Depolitizarea ministerului afacerilor interne

DEPOLITIZAREA MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE.

PROVOCĂRI ŞI PERSPECTIVE DE IMPLEMENTARE

Autor: Dr. Vasile ANDRIEŞ


2011

Prezentul document a fost elaborat în cadrul Programului comun al Consiliului Europei şi Uniunii Europene privind susţinerea democraţiei în Republica Moldova.

Afirmaţiile şi concluziile din acest document aparţin autorilor şi nu neapărat reflectă poziţia sau opiniile finanţatorului.

Tabla de materii

I.CONCEPTE, ABORDARI SI MODALITATI DE DEPOLITIZARE: DE LA GENERAL LA PARTICULAR 6

Politizarea şi depolitizarea politicii: discurs teoretico-filozofic 6

Politizarea şi depolitizarea instituţiilor publice 8

Concepte şi modele de depolitizare a poliţiei 11

Dificultăţi şi provocări în exercitarea controlului democratic 13

Axa verticală de guvernare civilă a poliţiei 14

Axa orizontală de guvernare civilă a poliţiei 14

Experienţa reformării (demilitarizării şi depolitizării) poliţiei în societăţile est-europene 15

II.DEPOLITIZAREA MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE DIN REPUBLICA MOLDOVA 21

Politizarea structurilor de forţă în Republica Moldova: etape, modalităţi şi cauze 21

 Preşedinţii Republicii Moldova, http://www.placelook.com/article/presedintii-republicii-moldova 21

1.Intentarea dosarelor la comandă şi intimidarea opoziţiei. 22

2.Implicarea în alegeri. 23

3.Angajări, concedieri şi promovări în funcţie. 25

4.Relaţia cu administraţia publică locală. 25

5.Gestionarea patrimoniului şi resurselor financiare. 25

 Mariana Raţă. Schimbarea la faţă a Republicii Moldova. // Jurnal de Chişinău, 18 august 2009, http://jliterar.jurnalulbtd.ro/articol-Schimbarea-la-fata-a-R.-Moldova-2-1863.html 26

Provocări şi oportunităţi în depolitizarea organelor de drept din Republica Moldova 28

CONCLUZII 31

INTRODUCERE

Una dintre priorităţile centrale ale politicii interne şi externe a Republicii Moldova a devenit reformarea justiţiei şi în special a organelor de ocrotire a normelor de drept, condiţie impusă de Uniunea Europeană şi Consiliul Europei, în vederea aderării sau participării la anumite proiecte europene. Chiar şi dacă guvernarea comunistă a fost activă în domeniul modernizării anumitor servicii, a existat un imens control exercitat de şeful statului asupra forţelor de ordine. Controlul forţelor de ordine suscită interesul mai multor formaţiuni politice, inclusiv celor prezente la guvernare, care concurează în polemici diversificate, având finalităţi totalmente diferite.

La modul declarativ s-au realizat mai multe «reforme», eşuate atât în aspect politic cât şi juridic, totodată societatea este în aşteptarea «unor realizări» economice. Însă dominarea poliţienească în calitate de organ represiv şi corupţia justiţiei a condus la pierderea masivă a încrederii populaţiei faţă de organele de drept. În cadrul prezentului studiu ne vom referi la totalitatea aspectelor teoretico-practice, elucidând cele mai importante dimensiuni de funcţionalitate şi disfuncţionalitate a OOND.

DEPOLITIZAREA MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE.

PROVOCĂRI ŞI PERSPECTIVE DE IMPLEMENTARE

1. CONCEPTE, ABORDARI SI MODALITATI DE DEPOLITIZARE: DE LA GENERAL LA PARTICULAR

Politizarea şi depolitizarea politicii: discurs teoretico-filozofic

Termenul „Politika” a fost introdus de către grecii antici, în special prin intermediul lui Aristitotel, lucrarea căruia a şi fost întitulată „Πολιτικα”. De aici cunoaştem şi derivatele:

politikos – om politic;

a politika – în afara „polisului”, proces rezultant al fenomenului ostracizării, prin care persoanele culpabile erau expulzate din cetate.
Există diferenţă dintre conceptul de a-politic şi cel de ne-politic. Prin primul concept înţelegem că individul sau structura nu au şi nici nu pot avea tangenţe cu sfera politicului. În cel de-al doilea caz, actorii ar accepta intervenţia în această sferă, deşi ea nu reprezintă preocuparea de bază.
La începutul secolului XX, datorită lărgirii dreptului electoral, apariţiei partidelor de mase şi ideologiilor totalitare, societatea începe a deveni politizată. În limba engleză este utilizat termenul politization, germană – politisierung, franceză – politisation. În linii generale, fenomenul ar consta în următoarele:

• 
  Creşterea interesului pentru procesele politice şi a gradului de activism politic a anumitor indivizi şi grupuri sociale.
  
• 
  Creşterea rolului statului în raport cu sferele vieţii sociale.
  
• 
  Schimbarea mentalităţii şi comportamentului indivizilor şi grupurilor ca urmare a predominării politicii asupra celorlalte sfere ale vieţii sociale.
  

În opinia lui Jacques Lagroye, politizarea se relevă ca un proces cosubstanţial al vieţii democratice, exprimat prin convergenţa activităţilor asociative, profesionale şi sindicale în domeniul politicului.¹

În perioada interbelică încep a se contura bazele teoretice ale conceptului de politizare şi respectiv, depolitizare, luând forma studiilor politico-filozofice şi celor juridico-filozofice. Unul dintre cei mai remarcabili gânditori ai perioadei interbelice în domeniul menţionat a fost Karl Schmitt. Într-o primă abordare, autorul se referă la coraportul politicului cu politica, demonstrând că politicii îi revine o finalitate mai rapidă în calitate de proces, orientat spre transformarea acţiunilor tehnice într-o finalitate comună.
Politicului îi revine o misiune mult mai importantă, şi anume - diferenţierea indivizilor în prieteni şi inamici, care se datorează următorilor factori:

• 
  fenomenul este propriu oricărei comunităţi umane;
  
• 
  reprezintă o modalitate de identificare a unui socium;
  
• 
  diversificarea etnică, culturală şi religioasă provoacă întotdeauna clivajul politic.²
  

Schimtt dezvoltă ideea conform căreia „spiritul european” a cunoscut câteva etape de dezvoltare. Pe parcursul istoriei, cultura europeană s-a manifestat în câteva sfere: teleologică – sec. XVI, metafizică – XVII, moral-umanitară – XVIII şi economică – XIX. Astfel omenirea a fost mereu în căutarea unui domeniu neutru, în care ar lipsi divergenţele şi confruntările şi ar domina pacea. Secolul XX este marcat de sfera tehnică, însă tehnica este un instrument sau o armă, din care cauză nu poate fi neutră. Prin urmare, competiţia politică vizează exercitarea controlului asupra tehnicii sau armei.³

În opinia lui Jacques Rancière, democraţia contemporană este interpretată prin intermediul depolitizării sale. Ea nu mai este concepută în calitate de obiect al opţiunii politice, dar ca mediul ambiant al individului post-modernist în care nu se mai regăsesc luptele şi victimele.⁴ Politica este redusă la funcţii poliţieneşti, rezumându-se la asigurarea ordinii „tehnice”. Prin urmare, raportul de putere se depolitizează.
Dacă politizarea este asociată cu voinţa politică şi identificată cu suveranul, depolitizarea – cu o abordare tehnică a soluţionării problemelor. Unitatea bazată pe consens raţional, prin esenţă este un fenomen antipolitic, deoarece renunţă la rolul decisiv al afecţiunilor în politică.⁵ 
Într-o accepţiune mai largă, depolitizarea preia forma unei abordări „tehnice” în soluţionarea problemelor: orice reformă este prezentată din perspectiva „assessing the needs” şi „developing a strategy”, dar nici cum din cea a procesului politic de ciocnire a contradicţiilor.⁶ În condiţiile depolitizării statul preia rolul arbitrului, exercitând funcţii instrumentaliste şi nu poate deveni obiectul loialităţii.
Slavoj Zizek susţine că renunţând la conceperea politizată a lumii, indivizii s-au dezis de puterea ideilor şi nu mai consideră politica problema centrală, ceea ce conduce la fenomenul post-politicii. În opinia sa, post-politica este un „pragmatism oportunist”, lipsit de ideologii şi conflicte.⁷
Există două accepţiuni ale post-politicii. Într-o primă variantă, este interpretată prin prisma multiculturalismului, care asigură depăşirea contradicţiilor oferind stabilitatea. În cea de-a doua variantă – substituie politica prin „administrarea tehnică” sau „guvernarea raţională”, axată în exclusivitate pe normele de drept.⁸
Prin urmare, depolitizarea ar presupune:

• 
  diminuarea activismului politic al cetăţenilor sau grupurilor sociale;
  
• 
  proces social în rezultatul căruia cetăţenii încetează să participe la viaţa social-politică.
  

Politizarea este produsul secolului XX, exprimată inclusiv prin participarea indivizilor la activitatea partidelor de mase cu caracter totalitar, este de menţionat şi o altă particularitate a regimurilor dictatoriale (în special celor autoritare) – depolitizarea. Sistemele nedemocratice încearcă să reducă gradul de participare a cetăţenilor, substituind guvernarea poporului prin guvernarea birocratică sau administrativă, fie cea militară.

Din alt considerent, depolitizarea ar putea conduce la hiperpolitizare. Cu alte cuvinte, cu cât este mai mic gradul de politizare, cu atât mai mult ar putea suscita interesul pentru politizare. Prin urmare, în aparenţă, anumite domenii apolitice precum căsătoria, religia sau economia treptat încep a deveni politizate.