Deception Point, 2001 Nota autorului

"Dar dacă NU mi se spunea nimic despre meteorit?", se întrebă el singur. Cu toate că nu-şi putea imagina vreo altă explicaţie încă, Tolland îşi permise "luxul" de a renunţa în mod ipotetic la cuvântul "meteorit" din premisă. După ce făcu asta, rezultatul obţinut îi dădu flori. Acum, însoţit de Rachel şi de un Corky Marlinson cam ameţit, Tolland discuta aceste idei noi.

— Aşadar, repetă Rachel, cu voce profundă, Mike, tu zici că, dacă ci­neva ţi-ar fi înmânat această rocă fosilizată fără nici un fel de explicaţie prealabilă, ar fi trebuit să tragi concluzia că provine de pe Pământ.

— Bineînţeles, replică Tolland. Ce altă concluzie aş putea trage? Pre­supunerea găsirii de viaţă extraterestră reprezintă un risc mult mai mare decât aceea a găsirii unei fosile a vreunei specii terestre nedescope­rite până acum. Oamenii de ştiinţă descoperă zeci de specii noi în fiecare an.

— Păduchi de şaizeci de centimetri? ripostă Corky, cu o voce care trăda neîncrederea. Ai presupune că o insectă atât de mare provine de pe Terra?

— Poate că nu şi în zilele noastre, îi răspunse Tolland, dar speciile nu trebuie în mod necesar să mai fie în viaţă. Este o fosilă. E veche de 170 de milioane de ani. Este din Jurasic. O mulţime de fosile preistorice sunt cre­aturi supradimensionate care arată şocant când le sunt descoperite rămă­şiţele — reptile cu aripi enorme, dinozauri, păsări.

— Nu vreau s-o fac pe fizicianul acum, Mike, îi zise Corky, dar argu­mentele tale au nişte lipsuri serioase. Creaturile preistorice pe care tocmai le-ai menţionat, dinozaurii, reptilele, păsările, au toate schelete interne, drept care pot atinge dimensiuni mari în ciuda gravitaţiei terestre. Dar a­ceastă fosilă...

Luă mostra şi o ridică:

— Fiinţele astea aveau exo-schelete. Sunt artropode. Insecte. Tu sin­gur ai spus că orice insectă atât de mare nu se putea dezvolta decât în me­dii cu gravitaţie scăzută. Altfel, scheletul extern s-ar fi prăbuşit peste masa insectei.

— Corect, îl aprobă Tolland. Astfel de specii s-ar fi prăbuşit sub pro­pria greutate dacă s-ar fi deplasat pe solul terestru.

Iritat, Corky se încruntă:

— Ei bine, Mike, nu văd cum naiba poţi să tragi concluzia că o insectă lungă de şaizeci de centimetri este de origine terestră, doar dacă nu presu­pui că pe vremea aia existau oameni ai peşterii care creşteau păduchi în ferme antigravitaţionale.

Tolland zâmbi ca pentru el, văzând cum Corky pierde din vedere astfel de elemente extrem de simple:

— De fapt, mai există o posibilitate.

Se uită fix la prietenul lui:

— Corky, tu eşti obişnuit să te uiţi în sus. Ia priveşte puţin şi în jos! Există un mediu bogat în antigravitaţie chiar aici, pe Pământ. Şi el există din vremuri preistorice.

Corky se holbă la el, prostit:

— Ce dracu tot îndrugi tu acolo?

Rachel părea şi ea surprinsă.

Tolland arătă cu degetul dincolo de fereastra avionului către marea luminată de razele lunii.

— Oceanul.

Rachel scoase un fluierat uşor:

— Bineînţeles.

— Apa este un mediu cu gravitate scăzută, explică Tolland. Totul cân­tăreşte mai puţin sub apă. Oceanul adăposteşte structuri fragile enorme, care n-ar putea rezista sub nici o formă pe sol — meduze, sepii uriaşe, ţipari enormi.

Corky începea să se îndoiască:

— Perfect, numai că oceanul preistoric nu conţinea insecte gigantice.

— Ba da. De fapt, încă mai adăposteşte aşa ceva. Oamenii mănâncă zilnic astfel de insecte. În multe ţări sunt considerate delicatese.

— Fii serios, Mike, cine naiba mănâncă insecte gigantice de mare?

— Oricui îi plac homarii, crabii şi creveţii!

Corky făcu ochii mari.

— Crustaceele sunt, în esenţă, doar nişte insecte marine gigantice, explică Tolland. Sunt un subordin al ordinului Phylum Arthropoda — pă­duchi, crabi, păianjeni, insecte, greieri, scorpioni, homari — toate aceste insecte sunt înrudite. Sunt specii cu picioare articulate şi schelete externe.

Lui Corky i se făcu brusc rău.

— Din punct de vedere al clasificării, toate seamănă mult cu nişte in­secte, continuă Tolland. Crabii-potcoavă seamănă cu trilobiţii gigantici. Iar cleştii unui homar seamănă cu aceia ai unui scorpion mare.

Corky se făcu verde la faţă:

— Bine, mi-am mâncat ultimul rulou cu homar!

Rachel părea fascinată:

— Aşadar, artropodele de pe uscat rămân mici deoarece gravitaţia le selectează în mod natural pe cele care au corpuri mici. Însă în apă corpu­rile lor se măresc, astfel încât pot atinge dimensiuni uriaşe.

— Chiar aşa, răspunse Tolland. Un crab regal din Alaska ar putea fi greşit catalogat drept un păianjen uriaş, dacă nu am dispune de suficiente fosile ca dovezi.

Emoţia lui Rachel păru să se transforme acum în îngrijorare:

— Mike, dacă facem din nou abstracţie de chestiunea aparentei au­tenticităţi a meteoritului, te rog să îmi spui dacă tu crezi că fosilele pe care le-am văzut pe gheţar puteau proveni din ocean! Din oceanul terestru?

Tolland simţi cum îl sfredelea cu privirea şi sesiză covârşitoarea im­portanţă a întrebării.

— Ipotetic, ar trebui să răspund da. Fundul oceanului are zone vechi de 190 de milioane de ani. Aceeaşi vârstă ca a fosilelor. Teoretic, oceanele terestre puteau susţine forme de viaţă precum acestea.

— Oh, să fim serioşi! se zburli Corky. Nu-mi vine să-mi cred urechilor! Negăm autenticitatea meteoritului? Meteoritul este de necontestat. Chiar dacă platoul oceanic terestru are zone la fel de vechi precum meteoritul, cu siguranţă că pe Terra nu dispunem de platou oceanic cu cruste de fuziune, conţinut anormal de nichel şi condrule. Vorbiţi doar ca să vă aflaţi în trea­bă!

Tolland ştia că prietenul lui avea dreptate. Cu toate astea, imaginân­du-şi acele fosile drept creaturi marine, Tolland îşi pierduse o parte din respectul pentru ele. Acum păreau oarecum mai cunoscute.

— Mike, interveni Rachel, de ce nici unul dintre specialiştii NASA nu s-a gândit că aceste fosile ar putea fi creaturi oceanice? Chiar dintr-un o­cean de pe o altă planetă?

— Din două motive. Mostrele fosile din pelagic — acelea de pe platoul oceanic — au tendinţa de a prezenta o mulţime de specii asemănătoare. Orice vietate care trăieşte în milioanele de metri cubi de apă deasupra fundului oceanic va muri în cele din urmă şi se va scufunda. Asta înseam­nă că fundul oceanelor devine un cimitir al speciilor aflate la cele mai di­verse adâncimi, presiuni şi medii de temperatură. Însă mostra de pe gheţar era curată — o singură specie. Arăta mai degrabă a mostră pe care am pu­tea-o găsi în deşert. O familie de animale înrudite îngropate de o furtună de nisip, de exemplu.

Rachel dădu din cap:

— Şi al doilea motiv pentru care ai zis că e vorba de pământ mai de­grabă decât de mare?

Tolland dădu din umeri:

— Instinctul. Oamenii de ştiinţă au crezut întotdeauna că, dacă ar fi populat, spaţiul cosmic ar fi plin de insecte. Iar din ceea ce am observat noi în spaţiul cosmic, pe acolo există mai mult praf şi piatră decât apă.

Rachel tăcu.

— Deşi..., continuă Tolland, cufundat în gânduri în urma spuselor fe­meii. Admit că există zone foarte adânci din platoul oceanic pe care ocea­nografii le denumesc zone moarte. Nu prea le înţelegem, dar sunt zone în care curenţii oceanici şi sursele de hrană stat de asemenea natură, încât nu prea poate trăi nimic pe acolo. Doar câteva specii de căutători de stâr­vuri. Aşa că, din acest punct de vedere, presupun că fosilele care aparţin unei singure specii nu pot ieşi complet din discuţie.

— Alo? interveni Corky. Vă amintiţi de crusta de fuziune? De conţi­nutul mediu de nichel? De condrule? De ce ne obosim să mai vorbim des­pre asta?

Tolland nu îi răspunse.

— Povestea asta legată de conţinutul de nichel, îi zise Rachel lui Cor­ky. Mai explică-mi o dată. Conţinutul de nichel în rocile terestre este fie foarte ridicat, fie foarte coborât, în vreme ce în meteoriţi acest conţinut se găseşte într-o proporţie medie?

Corky dădu din cap:

— Chiar aşa.

— Aşadar, conţinutul de nichel din mostra asta intră exact în gama aşteptată de valori.

— Foarte aproape, da!

Rachel păru surprinsă:

— Stai aşa. Aproape? Ce mai înseamnă şi asta?

Corky păru exasperat:

— Aşa cum am explicat mai devreme, mineralogiile meteoriţilor sunt diferite. Pe măsură ce oamenii de ştiinţă descoperă noi meteoriţi, trebuie să ne actualizăm constant calculele noastre legate de ceea ce se consideră un conţinut acceptabil de nichel în meteoriţi.

Rachel părea de-a dreptul uluită acum:

— Aşadar, acest meteorit v-a forţat să reevaluaţi ceea ce consideri un nivel acceptabil al conţinutului de nichel într-un meteorit? Acest nivel a fost în afara cotei medii deja stabilite?

— Doar cu foarte puţin, ripostă Corky.

— De ce n-a spus nimeni nimic despre asta?

— Pentru că nu este o problemă. Astrofizica este o ştiinţă dinamică şi ea se actualizează permanent.

— Tocmai în timpul unei analize extraordinar de importante?

— Ascultă, o repezi Corky, enervat, te asigur că nivelul nichelului din mostra aia e mult mai apropiat de cel din meteoriţi decât de cel din rocile terestre.

Rachel se întoarse spre Tolland:

— Tu ştiai de asta?

Tolland încuviinţă ezitând. La momentul respectiv, nu păruse o ches­tiune importantă.

— Mi s-a spus că meteoritul prezintă niveluri de nichel uşor mai ridi­cate decât în alţi meteoriţi, dar specialiştii NASA nu păreau preocupaţi de asta.

— Dintr-un motiv foarte bun! se interpuse Corky. Dovada mineralogi­că de faţă nu este aceea că nivelul nichelului este în mod cert asemănător cu al meteoriţilor, ci mai degrabă că este diferit de cel al rocilor terestre.

Rachel clătină din cap:

— Îmi cer scuze, dar în meseria mea o astfel de logică defectuoasă poate ucide oameni. A spune că o piatră e diferită de cele terestre nu dove­deşte că e vorba de un meteorit, ci doar că nu seamănă cu ceea ce am vă­zut noi vreodată pe Terra.

— Şi care naiba e diferenţa?

— Nici una, răspunse Rachel. Doar dacă ai văzut chiar toate rocile de pe Pământ.

Corky tăcu vreme de câteva secunde.

— În regulă, rosti el în cele din urmă. Nu luaţi în seamă conţinutul nichelului, dacă asta vă dă bătăi de cap. Rămân încă de explicat crusta perfectă de fuziune şi condrulele.

— Categoric, îi replică Rachel, neimpresionată. Două din trei nu e deloc rău.

83
Structura care găzduia sediul central NASA reprezenta un dreptunghi mamut din sticlă, situat la adresa 300 E Street în Washington, D.C. Clădi­rea era plină de cabluri de transport de date, lungi de peste trei sute de ki­lometri, şi de mii de tone de procesoare de computer. Era casa a 1134 de funcţionari civili care aveau grijă de bugetul anual de 15 miliarde de dolari al agenţiei şi de operaţiunile cotidiene ale celor douăsprezece baze NASA de pe cuprinsul întregii ţări.

În ciuda orei târzii, Gabrielle nu era deloc surprinsă când văzu foaie­rul clădirii înţesat de oameni, un amestec de echipe de jurnalişti şi perso­nal NASA extrem de emoţionat. Gabrielle se grăbi să intre. Intrarea semă­na cu un muzeu, dominat de replici ale capsulelor trimise în misiuni spa­ţiale faimoase şi ale sateliţilor care atârnau deasupra capetelor. Echipele de televiziune ocupaseră holul de marmură, prinzând repede în obiectivele camerelor de filmat fiecare angajat NASA care intra pe uşă.

Gabrielle cercetă mulţimea cu privirea, dar nu zări pe nimeni care să semene cu Chris Harper. Jumătate din oamenii de acolo dispuneau de permise de acces pentru ziarişti, iar cealaltă jumătate aveau legitimaţii NASA în jurul gâtului, cu pozele lor gravate. Gabrielle nu dispunea de ni­mic de acest gen. Zări o tânără femeie cu legitimaţie NASA şi se îndreptă în grabă spre ea.

— Bună. Îl caut pe Chris Harper.

Fata se uită ciudat la Gabrielle, ca şi cum ar fi recunoscut-o de unde­va, dar nu-şi mai amintea de unde.

— L-am văzut pe doctorul Harper trecând cu ceva timp în urmă. Cred că s-a dus sus. Vă cunosc de undeva?

— Nu cred, răspunse Gabrielle, îndepărtându-se. Cum ajung sus?

— Lucraţi pentru NASA?

— Nu.

— Atunci nu puteţi ajunge sus.

— Oh. E vreun telefon pe care să-l folosesc pentru...

— Hei, izbucni fata, brusc mânioasă. Ştiu cine eşti! Te-am văzut la televizor cu senatorul Sexton. Nu-mi vine să cred că ai avut tupeul...

Gabrielle se făcuse deja nevăzută în mulţime. În spatele ei, o auzea pe fată informându-i, mânioasă, pe alţii că era acolo.

"Minunat. Am două secunde de când am trecut de uşa aia şi deja mă număr printre cei mai căutaţi duşmani."

Îşi ţinu capul aplecat, în vreme ce se grăbea spre capătul celalalt al holului. Pe perete se găsea un tabel mare cu informaţii. Gabrielle cercetă listele, căutându-l pe Chris Harper. Nimic. Tabelul nu indica nume, ci doar departamente.

"PODS?", se întrebă ea, cercetând listele în speranţa că va găsi ceva care să semene măcar cu Polar Orbiting Density Scanner. Nu văzu nimic. Îi era teamă să se uite în urmă, aşteptându-se să vadă o echipă de angajaţi NASA, furioşi, care veneau să o linşeze. Tot ce găsi cât de cât promiţător pe lista aia era un departament la etajul patru:
"EARTH SCIENCE ENTERPRISE, PHASE II

Earth Observing System (EOS)".

Uitându-se în altă parte, Gabrielle îşi croi drum către un intrând care găzduia mai multe lifturi şi o fântână decorativă. Cercetă butoanele de apel ale lifturilor, dar zări numai fante de acces pentru cartele. " La naiba." Lif­turile dispuneau de control de securitate, pe baza accesului permis doar angajaţilor prin folosirea legitimaţiilor de muncă.

Spre lifturi veni un grup de tineri care discutau cu înflăcărare. În ju­rul gâturilor purtau legitimaţii NASA. Gabrielle se ascunse repede după fântână, uitându-se în jur să vadă dacă nu e urmărită. Un tânăr cu pistrui pe faţă inseră legitimaţia în fantă şi deschise uşa liftului. Tânărul râdea şi clătina uimit din cap.

— Cred că tipii de la SETI au luat-o razna! rosti el în vreme ce tot gru­pul se urcă în lift. Jucăriile lor zgomotoase găsesc doar secvenţe aleatorii sub două sute de miliJansky de douăzeci de ani, în timp ce dovada fizică era îngropată în gheaţa de aici, de pe Pământ!

Uşile liftului se închiseră, ascunzând vederii grupul de tineri.

Gabrielle se ridică, se şterse la gură şi se întrebă ce avea de făcut. Pri­vi în jur după un telefon de interior. Nimic. Se întrebă dacă nu putea fura cumva o legitimaţie, dar ceva îi spunea că un asemenea act era lipsit de înţelepciune. Orice ar fi întreprins însă, trebuia să o facă repede. O vedea deja pe fata cu care discutase în hol îndreptându-se către mulţime însoţită de un ofiţer de securitate.

De după colţ, se ivi un bărbat bine făcut, chel, care se îndrepta spre lifturi. Gabrielle se ascunse din nou după fântână. Bărbatul nu dădu sem­ne că ar fi observat-o. Gabrielle urmări în tăcere cum individul se apleacă în faţă şi inserează legitimaţia în fantă. O altă pereche de uşi se deschise, iar bărbatul păşi înăuntru.

"La dracu, îşi zise Gabrielle şi se hotărî. Acum sau niciodată."

În vreme ce uşile începeau să se închidă, Gabrielle ţâşni din spatele fântânii şi fugi spre lift, întinzând mâna şi prinzându-se de uşi. Acestea glisară înapoi, astfel încât Gabrielle reuşi să păşească înăuntru, cu faţa radiind de încântare.

— Aţi fi crezut aşa ceva? izbucni ea adresându-se chelului. Doamne! Ce nebunie!

Omul o privi ciudat:

— Cred că tipii de la SETI au luat-o razna! Jucăriile lor zgomotoase găsesc doar secvenţe aleatorii sub două sute de miliJansky de douăzeci de ani, în timp ce dovada fizică era îngropată în gheaţa de aici, de pe Pământ!

Omul părea surprins.

— Păi... da, e chiar.., îngăimă el, în timp ce se uita la gâtul ei şi păru deranjat că nu-i vede legitimaţia. Îmi cer scuze, unde...

— Etajul patru, vă rog. Am venit într-o asemenea grabă, că am uitat să-mi îmbrac lenjeria!

Izbucni în râs şi aruncă o privire spre legitimaţia tipului: "JAMES THEISEN, Finance Administration".

— Lucraţi aici?

Individul părea de-a dreptul intrigat:

— Domnişoară...?

Lui Gabrielle îi căzu faţa:

— Jim! Mă jigneşti! Nimic nu o doare mai tare pe o femeie decât să nu mai fie recunoscută!

Tipul se albi. Părea stingherit. Îşi trecu palma peste chelie:

— Îmi cer scuze. De vină e toată agitaţia asta, să ştii. Recunosc, îmi pari cunoscută. În ce program lucrezi?

"Rahat." Gabrielle îi zâmbi încrezătoare:

— EOS.

Omul arătă înspre butonul luminat pentru etajul patru:

— Evident. Voiam să întreb în cadrul cărui proiect.

Gabrielle îşi simţi pulsul accelerându-se. Nu se putea gândi decât la unul singur.

— PODS.

Individul părea şocat.

— Zău? Credeam că am cunoscut pe toată lumea din echipa docto­rului Harper.

Gabrielle dădu stingheră din cap:

— Chris mă ţine în umbră. Eu sunt programatorul ăla tâmpit care a dat-o în bară cu indexul voxel din aplicaţia software de detectare a ano­maliilor.

Acum era rândul chelului să rămână cu gura căscată:

— Tu ai fost de vină?

Gabrielle se strâmbă:

— Din cauza asta, n-am dormit săptămâni de zile.

— Dar doctorul Harper şi-a asumat întreaga responsabilitate pentru povestea aia!

— Ştiu. Chris e genul ăsta de om. Cel puţin a îndreptat totul. Ce a­nunţ în seara asta, nu-i aşa? Cu meteoritul ăsta! Sunt încă în stare de şoc!

Liftul se opri la etajul patru. Gabrielle sări din el:

— Ce bine că te-am văzut, Jim. Transmite-le toate cele bune băieţilor de la bugetare!

— Desigur, îngăimă omul, în vreme ce uşile se închideau. Mă bucur că te-am revăzut!

84
La fel ca mulţi mulţi alţi preşedinţi dinaintea lui, Zach Herney su­pra­vieţuia cu doar patru sau cinci ore de somn pe noapte. În ultimele săptă­mâni însă, supravieţuise odihnindu-se cu mult mai puţin. În vreme ce e­moţiile serii începeau să se domolească, Herney simţea ora târzie turnân­du-i plumb în picioare.

Alături de câţiva membri de vârf ai personalului care se ocupa de campanie, preşedintele se găsea în Sala Roosevelt, savurând şampanie şi bucurându-se de reluarea la nesfârşit a discursului ţinut la conferinţa de presă, a secvenţelor din documentarul lui Tolland şi a analizelor experţilor de televiziune. În acel moment, pe ecran, o corespondentă de televiziune foarte entuziasmată stătea în faţa Casei Albe şi strângea cu putere micro­fonul în mâini.

— Dincolo de repercusiunile ameţitoare asupra omenirii ca specie, zi­cea corespondenta, această descoperire NASA are câteva efecte extrem de neplăcute, aici în Washington. Decopertarea acestor fosile meteoritice nu se putea petrece într-un moment mai potrivit pentru preşedinte.

Vocea femeii deveni mai sobră:

— Şi nici într-un moment mai prost pentru senatorul Sexton.

Transmisia se axă pe o reluare a dezbaterii CNN din acea după-a­miază:

— După treizeci şi cinci de ani, zise Sexton, cred că e evident că nu vom găsi viaţă extraterestră!

— Şi dacă vă înşelaţi? îi răspunse Tench.

Sexton îşi dădu ochii peste cap:

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, domnişoară Tench, dacă mă înşel, o să-mi mănânc pălăria.

Toată lumea din Sala Roosevelt izbucni în râs. Privind lucrurile retro­spectiv, jocul lui Tench de a-l încolţi pe senator părea extrem de crud, însă telespectatorii nu păruseră să observe; Sexton îi răspunsese cu atâta în­credere, încât păruse că primeşte exact ce merita.

Preşedintele se uită prin încăpere după Tench. Nu o văzuse de când începuse conferinţa de presă, iar acum nu era acolo. "Ciudat, îşi spuse el. E victoria ei în aceeaşi măsură cât este şi a mea."

Reportajul de la televizor se pregătea de încheiere, subliniind încă o dată uriaşul salt înainte înregistrat de Casa Albă şi prăbuşirea dezastru­oasă a senatorului Sexton.

"Cât de mult poate însemna o zi, îşi zise preşedintele. În politică, lu­mea se poate schimba într-o secundă."

Până în zori, avea să realizeze cât adevăr puteau să conţină aceste cuvinte.

85
"Pickering ar putea fi o problemă", zisese Tench.

Administratorul Ekstrom era prea tulburat de informaţia primită ca să observe că furtuna de afară se intensificase. Cablurile de prindere abia mai rezistau şi gemeau îngrozitor, iar personalul NASA prefera să stea la taclale, în loc să meargă la culcare. Gândurile lui Ekstrom rătăceau într-o altfel de furtună — o tornadă explozivă cu originile în Washington. Ultime­le ore aduseseră multe probleme cu ele, iar Ekstrom căuta o soluţie pentru toate. Totuşi, o singură problemă se ridica mai ameninţătoare decât toate celelalte la un loc.

"Pickering ar putea fi o problemă."

Ekstrom nu-şi putea imagina o altă persoană de pe faţa pământului, în afară de William Pickering cu care să se răfuiască. Acesta se războia cu Ekstrom şi cu NASA de ani de zile, încercând să preia controlul asupra po­liticii de confidenţialitate, exercitând presiuni pentru diferite priorităţi ale misiunilor şi tunând şi fulgerând împotriva eşecurilor tot mai numeroase ale agenţiei spaţiale.

Ekstrom ştia că dezgustul lui Pickering faţă de NASA era mult mai vechi decât recenta pierdere a satelitului SIGINT al NRO în explozia rampei de lansare NASA sau decât erorile de securitate NASA, sau chiar decât bă­tălia pentru recrutarea personalului-cheie din domeniul spaţial. Durerea lui Pickering legată de NASA însemna o dramă continuă însoţită de resen­timente şi deziluzie.

Avionul spaţial X-33, presupusul înlocuitor NASA al navetei spaţiale, fusese construit cu cinci ani mai târziu, fapt care însemna amânarea sau anularea a zeci de misiuni NRO de lansare sau întreţinere de sateliţi. De dată recentă, furia lui Pickering împotriva proiectului X-33 atinsese cote fulminante, odată cu descoperirea faptului că NASA anulase în întregime proiectul, provocând astfel o gaură estimată la 900 milioane dolari.

Ekstrom ajunse la biroul lui din habisferă, trase draperia care masca intrarea şi păşi înăuntru. Se aşeză la birou şi îşi puse capul în palme. Tre­buia să ia câteva decizii. Ceea ce părea a fi o zi minunată se transformase într-un coşmar care ameninţa să-l distrugă. Încercă să se pună în locul lui William Pickering. Ce ar fi făcut el la pasul următor? Cineva cu inteligenţa lui Pickering trebuia să înţeleagă importanţa descoperirii NASA. Trebuia să ierte anumite alegeri luate în disperare de cauză. Trebuia să vadă răul ire­versibil produs prin umbrirea acestui moment de triumf.

Ce ar fi făcut Pickering cu informaţiile pe care le deţinea el? Le-ar fi dat pace sau ar fi determinat NASA să plătească pentru erori?

Ekstrom se strâmbă. Aproape că nu avea nici un dubiu care ar fi fost alegerea.

În definitiv, William Pickering nutrea o ură mult mai profundă faţă de NASA... o veche duşmănie personală care trecea dincolo de politică.

86
Rachel tăcea, privind în gol spre cabina de pilotaj a avionului G4, în vreme ce aeronava zbura spre sud, de-a lungul coastei canadiene a golfului St. Lawrence. Tolland stătea în apropiere şi discuta Corky. În ciuda dovezi­lor care atestau autenticitatea meteoritului, admiterea, de către Corky, a faptului că nivelul conţinutului de nichel ieşea din gama de valori medii prestabilite servise la resuscitarea bănuielilor iniţiale ale lui Rachel. Plan­tarea secretă a unui meteorit sub gheaţă nu avea sens decât ca parte inte­grantă a unei fraude strălucit concepute.

Cu toate astea, dovezile ştiinţifice rămase sugerau validitatea meteori­tului.

Rachel se întoarse de la fereastră şi privi mostra în formă de disc din mâna ei. Micile condrule luceau. Tolland şi Corky discutau de ceva vreme pe marginea acestor condrule, vorbind în termeni ştiinţifici mai presus de puterea de înţelegere a lui Rachel — niveluri echilibrate de olivine, matrici de sticlă metastabile şi reomogenizare metamorfică. Cu toate astea, bilan­ţul era evident: Corky şi Tolland erau de acord că acele condrule aveau în mod clar o provenienţă meteoritică. Nici urmă de îndoială asupra acestei informaţii.