Deception Point, 2001 Nota autorului

Înainte ca ea să apuce să îi răspundă, bărbatul continuă:

— Va fi o onoare pentru mine să fiu pilotul dumneavoastră în această dimineaţă.

— Pilot?

Rachel se holbă năucă la el. "Tocmai am avut o "întâlnire» cu un pilot."

— Sunt aici ca să mă întâlnesc cu directorul administrativ.

— Da, doa'nă. Am primit ordin să vă duc imediat la el.

Îi luă câteva secunde până să poată înţelege ceea ce-i spusese. După ce pricepu cum stăteau lucrurile, Rachel se simţi foarte dezamăgită. Că­lătoria ei nu părea să fi luat sfârşit.

— Unde este directorul administrativ? îl întrebă ea, de-a dreptul îngrijorată.

— Nu deţin această informaţie, răspunse pilotul. O să primesc coor­donatele doar după ce decolăm.

Rachel îşi dădu seama că omul spunea adevărul. Se părea că directo­rul Pickering şi ea nu erau singurele persoane cărora nu li se dădeau prea multe informaţii în acea dimineaţă. Preşedintele considera extrem de seri­oasă problema securităţii, iar uşurinţa şi rapiditatea cu care o izolase pe Rachel de restul lumii o făcuseră pe fată să se simtă de-a dreptul jenată. "Sunt de o jumătate de oră pe teren şi deja nu mai am nici un mijloc de comunicare, iar şeful meu habar n-are unde sunt."

Stând în faţa tânărului pilot NASA, n-avea nici o îndoială că jocurile fuseseră deja făcute. Avionul avea să pornească la drum cu ea la bord, indiferent că îi plăcea sau nu. Singura întrebare era încotro se îndrepta.

Pilotul se duse spre perete şi apăsă pe un buton. Imediat partea înde­părtată a hangarului porni să gliseze cu zgomot. Lumina năvăli în interior, lăsând să se vadă silueta unui obiect imens, aflat în mijlocul încăperii.

Rachel făcu ochii mari. "Dumnezeu să mă ajute."

Obiectul cu pricina era un avion de vânătoare negru, cu un aspect înfricoşător. Era aeronava cu cea mai aerodinamică formă pe care ea o văzuse vreodată.

— Glumeşti, mai reuşi Rachel să îngaime.

— E o reacţie obişnuită, doa'nă, dar să ştiţi că F-l4 Tomcat Split-tail este un avion cu performanţe excelente.

"E o racheta cu aripi."

Pilotul o conduse spre aeronavă. Îi făcu semn înspre carlinga cu două locuri.

— Veţi sta în spate.

— Zău? îi rânji Rachel. Şi eu care credeam că vrei să pilotez.

După ce îmbrăcă peste haine un costum de zbor protejat termic, Ra­chel se trezi, aproape fără voie, urcând în carlingă. Se aşeză cu greu pe scaunul îngust.

— E clar că NASA nu dispune de piloţi cu fundul mare, zise ea.

Pilotul îi zâmbi şi o ajută să îşi pună centurile de siguranţă. După aceea, îi fixă o cască de zbor.

— O să zburăm destul de sus, rosti el. O să aveţi nevoie de oxigen.

Zicând astea, scoase o mască de oxigen dintr-un compartiment lateral şi vru să o ataşeze de casca ei.

— Mă descurc, refuză ea ajutorul, întinzându-se şi luând obiectul din mâna lui.

— Bineînţeles, doa'nă.

Rachel se luptă puţin cu masca până ce reuşi să o potrivească pe cas­că. Filtrul era surprinzător de incomod.

Comandantul o privi câteva clipe, părând oarecum amuzat:

— S-a întâmplat ceva? întrebă ea.

— Nimic, doa'nă.

Părea că încearcă să îşi ascundă un zâmbet ironic:

— Sacii pentru rău de înălţime sunt sub scaun. Celor mai mulţi pasa­geri li se face rău când zboară prima dată cu un astfel de avion.

— Ar trebui să n-am nimic,îl asigură Rachel,cu o voce uşor schimba­tă din cauza filtrului măştii. Nu sufăr de rău de înălţime.

Pilotul ridică din umeri:

— Mulţi puşcaşi marini au zis acelaşi lucru şi după aceea a trebuit să curăţ voma din carlingă de pe urma lor.

Rachel dădu uşor din cap. "Minunat".

— Vreo întrebare înainte de a ne lua zborul?

Ea ezită o clipă, după care bătu uşor în filtrul care îi rănea obrazul.

— Mă sufocă. Cum puteţi să purtaţi chestiile astea în zborurile lungi?

Pilotul îi zâmbi îngăduitor:

— Ei bine, doa'nă, de obicei noi nu le purtăm cu susul în jos.

Parcă înfiptă în capătul pistei, cu motoarele duduind sub ea, Rachel se simţea ca un glonţ într-o armă care aştepta doar un deget care să apese pe trăgaci. Când pilotul împinse manşa, motoarele gemene Lockheed 345 se treziră la viaţă. Părea că întregul univers se zguduie. Odată frânele eli­berate, Rachel se trezi lipită strâns de spătarul scaunului. Supersonicul parcurse pista şi decolă în câteva secunde. Dincolo de hublou, pământul începu să se îndepărteze cu o viteză ameţitoare.

Rachel închise ochii atunci când aeronava se ridică în mare viteză. Se întrebă unde greşise în acea dimineaţa. Ar fi trebuit să fie acum la biroul ei, sintetizând şi selectând informaţii. În loc de asta, "călărea" o torpilă încărcată cu testosteron şi abia respira printr-o mască de oxigen.

Începu să simtă o uşoară stare de rău, înainte ca aeronava să ajungi la cincisprezece mii de metri altitudine. Încercă să se gândească la altceva. În timp ce admira oceanul de sub ea, avu brusc sentimentul că e departe de casă.

Pilotul vorbea cu cineva prin staţia radio. Când termina conversaţia, omul luă un viraj abrupt spre stânga. Avionul se răsuci aproape la o sută optzeci de grade, făcând-o pe Rachel să simtă că i-a ajuns stomacul drept în gât. În cele din urmă, aeronava reveni în plan orizontal.

Fata gemu:

— Mersi pentru avertisment, asule!

— Îmi cer scuze, doa'nă, dar tocmai am primit coordonatele întâlnirii dumneavoastră cu directorul administrativ.

— Dă-mi voie să ghicesc. Către nord?

Pilotul păru nedumerit:

— De unde aţi ştiut?

Rachel oftă. "Iubesc piloţii ăştia care au făcut practică doar pe com­puter."

— E ora nouă dimineaţa, amice, iar soarele e în dreapta noastră. Aşadar zburam spre nord.

În carlingă, se lăsă un moment de tăcere.

— Da, doa'nă, în dimineaţa asta zburăm spre nord!

— Şi cât de departe zburam spre nord?

Pilotul verifică încă o dată coordonatele:

— Vreo 4 500 de kilometri.

Rachel se ridica brusc pe scaun.

— Ce???

Încercă să-şi imagineze o hartă, dar nu putea nici măcar să-şi închi­puie unde însemna acel nord.

— Dar ăsta e un zbor de patru ore!

— La viteza asta, da, o aprobă pilotul. Ţineţi-vă bine, vă rog!

Înainte ca ea să îi răspundă, bărbatul retrase aripile aeronavei F-l4. O clipă mai târziu, Rachel se simţi iarăşi lipită de scaun, în vreme ce avionul ţâşni, de parcă până atunci stătuse locului. În mai puţin de un minut a­junseră la o viteză de croazieră de aproape 2300 de kilometri pe oră.

Acum era ameţită de-a binelea. Văzând cum avionul spintecă cerul cu viteză năucitoare, Rachel simţi cum i se face. În minte îi reveni, ca un ecou pierdut, vocea preşedintelui: "Te asigur, Rachel, că nu vei regreta că mă ajuţi în această chestiune".

Gemând, Rachel întinse mâna după punga salvatoare. "Să n-ai nicio­dată încredere într-un politician."

13
Deşi îl dezgusta interiorul modest şi murdar al taxiurilor, senatorul Sedgewick Sexton învăţase că, uneori, trebuie să suporte astfel de condiţii în ascensiunea sa către glorie. Vehiculul rablagit care tocmai îl adusese la cel mai de jos nivel al parcării Hotelului Purdue îi oferea ceva ce limuzina lui nu putea — anonimatul.

Senatorul constată mulţumit că parcarea era pustie, cu excepţia câ­torva maşini prăfuite, rătăcite prin mulţimea de stâlpi de ciment. Traver­sând, Sexton îşi privi ceasul.

"11.15 dimineaţa. Perfect".

Individul cu care se întâlnea era un maniac al punctualităţii. Amintin­du-şi însă pe cine şi ce reprezenta acel om, Sexton îşi spuse că individul putea fi un maniac la orice ar fi vrut el.

Zări dubiţa albă Ford Windstar parcată exact în acelaşi loc în care era parcată de fiecare dată când se întâlneau acolo — în colţul de est al gara­jului, în spatele unui şir de tomberoane. Sexton ar fi preferat ca întâlnirea să se petreacă într-unul dintre apartamentele hotelului, dar înţelegea prea bine măsurile de precauţie. Prietenii individului nu ajunseseră unde se aflau acum dacă nu ar fi fost grijulii.

Îndreptându-se către dubiţă, Sexton simţi acea nelinişte familiară ce preceda întotdeauna astfel de întâlniri. Forţându-se să rămână calm, se urcă pe locul pasagerului din dreapta cu un semn vioi din mână. Bărbatul cu părul negru de pe locul şoferului nu-i răspunse la salutul voios. Omul avea aproape şaptezeci de ani, însă chipul cernit inspira o duritate care se potrivea perfect cu poziţia sa de emisar al unei armate de vizionari îndrăz­neţi şi întreprinzători, lipsiţi de scrupule.

— Închide uşa! rosti individul cu voce aspră.

Sexton se supuse, tolerând cu graţie morocăneala omului. În definitiv, tipul reprezenta oameni care controlau sume enorme de bani, din care o bună parte fuseseră recent virate în sprijinul lansării senatorului Sexton către cea mai puternică poziţie din lume. Cu timpul, Sexton pricepuse că astfel de întâlniri însemnau mai puţin nişte lecţii de strategie şi mai mult nişte ocazii de reamintire a gradului de îndatorare al senatorului faţă de binefăcătorii lui. Aceşti oameni aşteptau câştiguri serioase de pe urma in­vestiţiei lor. După cum trebuia să recunoască Sexton, "câştigul" însemna o cerere a naibii de îndrăzneaţă. Cu toate astea şi oricât de incredibil ar fi părut, era vorba de ceva aflat în sfera de influenţă a lui Sexton, odată ce acesta avea să se instaleze în Biroul Oval.

Ştiind că bărbatului de la volan îi plăcea să treacă repede la subiect, Sexton îi zise:

— Presupun că a fost depusă o altă sumă?

— Da. Ca de obicei, vei folosi aceste fonduri doar pentru campanie. Am fost mulţumiţi să vedem cum urci în sondaje, ceea ce înseamnă că managerii tăi de campanie au cheltuit eficient banii noştri.

— Câştigăm repede teren.

— Aşa cum ţi-am spus la telefon, am convins alţi şase şi o să vă întâlniţi la noapte.

— Excelent.

În minte, Sexton îşi aranjase deja programul.

Celalalt îi întinse un dosar lui Sexton.

— Ai aici informaţiile. Studiază-le. Ei vor să ştie clar că le înţelegi foarte bine preocupările. Vor să ştie că le susţii cauza. Ţi-aş sugera să te întâlneşti cu ei la reşedinţa ta.

— Acasă? Dar de obicei mă întâlnesc...

— Senatorule, aceşti şase domni conduc firme ce deţin resurse mult mai mari decât cele cu care ai avut de-a face până acum. Ei sunt peştii cei mari şi de aceea sunt îngrijoraţi. Au mult de câştigat şi, prin urmare, e­norm de mult de pierdut. Am depus multe eforturi ca să-i conving să vă întâlniţi. Va trebui să te ocupi în mod special de ei. Într-o notă personală.

Sexton încuviinţă imediat:

— Categoric. Pot aranja o întrevedere acasă la mine.

— Bineînţeles că au nevoie de discreţie totală.

— La fel ca mine.

— Noroc, îi ură bătrânul. Dacă în seara asta totul iese cum trebuie, ar putea fi ultima noastră întâlnire. Aceşti oameni singuri îţi pot furniza ceea ce ai nevoie ca să transformi campania Sexton într-un succes.

Lui Sexton îi plăcea cum sună. Îi zâmbi încrezător bărbatului de lângă el:

— Cu puţin noroc, prietene, la vremea alegerilor vom putea sărbători cu toţii victoria.

— Victoria?

Individul se încruntă şi se aplecă spre Sexton cu ochi ameninţători:

— Instalarea ta la Casa Albă este doar primul pas către victorie, sena­torule! Presupun că n-ai uitat asta.

14
Casa Albă este una dintre cele mai mici reşedinţe prezidenţiale din lume. Măsoară doar cincizeci şi şase de metri în lungime, douăzeci şi opt de metri în lăţime şi are o suprafaţă de teren amenajat de doar şapte hec­tare. Proiectul, întocmit de arhitectul James Hoban, prezentase o structură asemănătoare unei cutii, cu un acoperiş înălţat, balustrada şi o intrare cu numeroase coloane; deşi lipsit de originalitate, el fusese selectat în cadrul unui concurs deschis de către juraţii care îl apreciaseră ca fiind "atrăgător, cu demnitate şi flexibil".

Chiar dacă stătuse trei ani şi jumătate la Casa Albă, preşedintele Zach Herney se simţea rareori acasă acolo, în acel labirint de candelabre, antichităţi şi puşcaşi marini înarmaţi până în dinţi. Pe moment însă, în vreme ce se îndrepta spre aripa de vest, se simţea înviorat şi ciudat de u­şurat. Părea că pluteşte peste covoarele de pluş.

Mai mulţi membri din personalul Casei Albe îşi ridicară privirea în­spre preşedintele care se apropia. Herney le făcu la toţi cu mâna şi îi salu­tă, pe fiecare pe rând. Răspunsurile oamenilor, deşi politicoase, trădau supunere şi erau însoţite de zâmbete forţate.

— Bună dimineaţa, domnule preşedinte!

— Mă bucur să vă văd, domnule preşedinte!

— O zi bună, domnule!

În vreme ce se îndrepta spre birou, Herney sesiză şoaptele din jurul Iui. În Casa Albă părea că se pregăteşte o insurecţie. În ultimele săptă­mâni, dezamăgirea celor din 1600 Pennsylvania Avenue crescuse până în punctul în care Herney începuse să se simtă precum căpitanul Bligh — comandând o navă în derivă, al cărei echipaj se pregătea de revoltă.

Preşedintele nu-şi putea învinui oamenii. Personalul lucrase mult peste orele de program ca să îl sprijine în alegerile ce băteau la uşă, iar acum, ca din senin, preşedintele părea a-şi fi pierdut interesul pentru victorie.

"În curând vor înţelege, îşi spuse Herney. În curând voi fi din nou eroul lor."

Regreta că îşi menţinuse personalul departe de aceste informaţii atâta timp, dar confidenţialitatea era strict necesară. Iar când era vorba de păs­trarea secretelor, Casa Albă avea renumele de locul în care se clevetea cel mai mult din tot Washingtonul.

Herney ajunse în sala de aşteptare de lângă Biroul Oval şi îi făcu vo­ios cu mâna secretarei.

— Arăţi bine în dimineaţa asta, Dolores!

— Şi dumneavoastră, domnule, îi răspunse femeia, uitându-se la ţi­nuta lui cu dezaprobare făţişă.

Herney îşi coborî vocea:

— Vreau să organizezi o întâlnire.

— Cu cine, domnule?

— Cu tot personalul din Casa Albă!

Secretara îşi ridică privirea:

— Tot personalul, domnule? Adică toţi cei 145 de oameni?

— Chiar aşa.

Femeia părea nedumerită:

— Bine. Să fixez întâlnirea în... Sala de Briefing?

Herney clătină din cap:

— Nu. Să fie în biroul meu.

Acum secretara făcu ochii mari:

— Vreţi să vă întâlniţi cu întregul personal în Biroul Oval?

— Exact.

— Cu toţi în acelaşi timp?

— De ce nu? Fixeaz-o pentru ora patru după-amiază!

Secretara dădu din cap, de parcă ar fi compătimit un bolnav mintal.

— Foarte bine, domnule. Şi întâlnirea se va referi la...?

— În seara asta voi face un anunţ important către poporul american. Vreau ca oamenii mei să fie primii care îl aud.

Pe chipul femeii se ivi brusc o umbră de tristeţe, ca şi cum s-ar fi te­mut de apropierea acestui moment. Îşi coborî glasul:

— Vă retrageţi din cursă, domnule?

Herney izbucni în râs:

— La naiba, nu, Dolores! Mă pregătesc de bătălie!

Secretara se îndoia de acest lucru. Toate analizele din presă afirmau că preşedintele Herney avea să lase baltă alegerile.

El îi făcu încurajator cu ochiul:

— În aceşti ultimi ani ai lucrat excelent pentru mine, Dolores, şi o să continui să faci aceeaşi treabă şi în următorii patru ani. O să rămânem în Casa Albă. Jur.

Femeia părea că vrea să-l creadă din tot sufletul:

— Foarte bine, domnule! O să anunţ personalul. Patru după-amiază.

Intrând în Biroul Oval, Zach Herney nu se putu abţine să nu zâm­bească când îşi imagină întregul personal înghesuit în acea încăpere îngro­zitor de mică.

Deşi acel măreţ birou al puterii primise multe porecle în decursul tim­pului — Toaleta, Cuibul Sculei, Dormitorul lui Clinton —, porecla favorită a lui Herney era "Capcana de Homari". Părea mult mai potrivită. Oricine intra pentru prima dată acolo era imediat dezorientat. Simetria camerei, pereţii uşor rotunjiţi la colţuri, uşile mascate, toate contribuiau la senti­mentul năucitor pe care-l aveau vizitatorii: că fuseseră legaţi la ochi şi ră­suciţi în loc de mai multe ori. După ce avusese o întrevedere cu preşedin­tele în Biroul Oval, se întâmpla adesea ca vreun demnitar străin să se ridi­ce, să dea mâna cu preşedintele şi să pornească drept spre o debara. În funcţie de rezultatul întâlnirii, Herney îl oprea pe oaspete la timp sau se amuza văzând cum acesta se face singur de râs.

Herney crezuse întotdeauna că lucrul care era cel mai impunător în Biroul Oval era vulturul american ţesut pe imensul covor oval din încăpe­re. Gheara stângă a vulturului ţinea ramura de măslin, în vreme ce gheara dreaptă strângea un mănunchi de săgeţi. Foarte puţini erau cei din exteri­or care ştiau că, pe timp de pace, vulturul privea spre stânga — către ra­mura de măslin. În timp de război însă, vulturul se întorcea misterios spre dreapta — înspre săgeţi. Mecanismul care permitea acest mic truc deveni­se sursă de speculaţii în rândul personalului de la Casa Albă, deoarece el era cunoscut numai de preşedinte şi de şeful echipei de întreţinere. Her­ney, descoperind adevărul din spatele enigmaticului vultur, era dezamăgit de cât de banal era de fapt. În una dintre debaralele din subsol ale Casei Albe mai era un al doilea covor oval, iar şeful echipei de întreţinere nu fă­cea decât să schimbe covoarele în cursul nopţii.

Privind acum spre vulturul care se uita paşnic înspre stânga, Herney se gândi că poate era cazul să schimbe covoarele în onoarea micului război pe care avea să îl lanseze contra senatorului Sedgewick Sexton.

15
Delta Force este singura echipă de asalt americană ale cărei acţiuni se bucură de imunitate prezidenţială completă faţă de lege.

Ordinul Prezidenţial 25 (OP 25) le acordă soldaţilor din Delta Force "libertate faţă de orice acţiune legală", incluzând aici excepţia din Posse Comitatus Act, emis în 1876, o lege care impunea pedepse penale tuturor celor care foloseau forţa militară în scopuri personale, impunere a legii interne sau efectuarea de operaţiuni sub acoperire. Membrii echipei Delta Force sunt aleşi pe sprânceană din cadrul Combat Applications Group⁵ (CAG), o organizaţie secretă ce activează în cadrul Centrului de Operaţiuni Speciale din Fort Bragg, Carolina de Nord. Soldaţii Delta Force sunt, în e­senţă, ucigaşi profesionişti — experţi în operaţii antitero, eliberări de osta­tici, asalturi şi eliminarea forţelor inamice secrete.

Deoarece misiunile Delta Force implică, de obicei, un grad sporit de confidenţialitate, lanţul clasic de comandă pe mai multe niveluri este ade­sea înlocuit de aşa-zisa comandă "monocaput" — un singur manager, care are autoritatea să controleze unitatea din subordine, după cum îi convine. Acest manager este, de obicei, un militar sau un factor de decizie politică, cu un grad sau cu o influenţă suficient de mare încât să conducă misiu­nea. Indiferent de identitatea managerului, misiunile Delta Force sunt se­cretizate la cel mai înalt nivel, iar odată ce misiunea ia sfârşit, soldaţii Del­ta Force nu o mai menţionează niciodată — nici în discuţiile dintre ei şi nici în discuţiile cu ofiţerii din cadrul Operaţiunilor Speciale.

"Zboară. Luptă. Uită."

Echipa Delta care staţiona acum deasupra Paralelei 82 nu zbura şi nici nu se lupta. Doar observa.

Delta One trebuia să recunoască faptul că misiunea fusese cu totul neobişnuită până acum, dar învăţase de mult să nu se mai mire de ceea ce i se cerea să execute. În ultimii cinci ani, fusese implicat în eliberări de os­tatici din Orientul Mijlociu, în depistarea şi eliminarea celulelor teroriste care acţionau din interiorul Statelor Unite şi chiar în suprimarea discretă a unor personaje periculoase, bărbaţi şi femei, din diverse zone ale lumii.

Cu numai o lună în urmă, echipa lui folosise un microbot zburător pentru a provoca un atac de cord care îi fusese fatal unui cap al lumii in­terlope din America de Sud. Folosind un microbot echipat cu un ac de tita­niu, cât un fir de păr, ce conţinea o puternică substanţă vasoconstrictoare, Delta Two introdusese dispozitivul în casa omului printr-o fereastră des­chisă de la etajul doi, găsise dormitorul, după care îl înţepase pe individ în umăr, în timp ce acesta dormea. Microbotul zburase înapoi pe fereastră, cu încărcătura golită, înainte ca omul să se trezească şi să acuze dureri atroce în piept. Când nevasta personajului în cauză chema ambulanţa, echipa Delta făcea deja drum întors spre casă.

Fără forţare de uşi şi scandal.

Moarte survenită din cauze naturale.

O adevărată operă de artă.

Mai recent, un alt microbot staţionase în interiorul biroului unui se­nator de marcă pentru a monitoriza voluptuoasele întâlniri amoroase, dis­crete ale acestuia. Echipa Delta făcea în glumă referire la acea misiune ca la "inserare în spatele liniilor inamice".

Acum, după ce fusese prins cu operaţiunea de supraveghere în acel cort mizer de zece zile, Delta One era gata să pună capăt misiunii.

"Rămâi ascuns."

"Supraveghează construcţia — înăuntru şi pe afară."

"Raportează controlorului orice eveniment neaşteptat."

Delta One fusese instruit să nu simtă niciodată emoţii, indiferent de sarcina primită. La primul instructaj legat de această misiune însă, lui şi echipei sale li se accelerase pulsul. Întâlnirea fusese "oarbă" — fiecare fază a misiunii fiind explicată prin intermediul unor canale electronice de co­municaţii securizate. Delta One nu se întâlnise niciodată faţă în faţă cu managerul responsabil de aceasta misiune.

Tocmai pregătea ceva de mâncare din conserve de proteine deshidra­tate, când ceasul lui scoase un sunet, la unison cu ceasurile celorlalţi doi. În câteva secunde, dispozitivul CrypTalk de comunicaţii de lângă el începu să clipească în chip de alertă. Delta One se opri din ceea ce făcea şi apucă echipamentul de comunicaţii. Ceilalţi doi îl priviră în tăcere:

— Delta One, rosti el în emiţător.

Aplicaţia software de recunoaştere a amprentei vocale identifică in­stantaneu cele două cuvinte. Aplicaţia atribuia fiecărui cuvânt un număr referenţial, care era apoi criptat şi trimis prin satelit celui aflat la capătul opus al convorbirii. Interlocutorul dispunea de un dispozitiv similar, prin care numerele erau decriptate şi traduse înapoi în cuvinte prin folosirea unui dicţionar anume. După aceea cuvintele erau rostite tare de o voce ro­botizată. Întârzierea totală a semnalului nu depăşea opt milisecunde.

— Aici controlorul, îi zise personajul care conducea misiunea Tonul de robot al maşinăriei era extrem de bizar — androgin şi metalic. Cum staţi cu operaţiunea?

— Totul decurge conform planului, îi răspunse Delta One.

— Excelent. Am actualizat secvenţa de timp. Informaţia devine publi­că la ora opt seara. Meridian estic.

Delta One îşi verifică cronograful. "Doar opt ore au mai rămas." Misi­unea lui avea să se sfârşească în curând. Era un lucru încurajator.

—Încă un amănunt, rosti controlorul.În arenă a intrat un nou jucă­tor.

—Ce jucător?

Delta One ascultă. "Interesant joc de noroc." Cuiva îi plăcea tare mult să deţină toate atuurile.

— Credeţi că se poate avea încredere în ea?

— Trebuie supravegheata îndeaproape.

— Şi dacă apar probleme?

— Ordinele rămân valabile, rosti vocea fără nici un fel de ezitare.

16
Rachel Sexton zbura spre nord de mai bine de o oră. În afara câtorva imagini rapide ale Newfoundland-ului⁶, nu zărise decât apă pe parcursul întregii călătorii.

"De ce trebuia să fie apă?" se întrebă ea, strâmbându-se. Când avea şapte ani, căzuse în apa îngheţată a unui iaz, în timp ce patina. În vreme ce stătea prinsă sub gheaţă, fusese ferm convinsă că va muri. Doar forţa disperată cu care mama ei îi trăsese la suprafaţă trupul îmbibat de apă a salvat-o. După acele clipe de coşmar, Rachel se luptase mereu cu senzaţia de hidrofobie — o senzaţie neplăcută de frică la vederea apelor întinse, mai ales a apelor reci. Acum, văzând de jur împrejur, până la limita orizontu­lui, doar apele Atlanticului de Nord, vechea spaimă începea să o cuprindă din nou.