Deception Point, 2001 Nota autorului

Sexton era uluit că de pe buzele lui Tench a putut să iasă vreo menţi­une despre SETI¹¹. O gafă de proporţii. "Mersi că mi-ai amintit." SETI fusese cea mai mare gaură neagră financiară provocată vreodată de NASA. Deşi agenţia căutase să-i dea o nouă faţă rebotezând proiectul Origini şi schimbând câteva dintre obiective, pierderea exista în continuare.

— Marjorie, îi zise Sexton, o să vorbesc despre SETI doar fiindcă tu ai adus acest subiect în discuţie.

Paradoxal, Tench părea că abia aşteaptă să audă.

Sexton îşi drese glasul:

— Cei mai mulţi oameni nu sunt conştienţi că NASA caută urme de inteligenţă extraterestră de vreo treizeci de ani. Şi este o vânătoare de co­mori extrem de costisitoare — şiruri de antene satelit, transceivere uriaşe, milioane de dolari în salariile unor oameni care stau în întuneric şi ascultă benzi goale. Este o risipă stânjenitoare de resurse.

— Şi spuneţi că nu e nimic acolo sus?

— Spun că dacă oricare altă agenţie guvernamentală ar fi cheltuit pa­truzeci şi cinci de milioane de dolari în peste treizeci şi cinci de ani fără să aibă vreun rezultat, ar fi fost decapitată de mult. Sexton făcu o pauză ca lumea să priceapă bine vorbele lui. După treizeci şi cinci de ani, eu cred că e destul de clar că nu vom descoperi viaţă extraterestră.

— Şi dacă vă înşelaţi?

Sexton îşi ridică ochii în tavan, exasperat:

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnişoară Tench, dacă mă înşel o să-mi mănânc pălăria.

Marjorie Tench îl fixă cu privirea pe senator:

— Nu o să uit acest lucru, domnule senator, şi îi zâmbi pentru prima dată. Cred că noi toţi ne vom aduce aminte.

La zece kilometri distanţă, în Biroul Oval, preşedintele Zach Herney îşi închise televizorul şi îşi turnă ceva de băut. Aşa cum Marjorie Tench promisese, senatorul Sexton muşcase momeala — şi înghiţise undiţa cu tot cu cârlig şi gută.

24
Michael Tolland simţi un val de simpatie când o zări pe Rachel Sexton cum cască, tăcută, gura de uimire văzând meteoritul fosilizat din mână. Frumuseţea chipului femeii părea acum să se dizolve într-o expresie de încântare naivă — ca o fetiţă care tocmai îl descoperise pe Moş Crăciun.

"Ştiu exact cum te simţi", îi spuse el în gând.

Tolland se simţise la fel cu două zile în urmă. Şi pe el îl redusese la tăcere. Chiar şi acum, implicaţiile ştiinţifice şi filozofice ale acelui meteorit îi dădeau fiori, forţându-l să regândească tot ceea ce crezuse el despre na­tură.

Descoperirile oceanografice ale lui Tolland includeau câteva specii de apă adâncă necunoscute până acum, şi totuşi această "insectă spaţială" însemna un cu totul alt gen de revoluţie ştiinţifică. În ciuda obstinaţiei cu care Hollywoodul prezenta extratereştrii ca pe nişte omuleţi verzi, astrobio­logii şi adepţii ştiinţei cădeau în unanimitate de acord că, date fiind numă­rul imens de insecte terestre şi capacitatea de adaptare a acestora, viaţa extraterestră avea să fie cel mai probabil descoperită sub formă de insectă.

Insectele făceau parte din ramura Phylum arthropoda — creaturi cu exoschelete dure şi picioare articulate. Numărând peste 1,25 milioane de specii cunoscute şi circa cinci sute de mii de specii încă neclasificate, in­sectele terestre depăşeau în număr toate celelalte forme de viaţă din regnul animal. Constituiau 95% din toate speciile planetei şi un uimitor nivel de 40% din întreaga biomasă a Pământului.

Impresiona nu atât abundenţa de insecte, cât capacitatea lor de adap­tare. De la cărăbuşul de gheaţă din Antarctica şi până la scorpionul solar din Valea Morţii, insectele trăiau în cele mai variate zone de temperatură, umiditate şi chiar presiune. Totodată, ele nu aveau nici o problemă în a se expune la cea mai letală forţă cunoscută în univers — radiaţia. Ca urmare a unui test nuclear în 1945, ofiţerii din forţa aeriană îmbrăcaseră costu­mele antiradiaţie şi examinau locul exploziei, unde au descoperit gândaci şi furnici care nu fuseseră deloc afectaţi de radiaţii. Astronomii îşi dăduse­ră seama că exoscheletul protector al artropodelor reprezenta un candidat ideal pentru modul de viaţă al nenumăratelor planete invadate de radiaţii şi unde nu mai exista altă formă de viaţă.

"Pare că astrobiologii au avut dreptate, gândi Tolland. ET este o insectă."

Rachel simţi cum i se înmoaie picioarele.

— Nu pot... să cred, rosti ea, întorcând fosila pe toate părţile. N-am crezut niciodată...

— Nu te grăbi, o opri Tolland, zâmbind. Aşteaptă puţin! Mie mi-au trebuit douăzeci şi patru de ore ca să îmi revin.

— Observ un nou-venit printre noi, se auzi vocea unui bărbat, un asiatic neobişnuit de înalt, care se îndrepta spre ei.

Corky şi Tolland părură să se dezumfle de îndată ce zăriră intrusul. Momentul de vrajă părea spulberat pentru totdeauna.

— Doctor Wailee Ming, se prezentă individul. Şeful paleontologiei de la UCLA¹².

Tipul avea ţinuta de o rigiditate pompoasă ce semăna cu cea a aristo­craţiei din vremea Renaşterii şi îşi mângâia permanent papionul pe care îl purta pe sub haina din păr de cămilă, lungă până la genunchi.

Wailee Ming părea genul de om care nu se lasă influenţat sub nici o formă şi nu îşi schimbă nicicum atitudinea rigidă şi formalistă.

— Eu sunt Rachel Sexton.

Mâna ei continuă să tremure, în vreme ce strângea palma fină a lui Ming. În mod clar, asiaticul era un alt recrut al preşedintelui.

— Ar fi plăcerea mea, domnişoară Sexton, zise paleontologul, să vă povestesc tot ce vreţi să ştiţi despre aceste fosile.

— Şi multe dintre cele pe care nu vreţi să le ştiţi, bombăni Corky.

Ming îşi mângâie papionul:

— Specialitatea mea în paleontologie sunt artropodele dispărute şi specia Mygalomorphae. Evident, cea mai impresionantă caracteristică a acestui organism este...

— Este că provine de pe o altă planetă! interveni Corky.

Ming încruntă din sprâncene şi îşi drese glasul:

— Cea mai impresionantă caracteristică a acestui organism este că se potriveşte perfect cu sistemul nostru darwinist de taxonomie şi de clasifica­re terestră.

Rachel îşi ridică privirea. "Se poate clasifica chestia asta?"

— Vă referiţi la regnuri, ramuri, specii, chestii de genul ăsta?

— Exact,o aprobă Ming.Specia asta, dacă ar fi descoperită pe Pă­mânt, ar fi clasificată drept izopodă ordinară şi ar intra în aceeaşi clasă cu vreo două mii de specii de păduchi.

— Păduchi? se miră ea. Dar e o insectă uriaşă!

— Taxonomia nu se clasifică în funcţie de dimensiuni. Pisicile de casă şi tigrii sunt rude. Clasificarea se referă la fiziologie. Specia asta este clar un păduche! Are un corp aplatizat, şapte perechi de picioare şi un buzunar reproducător identic din punct de vedere structural cu cel al păduchilor de lemn şi al căpuşelor. Celelalte fosile arată în mod clar o specializare...

— Celelalte fosile?

Ming schimbă o privire cu Corky şi cu Tolland.

— Nu ştie?

Tolland clătină din cap.

Chipul lui Ming se însenină instantaneu:

— Domnişoară Sexton, înseamnă că încă n-aţi auzit partea cea mai interesantă.

— Sunt şi alte fosile, interveni Corky, încercând în mod clar să dea lovitura de graţie. Mult mai multe.

Corky scoase dintr-un plic mare o foaie împăturită de hârtie de mari dimensiuni. Întinse foaia pe birou în faţa lui Rachel:

— După ce am făcut câteva foraje, am coborât o cameră cu raze X. Aceasta este o reprezentare grafică a secţiunii transversale.

Rachel se uită la radiografia de pe masă şi simţi imediat că trebuie să se aşeze. Secţiunea transversală a meteoritului era plină de insecte fosili­zate.

— Dovezile paleolitice, continuă Ming, se găsesc de obicei în concen­traţii mari. Adesea se întâmplă ca noroaiele să deplaseze mase întregi de organisme prinse în capcană, acoperind cuiburi sau comunităţi întregi.

Corky zâmbi:

— Noi credem că această colecţie din meteorit reprezintă un cuib.

Arătă spre una din insectele din radiografie:

— Iar acolo e mămica!

Rachel privi specimenul indicat şi îi căzu faţa de uimire. Insecta părea a avea aproape şaizeci de centimetri în lungime.

— Un păduche al naibii de gras, nu? zise Corky.

Rachel dădu din cap, năucă, închipuindu-şi păduchi de mărimea unei pâini care hălăduiau pe o planetă îndepărtată.

— Pe Pământ, reluă Ming, insectele rămân relativ mici datorită gravi­tăţii care le menţine sub control. Nu pot creşte mai mari decât le suportă exoscheletele lor. Pe o planetă cu gravitaţie mai mică, insectele pot evolua spre dimensiuni mult mai mari.

— Imaginaţi-vă nişte ţânţari de mărimea unor vulturi, încercă Corky să glumească, luând mostra de meteorit de la Rachel şi punând-o înapoi în buzunar.

Ming se încruntă:

— Ar fi bine să nu furi aia!

— Calmează-te, îl linişti Corky. Mai există încă opt tone de astfel de material.

Rachel începu să analizeze datele abia primite:

— Dar cum poate viaţa din spaţiu să fie atât de asemănătoare cu cea de pe Pământ? Adică, doar aţi spus că insecta asta se potriveşte cu clasifi­carea făcută de Darwin, nu?

— Întru totul, îi răspunse Corky. Credeţi sau nu, mulţi astronomi au prezis că viaţa extraterestră este foarte asemănătoare cu cea de aici.

— Dar de ce? insista ea. Specia asta provine dintr-un mediu complet diferit.

— Panspermie, rosti Corky, zâmbind cu toată gura.

— Poftim?

— Panspermia este teoria care susţine că viaţa terestră a existat mai întâi pe o altă planetă şi apoi a fost "adusă" aici.

Rachel se ridică în picioare:

— Acum sunt depăşită!

Corky se întoarse spre Tolland:

— Mike, tu eşti tipul oceanelor!

Tolland părea fericit să preia ştafeta:

— Rachel, Pământul a fost odinioară o planetă lipsită de viaţă. Apoi, brusc, ca din senin, viaţa a erupt. Mulţi biologi cred că explozia de viaţă a fost rezultatul magic al unui amestec ideal de elemente în oceanele de de­mult. Noi însă n-am fost niciodată capabili să creăm astfel de condiţii în laborator, astfel încât habotnicii religiei au susţinut că eşecul pe care l-am înregistrat este dovada existenţei lui Dumnezeu, în sensul în care viaţa nu putea exista fără ca Dumnezeu să atingă acele oceane şi să le insufle cu viaţă.

— Însă noi, astronomii, preluă Corky ştafeta, am venit cu o altă expli­caţie pentru explozia din senin a vieţii terestre.

— Panspermie, rosti Rachel, înţelegând acum despre ce se discuta acolo.

Auzise acea teorie şi înainte, dar nu ştia că aşa se numeşte. E teoria care spune că un meteorit s-a făcut bucăţi în apele de odinioară, aducând primele seminţe de viaţă microbiană pe Pământ.

— Bingo! exclamă Corky. Odată ajunse acolo, s-au împrăştiat şi au explodat în forme de viaţă.

— Iar dacă asta e adevărat, zise Rachel, atunci strămoşii formelor de viaţă terestre ar fi identici cu cei ai formelor de viaţă extraterestre.

— De două ori bingo!

"Panspermia", se gândi Rachel, încă incapabilă să anticipeze toate implicaţiile.

— Aşadar, nu numai că această fosilă confirmă existenţa formelor de viaţă în altă parte a Universului, dar ea practic dovedeşte panspermia... anume că viaţa terestră s-a născut din seminţe provele din altă parte a Universului.

— De trei ori bingo! exclamă iarăşi Corky, dând entuziast din cap. Tehnic vorbind, s-ar putea ca noi toţi să fim extratereştri.

Îşi puse degetele deasupra capului ca două antene, îşi încrucişă ochii şi îşi mişcă limba de parcă ar fi fost un soi de insectă uriaşă.

Tolland se uită la Rachel cu un zâmbet compătimitor:

— Iar tipul ăsta este punctul culminant al evoluţiei noastre!

25
Rachel se simţea cuprinsă de un vis, în vreme ce traversa habisfera însoţită de Michael Tolland. Corky şi Ming îi urmau îndeaproape.

— Te simţi bine? o întreba Tolland, fixând-o cu privirea.

Rachel îl privi peste umăr şi schiţă un zâmbet:

— Mersi. Doar că... e atât de copleşitor totul.

Îi veni în minte "jenanta" descoperire din '96: ALH84001 — un mete­orit de pe Marte despre care NASA pretinsese că are în componenţă urme fosile ale vieţii bacteriene. Din nefericire, la doar câteva săptămâni după conferinţa de presă triumfătoare ţinută de agenţie, mai mulţi oameni de ştiinţă civili ieşiseră la înaintare cu dovezi că aşa-numitele "semne de via­ţă" ale rocii nu erau, de fapt, decât kerogen produs prin contaminare te­restră. După acea gafă, credibilitatea NASA suferise enorm. Cotidianul New York Times folosise ocazia pentru a redefini în mod sarcastic acronimul agenţiei: NASA — NOT ALWAYS SCIENTIFICALLY ACCURATE¹³.

În aceeaşi ediţie a cotidianului, paleobiologul Stephen Jay Gould rezu­mase problemele cu ALH84001 prin evidenţierea faptului că aşa-zisele pro­be de meteorit erau mai degrabă de natură chimică şi circumstanţiale de­cât "solide", cum ar fi fost cazul cu un schelet sau o carapace imposibil de pus la îndoială.

Acum, Rachel îşi dădea seama că NASA descoperise, în sfârşit dovada irefutabilă. Nici un om de ştiinţă, oricât de pesimist ar fi fost, nu mai putea pune la îndoială astfel de fosile. NASA nu mai prezenta fotografii mărite şi neconcludente ale unor presupuse bacterii microscopice — acum oferea mostre adevărate meteoritice, unde bioorganismele vizibile cu ochiul liber zăceau încastrate în piatră. "Păduchi lungi de jumătate de metru!"

Lui Rachel îi veni să râdă când îşi aminti că, în copilărie, îi plăcuse la nebunie un cântec de-ale lui David Bowie care se referea la "păianjenii de pe Marte". Puţini ar fi ghicit atunci cât de aproape se aflase controversata vedetă pop britanică de previziunea celui mai important moment din isto­ria astrobiologiei.

În vreme ce acordurile îndepărtate în timp ale cântecului răsunară iarăşi în mintea lui Rachel, Corky iuţi pasul în urma ei:

— S-a lăudat Mike cu documentarul lui?

— Nu, dar mi-ar plăcea să aflu, îi răspunse Rachel.

Corky îl bătu prieteneşte pe Tolland pe spate:

— Dă-i drumul, maestre! Spune-i de ce preşedintele a decis că mo­mentul cel mai important din istorie trebuie "coordonat" de o vedetă TV care respiră oxigen prin tub rătăcind prin apele planetei.

Tolland gemu:

— Corky, nu fi măgar!

— Bine, voi explica eu, replică Corky, făcându-şi loc între cei doi. Aşa cum probabil ştiţi, domnişoară Sexton, preşedintele va ţine o conferinţă de presă în noaptea asta ca să povestească lumii întregi despre meteorit. Pen­tru că majoritatea planetei este formată din semianalfabeţi, preşedintele l a rugat pe Mike să vină şi să traducă totul pe înţelesul lor.

— Mulţumesc, Corky, zise Tolland. Foarte drăguţ!

Privi înspre Rachel:

— Ce încearcă Corky să spună este că, deoarece sunt atât de multe date ştiinţifice de explicat, preşedintele a crezut că un scurt documentar în care să se prezinte imagini ale meteoritului ar ajuta la accesul informaţiilor către marea masă a americanilor, din rândul cărora foarte mulţi nu deţin, în mod ciudat, un grad ridicat de cunoştinţe de astrofizică.

— Ştiaţi, îl întrerupse Corky, adresându-i-se lui Rachel, că tocmai am aflat că preşedintele naţiunii noastre este un fan înrăit al emisiunii Ama­zing Seas?

Clătină din cap voind să pară dezgustat:

— Zach Herney, conducătorul lumii libere, îşi pune secretara să îi în­registreze emisiunea lui Mike, astfel încât să se poată destinde urmărind-o după o zi lungă.

Tolland ridică din umeri:

— Omul are gusturi alese, ce pot să mai spun!

Rachel începea acum să priceapă cât de inteligent îşi concepuse pre­şedintele planul. Politica era un joc mass-media, iar Rachel îşi putea ima­gina deja entuziasmul şi credibilitatea ştiinţifică induse de chipul lui Mi­chael Tolland pe ecranul TV în timpul conferinţei de presă. Zach Herney recrutase omul ideal pentru a declanşa "mica" lui lovitură NASA. Scepti­cilor avea să le vină extrem de greu să conteste datele preşedintelui dacă acestea erau prezentate de unul dintre cele mai celebre vedete de televiziu­ne, dar care e totodată şi om de ştiinţă, şi de alţi câţiva oameni de ştiinţă civili respectaţi.

Corky reveni:

— Mike a luat deja interviuri de la toţi civilii pentru documentarul lui, precum şi de la cei mai mulţi specialişti de vârf din NASA. Şi pot să pun pariu pe Medalia mea Naţională că dumneavoastră urmaţi la rând.

Rachel se întoarse şi îl privi:

— Eu? Ce vreţi să spuneţi? Eu n-am nici un fel de recomandări de făcut. Sunt doar un element de legătură în privinţa interpretării datelor.

— Atunci de ce v-a trimis preşedintele tocmai până aici?

— Încă nu mi-a spus.

Pe buzele lui Corky flutură un zâmbet amuzat:

— Sunteţi un element de legătură al Casei Albe care are de-a face cu clarificarea şi autentificarea datelor, nu?

— Aşa e, dar munca mea n-are nimic ştiinţific în ea!

— Şi sunteţi fiica omului care şi-a clădit toată campania electorală în jurul banilor pe care NASA i-a irosit în spaţiul cosmic?

Rachel aproape că auzi cum se apropie lovitura de graţie.

— Trebuie să recunoaşteţi, domnişoară Sexton, se amestecă repede Ming, că o depoziţie din partea dumneavoastră ar conferi credibilitate acestui documentar. Dacă preşedintele v-a trimis aici, atunci înseamnă că vrea să participaţi cumva.

Rachel îşi aminti iarăşi brusc îngrijorarea lui William Pickering în le­gătură cu rolul pe care avea să-l joace ea.

Tolland se uită din nou la ceas:

— Probabil că ar trebui să ne îndreptăm într-acolo, rosti el, făcând semn înspre centrul habisferei. Ar trebuie să se apropie.

— Să se apropie de ce anume? se interesă Rachel.

— De momentul extragerii. NASA aduce meteoritul la suprafaţă. Ar trebui să ajungă sus din clipă în clipă.

Rachel era uluită:

— Voi chiar scoateţi o rocă de opt tone de sub şaizeci de metri de gheaţă solidă?

Corky radia de fericire:

— Doar nu credeaţi că NASA are de gând să lase o descoperire ca aceasta să zacă îngropată în gheaţă!

— Nu, dar.... Rachel nu zărise nicăieri semnele vreunei excavaţii de mari dimensiuni în interiorul habisferei. Cum naiba are NASA de gând să scoată meteoritul la suprafaţă?

Corky pufni:

— Nici o problemă. Vă aflaţi într-o încăpere burduşită cu experţi în rachete!

— Prostii, se băgă Ming. Doctorului Marlinson îi place să se joace cu nervii oamenilor. Adevărul este că toţi cei de aici s-au întrebat cum o să scoată meteoritul. Doctorul Mangor a fost cel care a propus o soluţie vala­bilă.

— Nu l-am cunoscut pe doctorul Mangor.

— Este glaciologul de la Universitatea New Hampshire, îi explică Tol­land. Este al patrulea şi ultimul om de ştiinţă civil recrutat de preşedinte. Iar Ming are dreptate, Mangor a fost cel care a dat soluţia.

— Bine, rosti Rachel. Şi ce a propus tipul ăsta?

— Tipa, o corectă Ming pe un ton superior. Doctorul Mangor este femeie.

— Discutabil, mormăi Corky, privind spre Rachel. Apropo, doctorul Mangor are să te urască.

Tolland îi aruncă lui Corky o privire furioasă.

— Păi chiar o va face! se apără Corky. Urăşte competiţia!

Rachel nu mai pricepea nimic:

— Pardon, care competiţie?

— Nu-i da atenţie, o sfătui Tolland. Din păcate, Comitetului National de Ştiinţă i-a scăpat complet din vedere faptul că domnul de aici este un handicapat mintal. Tu şi doctorul Mangor vă veţi înţelege de minune. Este o profesionistă. Este considerată unul dintre cei mai importanţi glaciologi din lume. De fapt, ea chiar a locuit câţiva ani în Antarctica pentru a studia mişcarea gheţarilor.

— Ciudat, interveni Corky. Eu am auzit că UNH¹⁴ a primit o donaţie şi a trimis-o acolo astfel încât să se instaureze pacea şi liniştea în campusul universitar.

— Nu vă daţi seama că doctorul Mangor a fost cât pe-aci să moară acolo! izbucni Ming, părând a fi luat comentariul la modul personal. S-a rătăcit într-o furtună şi a supravieţuit mâncând grăsime de focă timp de cinci săptămâni înainte de a o găsi cineva.

Corky se apleca şi îi şopti lui Rachel la ureche:

— Am auzit ca n-a căutat-o nimeni!

26
Gabrielle Ashe avea sentimentul că drumul înapoi de la studiourile CNN către biroul lui Sexton dura prea mult. Senatorul stătea vizavi de ea şi privea pe fereastră, evident încântat de dezbatere.

— Au trimis-o pe Tench la un show de după-amiază, rosti el, întor­cându-se spre ea cu un zâmbet satisfăcut. Casa Albă e din ce în ce mai agitată.

Gabrielle dădu absentă din cap. Sesizase o expresie de satisfacţie nemăsurată pe faţa lui Tench, în timp ce aceasta ieşea din studioul în care a avut loc dezbaterea. Faptul ăsta avea darul de a o nelinişti.

În acea clipă, sună telefonul celular al lui Sexton, iar senatorul îl scoase din buzunar. Precum cei mai mulţi politicieni, Sexton dispunea de o grămadă de numere de telefon la care putea fi contactat în funcţie de importanţa apelantului. Oricine îl suna acum se găsea pe lista restrânsă. Apelul venea pe linia privată a senatorului, pe un număr pe care nici mă­car Gabrielle nu îndrăznise să i-l ceară.

— Senatorul Sedgewick Sexton, răspunse el, scoţând în evidenţă mu­zicalitatea numelui.

Gabrielle nu-l putea auzi pe cel care îl sunase în zgomotul de fond al limuzinei, dar observă că Sexton asculta atent şi îi răspundea cu entuzi-asm:

— Fantastic. Mă bucur tare mult că aţi sunat. Eu zic la ora şase! Su­per. Am un apartament aici în D.C. Privat. Confortabil. Aveţi adresa, da? Bine. Abia aştept să vă întâlnesc. Atunci ne vedem diseară!

Sexton închise, părând foarte încântat:

— Un nou fan Sexton? se interesă Gabrielle.

— Sunt tot mai mulţi, răspunse el. Tipul ăsta e un mare mahăr.

— Chiar că e. Să vă întâlniţi cu el în apartamentul personal?

Sexton apăra de obicei sanctitatea intimităţii apartamentului său ca un leu care îşi proteja şi ultimul ascunziş care i-a mai rămas.

Sexton ridică din umeri:

— Mda. Mi-am zis să îi dau întâlnirii un aer personal. Tipul ăsta ar putea avea o mare influenţă în anumite cercuri. Trebuie să îmi fac astfel de conexiuni personale, să ştii. Totul se reduce până la urmă la încredere.

Gabrielle încuviinţă şi scoase agenda de lucru a senatorului:

— Vreţi să vi-l trec în agendă?

— Nu-i nevoie. Oricum plănuiam să stau o noapte acasă.

Gabrielle găsi pagina acelei zile şi observă că era deja ocupată cu lite­rele P.E. mari şi îngroşate, scrise personal de către senator. P.E. reprezen­ta prescurtarea folosită de senator pentru eveniment personal, seară priva­tă sau "la naiba cu toţi"; nimeni nu ştia cu exactitate care dintre acestea urma. Din când în când, senatorul îşi programa o noapte P.E. În care se ascundea în apartament, închidea toate telefoanele şi făcea ce-i plăcea mai mult — bea coniac cu vechi prieteni, pretinzând că uită pentru o seară de politică.

Gabrielle îl privi surprinsă:

— Deci lăsaţi afacerile să intervină peste momentele P.E. plănuite din timp? Sunt impresionată.

— S-a întâmplat ca tipul ăsta să mă prindă într-o seară când mai am ceva timp la dispoziţie. Doar stau de vorbă puţin cu el, să văd ce are de spus.

Gabrielle vru să întrebe cine era acest individ misterios, dar Sexton intenţionase să creeze această stare de ambiguitate. Gabrielle învăţase că nu trebuie să se amestece prea mult.

În timp ce părăseau autostrada şi se îndreptau către biroul lui Sex­ton, Gabrielle privi iarăşi pagina cu programarea P.E. şi avu strania senza­ţie că senatorul Sexton ştia că acel apel urma să vină.

27
Gheaţa din mijlocul habisferei NASA era dominată de un eşafodaj compozit cu trei picioare, înalt de şase metri, care arăta ca o încrucişare între o sondă de petrol şi o copie mai ciudată a Turnului Eiffel. Rachel studie dispozitivul, incapabilă să priceapă cum putea fi folosit acesta la extragerea imensului meteorit.