Desavarsirea omului in conceptia filocalica aparintelui Dumitru Staniloae

In ce priveste vedeniile, fara a le respinge absolut, majoritatea Parintilor Bisericii arata fata de ele o rezerva extrema. E de ajuns sa vedem cu cata oroare vorbesc bizantinii si sirienii despre mesalieni sau euhiti. Cea de-a 7-a Omilie duhovniceasca atribuita Sfantului Macarie cel Mare recurge la o clasificare a acestor fenomene distingand intre ele simtirea spirituala, vederea, iluminarea, descoperirea. Impotriva acestui vizionarism, citim o respingere absoluta a viziunilor corporale si pretinselor revelatii intemeiate pe ele din gura Sfantului Pavel.

Atunci cand aceste harisme extraordinare erau adevarate, exista obligatia de a le ascunde. In fruntea lucrarilor harismatice care manifesta prezenta lucratoare a Duhului, sta iubirea (I Corinteni 12, 13 - 14, 1). Ea rezuma intreaga desavarsire crestina. Dar cum trebuie dovedita desavarsirea iubirii? "Cat timp este in acest trup - spune Cuviosul Diadoh al Foticeei - nimeni nu poate sa dobandeasca desavarsirea, ci numai sfintii care au ajuns la martiriu si la marturisirea desavarsita".

Ca martiriul e expresia fidelitatii fata de Dumnezeu, o afirmasera Macabeii. Pentru primii crestini martiriul aduce dovada prezentei lui Dumnezeu. Sfantul Ignatic al Antiohiei ne furnizeaza elementele unei teologii si chiar ale unei mistici a martiriului. Pentru Sfantul Irineu, acesta este dovada iubirii desavarsite si a prezentei Duhului: "Mucenicii dau marturie si dispretuiesc moartea nu prin carnea lor neputincioasa, cat prin neastamparul Duhului" . Dar marturia sangelui reprezinta o situatie limita. Pe de alta parte, crestinul este chemat sa se faca martor al iubirii dumnezeiesti oricare ar fi imprejurarile legate de timp si de loc. Tot mai frecvent vor fi asimilati martirilor cei ce au ales "calea stramta" a ascezei, respectiv monahii.

Experienta duhovniceasca a Sfantului Antonie cel Mare arata bine felul in care cautarii martiriului i se substituie spontan asceza desertului care ingaduie sfantului martir sa fie "in fiecare zi martir prin constiinta si atlet al luptelor credintei" . Autorii duhovnicestinu omit sa sublinieze analogiile dintre martiriu si asceza monastica. Prin fagaduinta sa monahul "poarta crucea", i-o aminteste insasi haina sa, spune Sfantul Teodor Studitul.

Dar dincolo de martiriul sangeros si de asceza figuroasa, autentica viata crestina ramane un argument valabil al prezentei Duhului Sfant. Caci Duhul se pastreaza prin credinta si printr-o vietuire neprihanita. Credinta este un dar al Duhului (I Corinteni 12, 13) iar virtutile sunt o impartasire de Hristos, deci o marturisire sigura a prezentei divine. Pentru Sfantul Ioan Scararul mai cu seama castitatea desavarsita il arata pe "Pricinuitorul firii" printr-o biruinta asupra "firii" (naturii).

Atunci cand "omul duhovnicesc" devine, in terminologia lui Clement Alexandrinul, "adevaratul gnostic", "adevarata gnoza" este un semn sigur al prezentei Duhului. Nu vorbim de "gnoza mincinoasa", cunoscuta din polemica Sfantului Irineu. stiinta nu e recomandata omului duhovnicesc daca nu o revarsa in Duhul Sfant ca rasplata a vietii ascetice. Aceasta gnoza mincinoasa care ingamfa, care il face pe om sa cada din iubire, inspira posesorilor ei pretentia de a fi desavarsiti. Mai bine sa fii om simplu si sa ajungi la unirea cu Dumnezeu prin iubire.

Adevarata gnoza este theoria, contemplatia crestina. Dar exista si o gnoza speciala, data profetilor, a caror titulatura veche e aceea de "vazatori" (I Samuel 9, 9) sau "vizionari" (Amos 7, 12). Descrierea acestei harisme, asa cum apare ea la Sfantul Pavel (I Corinteni 12), apoi in Dihadie sau Pastorul lui Hermas, nu se deosebeste cu nimic de cea pe care o va schita Sfantul Irineu: "Am auzit pe multi frati in Biserica care aveau harisme profetice, vorbeau prin Duhul in toate limbile, aratau cele ascunse ale inimilor spre folos".

Dar montanismul (secolul II) e un caz tipic pentru conceptia exaltata a unei "noi profetii" care lovea in ierarhie. Prin continutul si conditiile ei psihologice aceasta era apreciata ca fiind in opozitie cu credinta. "Noua profetie", cum se numea ea, a sfarsit insa prin a discredita profetia insasi. In Occident titlul de profet a disparut din Biserica. In Rasarit titlul de profet va mai fi acordat inca, cateva secole mai tarziu, marilorpovatuitori duhovnicesti, ca de pilda in secolul V Sfantului Zenon Profetul.

In secolul VI avva Dorotei din Gaza va gasi in manastire doi "batrani" remarcabili: Varsanufie si "avva Ioan, supranumit Profetul, pentru darul stravederii pe care il primise de la Dumnezeu". Aceasta harisma a stravederii (diorasis) ramane deci un semn al Duhului si ea contine doua elemente principale: cunoasterea tainelor lui Dumnezeu (theologia) si cunoasterea celor ascunse ale inimilor (kardiognosia). E vorba de o perspicacitate spirituala care vede prin trup, sprin spatiu, prin timp. Mari "dioratici" existau ca o rasplata fireasca a curatiei sufletului, dupa declaratia Sfantului Antonie cel Mare: "In ce ma priveste, cred ca un suflet curatit din toate partile si asezat dupa (randuiala) firii, ajunge dioratic si poate vedea mai multe si mai departe decat demonii".

Dar ceea ce caracterizeaza un astfel de om desavarsit este mai cu seama discernamantul sau deosebirea duhurilor, care pentru Origen este unul din semnele distinctive ale sfinteniei: "Sufletul care va fi inaintat indeajuns pentru a incepe sa aiba discernamantul vedeniilor, va arata ca este duhovnicesc daca este in stare sa discearna toate".

Este insa unanim acceptat ca Mantuitorul Hristos este izvorul tainelor, ca El a dezlegat si natura si Legea cea veche, fiindca trupul Sau, desi zamislit pentru intelegerea omeneasca, a fost firesc si s-a dezvoltat in natura si Lege, cu toate efectele. si daca Mantuitorul a avut doua firi: dumnezeiasca si omeneasca, tot asa si tainele au doua aspecte: vazut-ceremonial, si nevazut lucrarea harului.

Tema Sfintelor Taine face parte din misiunea Bisericii si din vocatia preotului de a invata, de a sfinti si de a conduce. Prin insasi esenta ei, Biserica crestina ortodoxa a ramas, este si va fi sfintitoare, de aceea ea pastreaza nu numai originalitatea Sfintelor Taine, ci si practicarea lor asa cum le-a lasat Iisus Hristos, cum le-au primit si au fost investiti cu ele Apostolii, cum le-au experimentat Sfintii Parinti si cum se gasesc si astazi ca mijloace si cai sigure ale mantuirii oamenilor in Biserica.

De-a lungul istoriei zbuciumate a crestinismului, s-au produs "diferente" doctrinare, astfel ca au aparut "neconcordante" confesionale cu privire la marile teme teologice, devenite preocuparea majora a specialistilor doctrinari care au pus semnul indoielii asupra "eficacitatii" mantuitoare asupra unora dintre ele.

Studiul atent si obiectiv pune in evidenta faptul ca Biserica crestina a primelor veacuri insista permanent in catehizare nu numai pe intelegearea tainelor, ci si pentru acceptarea, primirea si incorporarea lor in Hristos si in Biserica Sa. "La baza conceptiei despre Taine a Bisericii Ortodoxe sta increderea in putinta lucrarii Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor si a materiei dintre ele, in ambianta Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos: Este increderea ca Duhul dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice in general si asupra altor persoane. Prin mana omului se scurg puteri spirituale asupra altui om fie direct prin trup, fie prin alta materie. Cel ce transmite aceasta putere... prin mana este subiectul care gandeste si voieste: si puterea ce se scurge... merge pana la spiritul celui din urma... Este puterea Duhului dumnezeiesc... Care Se deschide prin credinta in ambianta Bisericii. In Taina nu se poate trage o frontiera intre miscarea omului care lucreaza si puterea Duhului dumnezeiesc", a evidentiat parintele Staniloae in celebrul sau tratat de Teologie dogmatica ortodoxa(III, 1997, p.7).