Deception Point, 2001 Nota autorului



Yüklə 3,05 Mb.
səhifə13/41
tarix27.12.2018
ölçüsü3,05 Mb.
#87251
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   41

Lângă ea se ivi Corky Marlinson:

— Îl căutaţi pe Mike?

Rachel ezită:

— Păi... nu... cam aşa ceva.

Corky clătină din cap dezgustat:

— Ştiam eu. Mike tocmai a plecat. Cred că s-a dus să înşface nişte vinciuri. Corky îşi miji ochii înspre domul întunecat. Deşi se pare că îl pu­teţi ajunge încă din urmă. Îi zâmbi şi arătă cu degetul într-o anumită di­recţie. Mike e vrăjit de fiecare dată când vede apă.

Rachel se uită în direcţia indicată, către mijlocul domului, unde se vedea silueta lui Michael Tolland, care stătea în picioare şi privea apa din puţul de extracţie.

— Ce face? întrebă ea. E cam periculos pe acolo!

Corky zâmbi:

— Poate că se uşurează. Haideţi să mergem să-i dăm un ghiont.

Rachel şi Corky străbătură domul întunecat, către puţul de extracţie. În timp ce se apropiau de Tolland, Corky strigă:

— Hei, omule-peşte! Ţi-ai uitat costumul de baie?

Tolland se răsuci pe călcâie. Chiar şi în lumina slabă, Rachel văzu că expresia de pe chipul lui era una neobişnuit de sumbră. Faţa îi părea ilu­minată într-un mod foarte ciudat, de parcă lumina venea de undeva, de dedesubt.

— E totul în regulă, Mike? îl întrebă ea.

— Nu chiar, îi răspunse Tolland, arătând înspre apă.

Corky păşi peste piloni şi i se alătură lui Tolland la marginea puţului. Şi dispoziţia lui păru să se schimbe instantaneu atunci când privi în jos. Rachel li se alătură, păşind şi ea peste piloni, până la marginea bazinului. Privind în gaură, zări surprinsă scântei verzi-albăstrii care licăreau la su­prafaţa apei. Ca nişte particule de neon care pluteau în apă. Păreau a pul­sa în nuanţe de verde. Efectul era splendid.

Tolland prinse o bucată de gheaţă de pe podea şi o aruncă în apă. Aceasta deveni fosforescentă în momentul impactului, aruncând brusc săgeţi verzi în jur.

— Mike, rosti Corky, părând tulburat, spune-mi, te rog, ce ştii tu că e chestia asta?

Tolland se încruntă:

— Ştiu exact ce este. Întrebarea mea este ce naiba caută aici?

39
— Sunt flagelate, zise Tolland, privind spre apa luminiscentă.

— Vânturi?

Corky făcu o grimasă:

— Vorbeşte doar în numele tău.

Rachel îşi dădu seama că Michael Tolland nu avea chef de glume.

— Habar n-am cum se putea întâmpla, continuă Tolland, dar cumva această apă conţine dinoflagelate bioluminiscente.

— Bioluminiscente şi mai cum??? sări Rachel.

"Vorbeşte englezeşte."

— Plancton monocelular capabil de a oxida un catalizator luminiscent denumit luceferină.

"Asta e în engleză?"

Tolland pufni şi se întoarse spre prietenul lui:

— Corky, există vreo şansă ca meteoritul pe care l-am scos din gaura aia să fi avut organisme vii pe suprafaţa lui?

Corky izbucni în râs:

— Fii serios, Mike!

— Dar sunt serios.

— Nici o şansă, Mike! Crede-mă, dacă NASA ar fi avut chiar şi cel mai mic dubiu că pe roca aia trăiesc microorganisme vii, poţi să fii al naibii de sigur că n-ar fi scos-o niciodată în aer liber.

Tolland păru doar pe jumătate satisfăcut, uşurarea fiindu-i umbrită în aparenţă, de dezlegarea unei enigme profunde.

— Nu pot şti sigur fără un microscop, zise el, dar mie mi se pare că ăsta este plancton bioluminiscent din specia Phylum Phyrrophyta. Numele înseamnă "plantă de foc". Oceanul Arctic e plin de aşa ceva.

Corky ridică din umeri:

— Şi atunci de ce ai întrebat dacă provin din spaţiul cosmic?

— Deoarece meteoritul a fost îngropat în gheaţă glaciară — apă proas­pătă din ninsori. Apa din gaura aia provine din topirea gheţii şi a fost în­gheţată timp de trei secole. Cum puteau ajunge aceste creaturi din ocean în ea?

Argumentul lui Tolland aduse tăcerea.

Rachel stătea la marginea bazinului şi încerca să se concentreze asu­pra a ceea ce avea în faţa ochilor. "Plancton bioluminiscent în puţul de ex­tracţie. Ce mai înseamnă şi asta?"

— Undeva, dedesubt, trebuie să existe o spărtură, reluă Tolland. E singura explicaţie. Probabil că planctonul a intrat în puţ printr-o fisură a gheţii care a permis infiltrarea apei oceanului.

Rachel nu pricepea.

— Infiltrare? De unde?

Îşi aminti de lunga ei călătorie cu IceRover-ul pe platoul de gheaţă:

— Coasta e la peste trei kilometri de aici.

Corky şi Tolland se uitară ciudat la ea.

— De fapt, rosti Corky, oceanul e chiar sub noi. Banchiza asta plu­teşte.

Rachel se holbă la cei doi bărbaţi. Era perplexă.

— Pluteşte? Dar... noi suntem pe gheţar.

— Da, suntem pe un gheţar, confirmă Tolland, dar nu suntem şi pe pământ. Uneori gheţarii trec de sol şi se întind peste ape. Deoarece gheaţa este mai uşoară decât apa, gheţarul continuă pur şi simplu să curgă, plu­tind peste ocean ca o plută imensă de gheaţă. Asta este şi definiţia unei banchize... varianta plutitoare a unui gheţar. Făcu o pauză. Acum ne af­lăm, de fapt, la un kilometru şi jumătate în largul oceanului.

Şocată, Rachel deveni brusc îngrijorată. Potrivindu-şi imaginea din minte cu împrejurimile, gândul că stătea deasupra Oceanului Arctic îi pro­vocă un sentiment de frică intensă.

Tolland păru să sesiseze tulburarea ei. Bocăni cu piciorul în gheaţa de dedesubt.

— Nu-ţi face griji! Gheaţa asta are o sută de metri grosime, şi şaizeci de metri din această sută plutesc sub apă ca un cub de gheaţă într-un pa­har. Astfel banchizele sunt foarte stabile. Pe chestia asta se poate construi şi un zgârie-nori.

Rachel dădu absentă din cap, nefiind prea convinsă. Lăsând nepotri­virile deoparte, acum înţelegea teoria lui Tolland despre originea plancto­nului. "Crede că aici e o spărtură care coboară până la ocean, permiţind planctonului să urce prin ea în puţ." Era plauzibil şi totuşi implica un pa­radox care o irita. Norah Mangor fusese foarte explicită în legătură cu inte­gritatea gheţarului, după ce făcuse zeci de foraje-test pentru confirmarea solidităţii.

Se uită la Tolland:

— Credeam că perfecţiunea gheţarului este fundamentul tuturor în­registrărilor de date stratificate. Nu a afirmat doctorul Mangor că acest gheţar nu are spărturi sau fisuri?

Corky se încruntă:

— Se pare că Regina Gheţii a dat-o în bară!

"Nu mai spune asta cu glas atât de tare, îl sfătui Rachel în gând, sau te trezeşti cu un ţurţure înfipt în spate."

Tolland îşi mângâie bărbia, în vreme ce urmărea creaturile fosfores­cente:

— Chiar nu există altă explicaţie. Trebuie să fie vreo spărtură! Masa gheţarului pe suprafaţa oceanului împinge probabil apa de mare bogată în plancton în sus, prin puţ.

"O spărtură a naibii de mare", socoti Rachel. Dacă gheaţa avea acolo o sută de metri grosime şi gaura avea şaizeci de metri adâncime, atunci a­ceastă spărtură ipotetică trebuia să treacă prin patruzeci de metri de ghea­ţă solidă. "Iar testele lui Norah Mangor nu indică nici o spărtură."

— Fă-mi un serviciu, îi zise Tolland lui Corky. Du-te şi găseşte-o pe Norah! Să sperăm că ştie ea despre gheţarul ăsta ceva ce noi nu ştim. Şi găseşte-i şi pe Ming, poate ne spune el ce sunt bestiile astea mici şi lumi­noase!

Corky o luă din loc.

— Ai face bine să te grăbeşti, strigă Tolland în urma lui, privind din nou în puţ. Aş putea să jur că bioluminiscenţa se diminuează.

Rachel se uită la gaură. În mod clar verdele nu mai era la fel de stră­lucitor.

Tolland îşi scoase haina şi se aşeză pe gheaţă lângă gaură.

Rachel îl privi, nedumerită:

— Mike?

— Vreau să aflu dacă există apă sărată aici.



— Întinzându-te pe gheaţă fără haină?

— Da. Tolland se târî pe burtă până la marginea găurii. Ţinând o mâ­necă a hainei peste margine, lăsă cealaltă mânecă să atârne liber în puţ, până ce materialul atinse apa. Este un test foarte precis de salinitate folo­sit de oceanografii din întreaga lume. Se numeşte "lingerea unei haine ude".

Mai încolo pe banchiză, Delta One se lupta cu telecomanda, încercând să păstreze microbotul avariat în zbor peste grupul de oameni strânşi în jurul puţului de excavaţie. Din sunetele conversaţiei, îşi dădu seama că lucrurile evoluau rapid.

— Sună revizorul, zise el. Avem o problemă serioasă.


40
Gabrielle Ashe făcuse turul Casei Albe de multe ori în tinereţe, visând cu ochii deschişi că într-o zi avea să lucreze în interiorul acelei reşedinţe şi să devină parte a echipei de elită care se ocupa de viitorul ţării. În acest moment însă ar fi preferat să se afle în orice alt loc de pe faţa pământului.

În vreme ce omul de la Serviciul Secret o conduse într-un foaier plin cu tot felul de ornamente, Gabrielle se întrebă ce mama naibii încerca in­formatorul ei să demonstreze. A o invita pe Gabrielle chiar în Casa Albă era curată nebunie. "Dacă sunt văzută?" În ultima vreme, Gabrielle se făcuse destul de remarcată de presă ca fiind mâna dreaptă a senatorului Sexton. Cu siguranţă cineva avea s-o recunoască.

— Domnişoară Ashe?

Gabrielle îşi ridică privirea. Din foaier un paznic cu faţa prietenoasă o întâmpină cu un zâmbet de bun venit.

— Priviţi într-acolo, vă rog, rosti el, însoţind vorbele cu un gest al mâinii.

Gabrielle privi în direcţia indicată şi se trezi orbită de un bliţ.

— Vă mulţumesc.

Paznicul o conduse până la un birou şi îi dădu un pix:

— Vă rog să semnaţi în registrul de intrări.

Împinse o agendă grea, legată în piele, chiar sub ochii ei.

Gabrielle privi registrul. Pagina pe care o privea era goală. Îşi aminti că auzise odată că toţi vizitatorii Casei Albe semnau în propria pagină goa­lă, astfel încât să se păstreze confidenţialitatea vizitei. Îşi semnă numele.

"S-a dus naibii secretul întâlnirii."

Trecu printr-un detector de metale, după care paznicul o inspectă de sus până jos cu detectorul mobil.

Omul îi zâmbi:

— Bucuraţi-vă de vizită, domnişoară Ashe.

Gabrielle îl urmă pe omul de la Serviciul Secret vreo douăzeci de metri de-a lungul unui coridor, până în dreptul unui al doilea birou de verificare. Un alt paznic tocmai confecţiona un permis de vizitator şi îl trecea printr-o maşină de laminat plastic. Omul dădu o gaură în permis, îi ataşă un cor­don, apoi îl petrecu peste capul lui Gabrielle. Plasticul era încă fierbinte. Fotografia de pe permis era chiar instantaneul luat cu cincisprezece se­cunde în urmă la capătul coridorului.

Gabrielle era impresionată. "Cine spunea că guvernul este ineficient?"

Îşi continuară drumul, cu omul de la Serviciul Secret care o conducea mai departe în Casa Albă. Cu fiecare pas, Gabrielle se simţea tot mai neli­niştită. Oricine o invitase acolo nu se prea preocupase de confidenţialitate. Gabrielle primise un permis oficial, semnase în registrul de vizitatori şi a­cum era condusă în văzul tuturor de-a lungul primului etaj al Casei Albe, acolo unde se adunau turiştii.

— Iar asta e Camera de Porţelan, rostea un ghid în faţa unui grup de turişti, căminul seturilor de porţelan cu dungă roşie de 952 de dolari buca­ta, aduse de Nancy Reagan, porţelanuri care au iscat o întreagă dezbatere asupra consumurilor exagerate ale administraţiei în 1981.

Însoţitorul lui Gabrielle o conduse dincolo de grupul de turişti, către o scară interioară imensă din marmură, unde alt grup urca treptele.

— Sunteţi pe punctul de a intra în Camera de Est, imensa încăpere de 350 de metri pătraţi unde Abigail Adams atârna pe vremuri lenjeria lui John Adams, explica un alt ghid. După aceea vom trece în Camera Roşie, unde Dolley Madison le oferea de băut şefilor de state aflaţi în vizită, înain­te ca James Madison să negocieze cu ei.

Turiştii izbucniră în râs.

Gabrielle trecu de scară, printr-o serie de frânghii şi de baricade, către o secţiune privată a clădirii. Aici intrară într-o încăpere pe care ea o mai văzuse doar prin cărţi şi la televizor. Avu sentimentul că i se taie respira­ţia.

"Doamne, asta este Camera Hărţilor!"

Vizitatorii nu puteau ajunge până aici. Pereţii încăperii se puteau ridi­ca, dezvăluind strat după strat de hărţi ale lumii. Acela era locul unde Roosevelt trasase cursul celui de al Doilea Război Mondial. Ca un amănunt tulburător, tot acela era locul de unde Clinton recunoscuse relaţia avută cu Monica Lewinsky. Mai important, Camera Hărţilor era un loc de trecere către aripa de vest — zona din Casa Albă unde lucrau adevăraţii factori de putere. Era ultimul loc în care Gabrielle se gândea să ajungă. Îşi imaginase că mesajele fuseseră trimise de vreun intern întreprinzător sau de vreo se­cretară, lucrând într-unul dintre birourile sordide ale complexului. Se pă­rea că lucrurile stăteau cu totul altfel.

"Merg în aripa de vest..."

Însoţitorul o duse până în capătul unui coridor mochetat şi se opri în dreptul unei uşi fără însemne. Ciocăni. Gabrielle simţi că inima îi sare din piept.

— E deschis, rosti cineva din interiorul încăperii.

Bărbatul deschise uşa şi îi făcu semn lui Gabrielle să intre.

Gabrielle trecu pragul. Jaluzelele erau trase, astfel încât încăperea era practic în penumbră. Zări conturul vag al unei persoane şezând la un bi­rou.

— Domnişoara Ashe?

Vocea se auzi din spatele unui nor de fum.

— Bine ai venit!

Obişnuindu-se cu semiântunericul, Gabrielle începu să desluşească un chip neliniştitor de familiar, iar muşchii îi înţepeniră de surprindere. "ASTA îmi trimite mie mesaje prin e-mail?"

— Îţi mulţumesc că ai venit, zise Marjorie Tench pe un ton distant.

— Domnişoară... Tench? îngăimă Gabrielle, brusc incapabilă să respire.

— Spune-mi Marjorie!

Hidoasa femeie se ridică, scoţând fum pe nări ca un balaur:

— Tu şi cu mine o să devenim foarte bune prietene!


41
Norah Mangor stătea în dreptul puţului de extracţie, lângă Tolland, Rachel şi Corky, şi privea gaura lăsată de meteorit, neagră ca smoala.

— Mike, rosti ea, eşti tu drăguţ, dar ai luat-o razna. Nu văd nici un fel de bioluminiscenţă aici.

Tolland îşi dorea acum să fi filmat scena; câtă vreme Corky se dusese după Norah şi după Ming, bioluminiscenţa începuse să se estompeze repe­de. În decurs de câteva minute, toate luminiţele dispăruseră.

Tolland aruncă o altă bucată de gheaţă în apă, însă nu se întâmplă nimic. Nici un fel de fosforescenţă verde:

— Unde au dispărut? se miră Corky.

Tolland avea cât de cât idee de ce se întâmplase. Bioluminiscenţa, u­nul dintre cele mai ingenioase mecanisme de apărare ale naturii, reprezen­ta un răspuns natural al planctonului atacat. Sesizând că e pe cale să fie consumat de organisme mai mari, planctonul începea să emită lumină în speranţa atragerii unor prădători mult mai mari, care ar fi speriat atacato­rul iniţial. În cazul de faţă, planctonul, după ce intrase în puţ printr-o spărtură, se trezise brusc într-un mediu de apă dulce şi începuse să emită cu disperare lumină, deoarece apa dulce îl omora încet.

— Cred că au murit.

— Au fost ucişi, rosti Norah în bătaie de joc. A intrat iepuraşul în ba­zin şi i-a păpat.

Corky se uită urât la ea:

— Şi eu am văzut masa bioluminiscentă, Norah.

— Înainte sau după ce ţi-ai luat doza de LSD?

— De ce am minţi în privinţa asta? întrebă Corky, disperat.

— Bărbaţii sunt mincinoşi din fire.

— Mda, când se culcă cu alte femei, dar nu şi când e în joc un planc­ton bioluminiscent.

Tolland oftă:

— Norah, cu siguranţă ştii că planctonul trăieşte în oceane sub ghea­ţă.

— Mike, îi răspunse ea, străfulgerându-l cu privirea, te rog să nu-mi dai tu mie lecţii. Pentru ştiinţa voastră, există peste două sute de specii de diatomee16 care zburdă pe sub banchizele de gheaţă din Arctica. Paispreze­ce specii de nanoflagelate autotrofe, douăzeci de flagelate heterotrofe, pa­truzeci de dinoflagelate heterotrofe şi câteva specii de metazoare, incluzând aici polihete, amfipode, copepode, eufauside şi peşti. Vreo întrebare?

Tolland se încruntă:

— E clar că ştii mai multe despre fauna arctică decât mine şi mai eşti şi de acord că viaţa abundă sub noi. Ca atare, de ce eşti atât de sceptică în privinţa faptului că am văzut plancton bioluminiscent?

— Deoarece acest puţ este sigilat, Mike. Este un mediu de apă dulce închis. Nici un fel de plancton oceanic nu putea ajunge aici!

— Am depistat sare în apă, insistă Tolland. Foarte slab, dar era acolo. Apa sărată intră aici cumva.

— Corect, îl apostrofă cu scepticism Norah. Ai gustat sare. Ţi-ai lins mâneca unei vechi haine îmbibate de sudoare şi acum ai hotărât că scană­rile de densitate ale sateliţilor şi cele cincisprezece mostre de gheaţă luate nu sunt corecte.

Tolland îi întinse mâneca udă a hainei drept dovadă.

— Mike, eu nu-ţi ling blestemata de haină.

Norah privi în gaură:

— Aş putea să întreb de ce presupusul acela de plancton s-a hotărât să treacă prin acea presupusă spărtură?

— Să fie din pricina căldurii? îi sugeră Tolland. Multe creaturi marine sunt atrase de căldură. Am încălzit meteoritul atunci când l-am extras. Planctonul putea fi atras instinctiv către mediul temporar mai cald din puţ.

Corky dădu din cap:

— Sună logic.

— Logic?

Norah îşi dădu ochii peste cap:

— Să ştiţi că pentru un fizician premiat şi un oceanograf de talie mon­dială faceţi un cuplu de specimene ciudate.V-a trecut vreo clipă prin min­te gândul că este imposibil, din punct de vedere fizic,ca în acest puţ să a­jungă apă de mare, chiar dacă ar exista vreo spărtură, ceea ce vă asigur eu că nu e cazul?

Se uită la amândoi compătimindu-i amarnic:

— Dar, Norah..., începu Corky.

— Domnilor! Acum ne aflăm deasupra nivelului mării. Norah bătu pi­ciorul în gheaţă. Alo? Foaia asta de gheaţă se ridică la treizeci de metri deasupra apei. Poate vă amintiţi creasta mare de la capătul acestui ghe­ţar? Suntem mai sus decât nivelul oceanului. Dacă ar fi existat vreo fisură în acest puţ, apa ar fi trebuit să curgă din gheţar, nu în el. E o chestie care se numeşte gravitaţie!

Tolland şi Corky se uitară unul la altul:

— Rahat, exclamă cel de-al doilea. La asta nu m-am gândit.

Norah arătă înspre puţul plin cu apă:

— Poate că aţi observat şi că nivelul apei nu se schimbă!?!

Tolland se simţea ca un idiot. Norah avea dreptate întru totul. Dacă exista vreo spărtură, apa trebuia să curgă în afară, nu înăuntru. Tolland rămase tăcut o vreme, întrebându-se ce urma.

— Bine, oftă el. Se pare că teoria fisurii nu are nici un sens. Dar am văzut bioluminiscenţă în apă. Singura concluzie este că acesta nu este de­loc un mediu închis. Îmi dau seama că multe dintre datele tale despre gheaţă sunt construite pe premisa că acest gheţar este un bloc solid de gheaţă, dar...

— Premisa?

Norah era din ce în ce mai agitată:

— Aminteşte-ţi că n-au fost numai datele mele, Mike. NASA a ajuns la aceleaşi concluzii. Cu toţii am confirmat că acest gheţar e solid. Fără fisuri.

Tolland privi dincolo de dom, către mulţimea strânsă în zona presei.

— Orice se întâmplă, cred că, prin prisma bunei-credinţe, ar trebui să îl informăm pe directorul administrativ şi...

— Rahat! sâsâi Norah. Îţi spun că acest bloc de gheaţă este pur. Nu o să las ca datele mele să fie puse la îndoială de un lins cu limba şi de nişte halucinaţii absurde.

Porni în goană către o zonă învecinată de aprovizionare şi începu să strângă câteva unelte:

— O să iau o mostră ca lumea de apă şi o să vă arăt că această apă nu conţine nici un fel de plancton — viu sau mort!

Rachel şi ceilalţi văzură cum Norah foloseşte o pipetă sterilă, legată de o sfoară, ca să culeagă o probă de apă din bazinul cu gheaţă topită. Norah puse câteva picături pe un dispozitiv minuscul care semăna cu un micros­cop în miniatură. După aceea se zgâi prin ocular, îndreptând dispozitivul către lumina provenind din cealaltă parte a domului. În câteva secunde, începu să înjure.

— Isuse Hristoase!

Norah scutură dispozitivul şi privi din nou prin ocular.

— La naiba! Ceva nu e în regulă cu acest refractometru!

— Apă sărată? o ironiza Corky.

Norah se încruntă:

— În parte. Înregistrează trei procente clorură — ceea ce este de-a dreptul imposibil. Gheţarul ăsta este zăpadă la pachet. Apă dulce pură. Ar trebui să nu fie nici un fel de sare.

Norah duse mostra la un microscop mai mare din apropiere şi o exa­mină. Gemu.

— Plancton? o întrebă Tolland.

G. polyhedra, îi răspunse ea, cu vocea extrem de calmă. Este una dintre speciile de plancton pe care noi, glaciologii, le vedem des în oceane sub banchizele de gheaţă.

Privi înspre Tolland:

— Sunt morţi acum. Evident, n-au supravieţuit prea mult într-un me­diu cu apă sărată în procent de doar trei la sută.

Toţi patru rămaseră tăcuţi lângă puţul adânc.

Rachel se întrebă care era influenţa acestui paradox asupra descope­ririi de ansamblu. Dilema părea minoră în comparaţie cu tot ceea ce era legat de meteorit, dar, ca analist de informaţii, ea fusese martoră la colap­sul unor întregi teorii pornind de la chestiuni mai mărunte decât aceasta.

— Ce se petrece aici?

Vocea semăna cu un mormăit fioros.

Toată lumea îşi ridică privirea. Din întuneric, se ivi forma ca de urs a directorului administrativ al NASA.

— O dispută minoră legată de apa din puţ, îi răspunse Tolland. Încer­căm să o rezolvăm.

Corky părea aproape bucuros:

— Datele lui Norah despre gheaţă sunt eronate.

— Să mă lingi de două ori, şopti Norah.

Directorul administrativ se apropie, cu sprâncenele încruntate:

— Care-i problema cu datele despre gheaţă?

Tolland oftă ezitând:

— Există apă sărată în procent de trei la sută în puţul meteoritului, ceea ce contrazice raportul glaciologic, în care se spune că meteoritul era prins într-un gheţar pur de apă dulce.

Făcu o pauză:

— Mai e prezent şi plancton.

Ekstrom părea aproape furios:

— E clar că aşa ceva este imposibil! În gheţarul ăsta nu există fisuri! Scanările din satelit o confirmă. Meteoritul a fost sigilat într-o matrice soli­dă de gheaţă.

Rachel ştia că Ekstrom avea dreptate. În conformitate cu scanările de densitate ale NASA, foaia de gheaţă era solidă ca o stâncă. Zeci de metri de gheţar înconjurau meteoritul din toate părţile. Fără fisuri. Şi totuşi, când îşi imagină cum fuseseră efectuate acele scanări de densitate, un gând bi­zar îi trecu prin minte...

— În plus, continuă Ekstrom, mostrele de gheaţă ale doctorului Man­gor confirmă soliditatea gheţarului.

— Chiar aşa! exclamă Norah, punând refractometrul pe un birou. E o dublă corelare. Nici un fel de linii de fractură în gheaţă. Ceea ce ne lasă fă­ră nici un fel de explicaţie pentru apa sărată şi pentru plancton.

— De fapt, interveni Rachel, cu o fermitate în voce care o surprinse chiar şi pe ea, mai există o posibilitate.

Ideea îi venise în timp ce prin minte i se învălmăşeau amintiri cu totul ciudate.

O priviră toţi, cu evidente expresii de scepticism pe chipuri.

Rachel zâmbi:

— Există o explicaţie perfect logică pentru prezenţa planctonului şi a apei sărate.

Îi aruncă o privire hoaţă lui Tolland:

— Şi chiar mă întreb, Mike, cum de nu te-ai gândit tu întâi la asta?

42
— Plancton îngheţat în gheţar?

Corky Marlinson nu părea deloc convins de explicaţia lui Rachel:

— Nu vreau să-ţi stric bucuria, dar fiinţele au bunul obicei să moară atunci când îngheaţă. Gândăceii ăştia ne făceau semne luminoase, îţi aminteşti?

— De fapt, interveni Tolland, uitându-se impresionat la Rachel, s-ar putea ca ea să aibă o oarecare dreptate. Există unele specii care intră într-un soi de hibernare când mediul în care trăiesc le-o impune. Odată, am făcut un episod pe tema acestui fenomen.

Rachel încuviinţă:

— Ai arătat cum ştiuca nordică îngheaţă în lacuri, aşteptând anotim-pul cald în care gheaţa se topeşte ca să poată înota din nou. Tot tu ai vor­bit despre nişte microorganisme numite "urşi de apă" care se deshidratea­ză complet în deşert, rămânând aşa vreme îndelungată, şi revin la dimen-siunile normale când încep ploile.


Yüklə 3,05 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   41




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin