Deception Point, 2001 Nota autorului

Mult deasupra nordului statului Maine, aeronava G4 se îndrepta în continuare spre Washington. La bordul ei, Michael Tolland şi Corky Mar­linson o priveau pe Rachel, care începuse să le explice teoria ei despre ni­velul crescut de ioni de hidrogen în crusta de fuziune a meteoritului.

— NASA dispune de o facilitate privată de testare numită Plum Brook Station, spunea ea, aproape incapabilă să creadă că putea vorbi despre aşa ceva. Nu divulgase niciodată informaţii secrete persoanelor neautori­zate, dar, având în vedere circumstanţele, Tolland şi Corky aveau dreptul să afle. Plum Brook este în esenţă o cameră de testare pentru cele mai noi şi mai radicale sisteme NASA de motoare. Cu doi ani în urmă, am scris o informare despre un nou proiect pe care NASA îl testa acolo — ceva intitu­lat "motor cu ciclu expandat".

Corky se uită suspicios la ea:

— Motoarele cu ciclu expandat se află încă în stadiu de proiect. Pe hârtie. Nimeni nu le testează cu adevărat. Mai sunt zeci de ani buni până vor deveni operaţionale.

Rachel clătină din cap:

— Îmi pare rău să te dezamăgesc, Corky. NASA dispune de prototi­puri. Sunt în teste.

Corky păru sceptic:

— Motoarele astea merg cu oxigen-hidrogen lichid, combustibil care îngheaţă în spaţiu, făcând motoarele inutile pentru NASA. Agenţia a afir­mat că nici măcar nu va încerca să construiască un asemenea motor până ce nu se va rezolva problema îngheţării combustibilului.

— A fost rezolvată. Au scăpat de oxigen şi au transformat combustibi­lul într-un fel de amestec de "noroi-hidrogen", care e un soi de combustibil criogenic constând din hidrogen pur într-o stare semiângheţată. Este ex­trem de puternic şi foarte curat. Este şi o soluţie pentru sistemele de pro­pulsie dacă NASA va lansa misiuni pe Marte.

Corky părea uluit.

— Nu poate fi adevărat!

— Ar fi bine să fie adevărat, îi zise Rachel. Am scris o informare pe această temă pentru preşedinte. Şeful meu a fost extrem de iritat, pentru că NASA intenţiona să anunţe public noroiul de hidrogen drept un mare succes, în vreme ce Pickering ar fi vrut ca administraţia de la Casa Albă să exercite presiuni asupra NASA ca acest combustibil să rămână secret.

— De ce?

— N-are importanţă, răspunse Rachel.

N-avea nici un chef să dezvăluie mai multe secrete decât era absolută nevoie. Dorinţa lui Pickering de a tăinui succesul noului combustibil deri­va dintr-o îngrijorare crescândă legată de securitatea naţională şi de care puţini erau conştienţi — expansiunea alarmantă a Chinei din punctul de vedere al tehnologiei spaţiale. Chinezii lucrau în mod curent la dezvoltarea unei platforme de lansare năucitoare "de închiriat", pe care intenţionau să i-o închirieze celui care oferea mai mult, cei mai mulţi ofertanţi fiind inami­cii Statelor Unite. Implicaţiile pentru securitatea americană erau devasta­toare. Din fericire, NRO ştia că ţara asiatică folosea un tip de combustibil sortit pieirii pentru platforma de lansare, aşa că Pickering n-avea nici un chef să ofere ponturi despre noul amestec propulsor NASA, mult mai pro­miţător.

— Aşadar, zise oarecum stingherit Tolland, tu susţii că NASA dispune de un sistem de propulsie cu ardere curată care foloseşte hidrogenul pur?

Rachel încuviinţă:

— Nu dispun de cifre, dar temperaturile de ardere ale acestor motoare sunt de câteva ori mai mari decât orice altceva care s-a creat până acum. Există deja cererea ca NASA să creeze tot felul de materiale noi pentru eşa­pamente.

Făcu o pauză:

— O piatră mare, plasată în spatele unui astfel de motor cu noroi de hidrogen, ar fi scăldată într-un foc bogat în hidrogen la o temperatură fără precedent. S-ar putea obţine chiar o crustă de fuziune.

— Să fim serioşi! interveni Corky. Ne întoarcem la scenariul cu meteo­ritul contrafăcut?

Tolland părea dintr-odată intrigat:

— De fapt, e o idee interesantă! Scena ar semăna mai mult sau mai puţin cu lăsarea unui bolovan pe rampa de lansare sub naveta spaţială, în timpul decolării acesteia.

— Dumnezeule mare, murmură Corky. Sunt în avion cu nişte idioţi!

— Corky, îl admonestă Tolland. Vorbind la modul ipotetic, o rocă pla­sată într-un câmp de ardere a gazelor de eşapament ar prezenta trăsături de ardere similare cu una care a traversat atmosfera, nu-i aşa? Ar avea aceleaşi striaţii direcţionale şi coadă din material topit.

Corky mormăi:

— Presupun că da.

— Iar hidrogenul cu ardere curată al lui Rachel n-ar lăsa nici un fel de reziduuri chimice. Doar hidrogen. Niveluri crescute de ioni de hidrogen în zona de fuziune.

Corky îşi dădu ochii peste cap:

— Ascultă, dacă există cu adevărat vreun astfel de motor care merge cu noroi de hidrogen, atunci ceea ce spui tu pare posibil. Dar este o posibi­litate foarte îndepărtată.

— De ce? insistă Tolland. Procesul pare destul de simplu.

Rachel dădu din cap:

— Nu e nevoie decât de o rocă fosilizată, veche de 190 milioane de ani. Topiţi-o în focul de eşapament al unui motor cu noroi de hidrogen şi îngro­paţi-o în gheaţă. Instantaneu, se transformă în meteorit.

— Explicaţie pentru amatori, sări Corky, dar nu şi pentru specialiştii de la NASA! Tot n-ai explicat condrulele!

Rachel încercă să-şi amintească explicaţia lui Corky despre formarea condrulelor.

— Ai spus că aceste condrule sunt formate prin succesiuni rapide de încălziri şi răciri în spaţiu, nu?

Corky oftă:

— Condrulele se formează atunci când o rocă răcită în spaţiu se su­praîncălzeşte brusc până la o stare de topire parţială — undeva în jur de 1550 de grade Celsius. Apoi roca trebuie să se răcească din nou, extrem de repede, întărind venele de lichid în condrule.

Tolland îşi fixă cu privirea prietenul:

— Şi acest proces nu poate avea loc pe Pământ?

— Imposibil, îi răspunse Corky. Pe planeta asta nu există variaţiile de temperatură necesare unei asemenea schimbări rapide. Aici e vorba de căldură nucleară şi de zeroul absolut al spaţiului. Extremele astea pur şi simplu nu există pe Terra.

Rachel se gândi puţin la cele auzite:

— Cel puţin nu în mod natural.

Corky se întoarse spre ea:

— Ce mai înseamnă şi asta?

— De ce nu s-ar putea ca încălzirea şi răcirea să aibă loc aici, pe Pă­mânt, în mod artificial? îl întrebă Rachel. Roca putea fi încălzită de emisia motorului cu noroi de hidrogen şi apoi răcită într-un congelator criogenic.

Corky făcu ochii mari:

— Condrule fabricate?

— E o idee!

— Una ridicolă, ripostă Corky, ridicând mostra de meteorit. Poate că ai uitat?!? Aceste condrule au fost în mod incontestabil datate cu 190 de milioane de ani în urmă.

Tonul lui deveni superior:

— Din câte ştiu eu, domnişoară Sexton, acum 190 de milioane de ani nimeni nu testa motoare cu noroi de hidrogen şi răcitoare criogenice.

"Cu sau fără condrule, îşi spuse Tolland, dovezile se leagă". Se refugi­ase în tăcere de câteva minute, profund tulburat de recentele dezvăluiri pe care i le făcuse Rachel, legate de crusta de fuziune. Deşi foarte îndrăznea­ţă, ipoteza ei deschisese tot felul de posibilităţi noi şi îl determinase pe Tol­land să se gândească la altceva. "Dacă se poate explica şi crusta de fuziu­ne... ce alte posibilităţi nu mai apar?"

— Eşti tăcut, remarcă Rachel stând lângă el.

Tolland se uită spre ea. În lumina difuză din avion, zări pentru o clipă o anumită blândeţe în ochii lui Rachel, lucru care îi amintea de Celia. Se eliberă de povara amintirilor şi oftă obosit:

— Oh, mă gândeam doar...

Zâmbi.

— La meteoriţi?

— La ce altceva?

— La dovezile strânse, încercând să-ţi închipui ce-a mai rămas?

— Ceva de genul ăsta.

— Vreo idee?

— Nu chiar. Mă deranjează câte date s-au modificat în ceea ce priveş­te acel puţ de inserţie de sub gheaţă.

— Dovezile ierarhice sunt ca un castel din cărţi de joc, zise Rachel. Scoate premisa de la bază şi totul începe să se clatine. Locaţia descoperirii meteoritului a fost o astfel de premisă de bază.

"Chiar aşa."

— Când am ajuns pe gheţar, directorul administrativ al NASA mi-a spus că meteoritul fusese găsit într-o matrice de gheaţă pură, veche de trei sute de ani şi era mai dens decât oricare altă rocă descoperită în acea zo­nă, drept pentru care am socotit informaţia ca o dovadă logică a faptului că roca trebuia să cadă din spaţiul cosmic.

— Tu, la fel ca noi ceilalţi.

— Conţinutul mediu de nichel, deşi convingător, nu pare a fi şi con­cluziv.

— Este pe aproape, rosti Corky, părând a fi ascultat discuţia.

— Dar nu exact.

Corky se supuse cu o încuviinţare din cap:

— Şi, continuă Tolland, această specie nemaivăzută de insectă spaţi­ală, deşi şocant de bizară, în realitate ar putea fi doar un crustaceu foarte vechi, de ape adânci.

Rachel dădu din cap:

— Iar acum crusta de fuziune...

— Nu-mi place să o spun, zise Tolland, privindu-l pe Corky, dar mi se pare că dovezile care infirmă încep să fie mai numeroase decât cele care confirmă...

— Ştiinţa nu se bazează pe presupuneri, interveni Corky. Se bazează pe dovezi. Condrulele din rocă sunt în mod clar de natură meteoritică. Sunt de acord cu voi că tot ce am văzut este îngrozitor de tulburător, dar nu putem ignora aceste condrule. Dovezile pro sunt concluzive, în vreme ce dovezile contra sunt circumstanţiale.

Rachel pufni:

— Şi asta la ce concluzie ne duce?

— Către nici una, răspunse Corky. Aceste condrule dovedesc că avem de-a face cu un meteorit. Singura întrebare este de ce l-a înfipt cineva sub gheaţă.

Tolland voia săi creadă raţionamentul prietenului lui, dar ceva nu se potrivea:

— Nu pari prea convins, Mike, zise Corky.

Tolland oftă:

— Nu ştiu. Două din trei nu era prea rău, Corky. Dar am ajuns la una din trei. Pur şi simplu, simt că ne scapă ceva.

90
"M-au prins, se gândi Chris Harper, înfiorându-se la gândul închiso­rii. Senatorul Sexton ştie că am minţit în legătură cu PODS." În vreme ce o conducea pe Gabrielle Ashe înapoi în birou şi închidea uşa în urma lor, Harper simţea ura lui faţă de directorul administrativ al NASA intensificân­du-se cu fiecare secundă. În noaptea asta, managerul proiectului PODS a­flase cât de departe putea să meargă directorul cu minciuna. Pe lângă fap­tul că îl forţase pe el să mintă în legătură cu rezolvarea problemei software, Ekstrom părea să fi contractat un soi de asigurare în caz că lui Harper i se făcea frică şi decidea să dea secretul în vileag.

"Dovezi ale evaziunii, îşi zise el. Şantaj. Foarte vicleană mutare." În definitiv, cine ar crede un deturnător de fonduri care ar încerca să discre­diteze cel mai grandios moment din istoria spaţială americană? Harper simţise deja pe propria piele cât de dedicat putea fi Ekstrom cauzei salvării agenţiei spaţiale. Acum, odată cu anunţul descoperirii unui meteorit fosili­zat, miza devenise uriaşă.

Harper se plimbă câteva zeci de secunde în jurul mesei mari pe care se odihnea un model la scară redusă al satelitului PODS — o prismă cilin­drică având mai multe antene şi lentile în spatele unor scuturi reflectori­zante. Gabrielle se aşeză şi aşteptă, urmărind scena. Răul pe care îl simţea acum îi amintea lui Harper cum se simţise în timpul acelei nenorocite con­ferinţe de presă. În acea noapte, dăduse un spectacol jalnic şi toată lumea îi pusese întrebări. Fusese obligat să mintă din nou şi să afirme că se sim­ţise rău în acea seară şi nu fusese el însuşi. Colegii lui şi presa ridicaseră din umeri urmărind reprezentaţia patetică şi se grăbiseră să uite de ea.

Acum minciuna se întorsese să-l bântuie.

Expresia de pe chipul lui Gabrielle se îmblânzi:

— Domnule Harper, avându-l pe directorul administrativ duşman, veţi avea nevoie de un aliat puternic. Într-un asemenea moment, senatorul Sexton vă poate fi prieten de nădejde. Haideţi să începem cu minciuna despre aplicaţia software PODS. Povestiţi-mi ce s-a întâmplat.

Harper oftă. Ştia că sosise clipa adevărului. "Ar fi trebuit să rostesc acest adevăr chiar de la început!"

— Lansarea satelitului a decurs foarte uşor, începu el. Satelitul s-a poziţionat pe o orbită polară perfectă, exact aşa cum fusese planificat.

Gabrielle părea plictisită. Părea să cunoască aceste amănunte.

— Mai departe.

— Apoi au apărut necazurile. Când am activat scanarea gheţii pentru detectarea de anomalii, aplicaţia software de detectare a anomaliilor de la bord a dat rateuri.

— Îh... Îhî.

Harper începu să vorbească mai repede:

— Se presupunea că aplicaţia software va fi capabilă să examineze cu repeziciune mii de metri pătraţi de sol şi să descopere zone de gheaţă aflate dincolo de limitele densităţii normale. Iniţial, aplicaţia software trebuia să caute zone moi în gheaţă, ca indicii ale încălzirii globale, dar ulterior a fost modificată astfel încât să semnalizeze şi alte anomalii de densitate. Planul prevedea ca PODS să scaneze Cercul Arctic de-a lungul a câteva săptă­mâni şi să identifice orice anomalii pe care le-am fi putut folosi pentru mă­surarea încălzirii globale.

— Numai că PODS devenea inutil fără acea aplicaţie software, îl între­rupse Gabrielle. NASA ar fi trebuit să examineze manual imaginile fiecărui centimetru pătrat din Arctica în căutarea de locuri probleme.

Harper încuviinţă, retrăind coşmarul gafei sale de programare.

— Ar fi fost nevoie de zeci de ani de studiu. Totul a devenit un coş­mar. Din cauza unei erori pe care eu am făcut-o în programare, PODS de­venise, în esenţă, inutil. Iar cu alegerile care se apropiau cu repeziciune şi cu senatorul Sexton adoptând o asemenea poziţie critică faţă NASA...

Omul oftă.

— Greşeala dumneavoastră ar fi fost fatală pentru NASA şi pentru preşedinte.

— Nu ar fi putut apărea într-un moment mai nepotrivit. Ekstrom era îngrozit. I-am promis rezolvarea problemei în timpul următoarei misiuni a navetei spaţiale. Era o simplă chestiune de schimbare a procesorului care ţinea în spate sistemul software PODS. Numai că o astfel de rezolvare ve­nea un pic cam târziu. Am fost trimis acasă, în concediu fără plată, un eu­femism pentru a nu se spune că am fost concediat. Asta se întâmpla acum o lună.

— Şi totuşi aţi apărut la televiziune, acum două săptămâni, anunţând că aţi găsit o cale de evitare a problemelor.

Harper se făcu mic de tot:

— A fost o greşeală teribilă. În ziua aceea, am primit un telefon dispe­rat de la directorul administrativ. Mi-a spus că intervenise ceva, o posibilă cale de a-mi răscumpăra păcatele. Am venit imediat la birou şi m-am întâl­nit cu el. Mi-a cerut să susţin o conferinţă de presă şi să spun întregii lumi că am descoperit o modalitate de a rezolva problemele aplicaţiei software PODS şi că urma să dispunem de date în câteva săptămâni. Mi-a mai zis că îmi va explica mai târziu de ce era nevoie de o asemenea conferinţă de presă.

— Şi dumneavoastră aţi fost de acord!

— Nu, am refuzat! O oră mai târziu însă, directorul era din nou în bi­roul meu, însoţit de consilierul principal al Casei Albe!

— Ce???

Gabrielle păru şocată de informaţie.

— Marjorie Tench?

"O creatură îngrozitoare", gândi Harper, dând încet din cap.

— Ea şi Ekstrom m-au pus să stau jos şi mi-au explicat că greşeala mea adusese NASA şi preşedintele Statelor Unite în pragul colapsului defi­nitiv. Domnişoara Tench mi-a povestit despre planurile senatorului de a privatiza NASA. Mi-a mai spus că aveam o datorie faţă de preşedinte şi faţă de agenţia spaţială şi trebuia să îndrept lucrurile. Apoi mi-a explicat şi cum s-o fac.

Gabrielle se aplecă în faţă ca să audă mai bine:

— Continuaţi!

— Marjorie Tench m-a informat de faptul că, printr-un noroc chior, Casa Albă a interceptat dovezi geologice consistente, legate de un meteorit uriaş care e îngropat în gheţarul Milne. Unul dintre cei mai mari meteoriţi din istorie. O astfel de descoperire ar fi însemnat un eveniment major pen­tru NASA.

Gabrielle părea uluită:

— Staţi aşa! Deci dumneavoastră afirmaţi că altcineva deja ştia că meteoritul se găsea acolo înainte ca PODS să îl descopere?

— Da. PODS n-a avut nimic de-a face cu descoperirea. Ekstrom ştia de existenţa meteoritului. Pur şi simplu, mi-a dat coordonatele şi mi-a spus să repoziţionez satelitul deasupra gheţarului şi să pretind că PODS a făcut descoperirea.

— Vă bateţi joc de mine!

— Asta a fost şi reacţia mea când mi s-a cerut să iau parte la acea ca­cealma. Au refuzat să-mi explice cum au aflat ei că meteoritul se afla aco­lo, iar domnişoara Tench insista că o astfel de chestiune era lipsită de im­portanţă şi că oportunitatea era una ideală ca să-mi spăl păcatele. Dacă puteam susţine că satelitul a localizat meteoritul, atunci NASA putea a­nunţa PODS drept un imens succes, astfel propulsându-l pe preşedinte în sondajele electorale de dinainte de alegeri.

Gabrielle aproape că rămăsese fără grai:

— Şi bineînţeles că nu se putea anunţa faptul că PODS a detectat un meteorit până ce nu se anunţa rezolvarea problemei cu software-ul sateli­tului.

Harper încuviinţă:

— De aici şi minciuna din conferinţa de presă. Am fost forţat să o spun. Tench şi directorul administrativ au fost complet lipsiţi de scrupule. Mi-au reamintit că am dezamăgit pe toată lumea — preşedintele finanţase proiectul PODS, NASA investise ani de zile pentru realizarea lui, iar acum eu ruinasem toate aceste eforturi cu o idioţenie în programare.

— Aşa că aţi fost de acord să daţi o mână de ajutor.

— N-am avut de ales. Dacă nu o făceam, cariera mea se ducea naibii. Iar adevărul era că, dacă n-aş fi comis acea eroare software, PODS ar fi descoperit şi singur meteoritul. Aşadar, pe atunci, mi s-a părut o minciună nevinovata. În acele clipe am acţionat spunându-mi că problema software avea oricum să fie rezolvată în câteva luni, odată cu noua misiune a nave­tei spaţiale, aşa că nu făceam decât să anunţ rezolvarea problemei un pic mai devreme.

Gabrielle scoase un fluierat uşor:

— O minciună mică pentru a scoate un avantaj din oportunitatea ofe­rită de meteorit.

Harper se simţea rău doar vorbind despre asta:

— Aşa că... am făcut-o. Urmând ordinele lui Ekstrom, am ţinut o con­ferinţă de presă în care am anunţat că am găsit o cale de evitare a proble­melor legate de aplicaţia de detectare a anomaliilor, apoi am aşteptat câte­va zile şi am repoziţionat satelitul deasupra coordonatelor date de directo­rul administrativ. După aceea, urmând ierarhia adecvată de comandă, l am sunat pe directorul EOS şi i-am relatat că PODS a localizat o anoma­lie serioasă de densitate în gheţarul Milne. I-am dat coordonatele şi i-am explicat că acea anomalie părea să fie suficient de densă ca să semene cu un meteorit. Entuziasmată la aflarea veştii, NASA a trimis o mică echipă de cercetare până în Milne pentru a extrage mostre. Din acel moment, opera­ţiunea a devenit strict secretă.

— Aşadar, habar n-aţi avut că meteoritul conţinea fosile până în noaptea asta?

— Nimeni de aici n-a ştiut. Suntem cu toţii şocaţi. Acum toţi mă so­cotesc un erou pentru găsirea dovezilor de viaţă extraterestră, iar eu nu ştiu ce să le răspund.

Gabrielle tăcu preţ de câteva minute şi îl studie intens pe Harper cu ochii ei negri:

— Dar dacă nu PODS a localizat meteoritul în gheaţă, de unde a ştiut Ekstrom că acesta se afla acolo?

— L-a descoperit altcineva mai întâi.

— Altcineva? Cine?

Harper oftă:

— Un geolog canadian pe nume Charles Brophy — un cercetător din insula Ellesmere. Se pare că omul efectua măsurători geologice asupra gheţii de pe gheţarul Milne când, din întâmplare, a descoperit urmele unui meteorit imens îngropat în gheaţă. A anunţat descoperirea prin radio, iar NASA a interceptat transmisia.

Gabrielle făcu ochii mari:

— Şi nu e acest canadian furios acum că NASA îşi atribuie toate meri­tele descoperirii?

— Nu, răspunse Harper, simţind un fior pe şira spinării. Lucru care a convenit tuturor, omul e mort.

91
Michael Tolland îşi închise ochii şi ascultă zumzetul motoarelor avio­nului. Renunţase să se mai gândească la meteorit până când nu aveau să ajungă înapoi în Washington. După părerea lui Corky, condrulele repre­zentau o dovadă elocventă a faptului că roca din gheţarul Milne nu putea fi decât un meteorit. Rachel sperase să aibă un răspuns clar pentru William Pickering până la aterizare, dar presupunerile ei ajunseseră într-o fundă­tură odată cu problema condrulelor. Chiar dacă dovezile despre meteorit lăsau de dorit, roca aceea părea să fie autentică.

"Aşa să fie."

Rachel fusese, evident, serios zguduită de drama petrecută. În orice caz, Tolland era uimit de înverşunarea ei. Acum era concentrată puternic pe chestiunea pe care o avea de rezolvat — încercarea de a găsi o cale de elucidare definitivă a misterului meteoritului şi de a afla un răspuns la întrebarea legată de cei care încercaseră să-i omoare.

Cea mai mare parte a drumului, Rachel stătuse pe scaun lângă Tol­land. Lui îi plăcuse să discute cu ea, în ciuda momentului tocmai potrivit. Cu câteva minute înainte, ea plecase spre toaletă, iar acum Tolland sim­ţea, în mod ciudat, că îi ducea lipsa. Se întrebă cât timp trecuse de când dusese dorul unei femei — o altă femeie în afara Celiei.

— Domnule Tolland?

Tolland ridică privirea.

Pilotul îşi scosese capul din cabină:

— Mi-aţi cerut să vă informez când ajungem în raza de legătură tele­fonică cu vasul dumneavoastră. Vă pot face acum legătura, dacă doriţi.

— Mulţumesc.

Tolland se ridică şi porni de-a lungul coridorului.

Când ajunse în cabină, îşi sună echipajul. Voia să-şi informeze oame­nii că va mai întârzia o zi sau două. Bineînţeles, n-avea de gând să le po­menească nimic despre încercările prin care trecuse.

Telefonul sună de câteva ori. Tolland fu surprins când auzi că-i răs­punde doar robotul telefonic de pe vas. Mesajul înregistrat nu semăna de­loc cu acele cuvinte clasice de întâmpinare, ci părea mai degrabă înregis­trat de unul dintre membrii echipajului, un tip pus mereu pe şotii.

— Salve, salve, aici e Goya, anunţă vocea. Ne pare rău că nu e nimeni acum, dar am fost cu toţii răpiţi de nişte păduchi foarte mari! De fapt, ne am luat cu toţii o scurtă permisie la mal pentru a sărbători uriaşa rea­lizare a lui Mike. Măi, dar tare mai suntem mândri! Vă puteţi lăsa numele şi numărul de telefon şi poate o să vă răspundem mâine, când vom fi mai treji. Ciao! Du-te acasă, ET!

Tolland izbucni în râs. Îi era deja dor de echipajul lui. Era clar că vă­zuseră cu toţii conferinţa de presă. Era bucuros că plecaseră cu toţii pe mal; îi abandonase cam brusc după apelul preşedintelui, iar statul degea­ba în largul mării te putea înnebuni uneori. Deşi mesajul spunea că toată lumea plecase pe ţărm, Tolland presupuse că vasul nu rămăsese nepăzit, mai ales în mijlocul curenţilor puternici unde era ancorat acum.

Tolland formă codul numeric de aflare a mesajelor interne lăsate pen­tru el. Linia emise un singur clinchet. Un mesaj. Vocea îi aparţinea acelu­iaşi membru glumeţ al echipajului:

— Bună, Mike, ce mai spectacol! Dacă auzi asta, înseamnă că îţi veri­fici mesajele din mijlocul vreunei petreceri simandicoase de la Casa Albă şi te întrebi unde dracu' suntem noi. Scuze că am abandonat nava, amice, dar era genul de noapte care se cerea sărbătorită pe uscat. Nu-ţi face griji, am ancorat-o bine şi am lăsat lumina aprinsă. Să ştii că, de fapt, sperăm să fie furată de piraţi, astfel încât NBC să-ţi cumpere barca aia nouă! Glu­meam, omule! Nu-ţi face griji, Xavia a fost de acord să rămână la bord şi să păzească fortăreaţa. A zis că preferă să stea singură decât să petreacă împreună cu o gaşcă de negustori de peşti şi beţi pe deasupra. Îţi vine să crezi?

Tolland chicoti, uşurat să audă că cineva păzea totuşi nava. Xavia era o fată responsabilă, iar petrecerile nu se potriveau felului ei de a fi. Un geo­log marin respectat, Xavia avea reputaţia de a spune ce crede cu o sinceri­tate de-a dreptul caustică.