Deschiderea cursului

MEDIATIZARE, IMAGINE ŞI RELAŢII PUBLICE (TEMA 8)

Într-o lume trepidantă în care viaţa a devenit o mişcare uniform accelerată a cărei viteză este determinată de evoluţiile rapide ale ,,domeniilor vieţii”, supravieţuirea tinde să devină o ,,favorizare” sau o ,,îngăduinţă” de tip computerizt, cum şi reersul acestei realităţi îl constituie un fel de ,,ucidere cu duhul blândeţii”, un soft-kill.

Preocupările pentru a opri războiul fără sânge, autoînfrângerea globală, prin dezvoltarea armelor non-ucigaşe au atins cote foarte serioase. Ceea ce trebuie subliniat, însă, scriu soţii Toffler – este că non-letalitatea şi noile doctrine cu provenienţă din rândul militarilor sunt ambele produse ale societăţilor celui de Al Treilea Val, al căror fluid vital economic îl reprezintă informaţiile, electronica, computerele, comunicaţiile mijloacelor de informare(Alvin & Heidi Toffler”Război şi antirăzboi”, Editura Antet, Bcureşti, 2000, pag.161).

Cyber-războiul este o realitate de care nu se mai îndoieşte nnimeni. Fanioanele cu care se comunica ( adevărat sau … fabulat) au fost înlocuite cu electroni ori fotoni, iarăşi este o evidenţă. Dar în scenariul halucinant al acţiunii ,,şoc şi groază” din Irak ficţiunea se insinuează direct în realitate. De la Pentagon se primesc dovezi electronice de invazie a aviaţiei inamice aşa încât, în faţa computerelor, generalii irakieni transmit ordine de atac antiaerian asupra… electronilor zburători. Războiul înseamnă din ce în ce mai puţin să arunci oameni şi maşini pe câmpul de luptă şi din ce în ce mai mult să arunci acolo electroni şi fotoni, spune Loren Thompson, pe care alt analist american, Chris Prosise în completează : Uneltele şi schemele folosite sunt aceleaşi cu cele ale hackerilor ! Un virus deschide o portiţă, oricât de mică, dar extrem de folositoare pentru străpungeri ulterioare ! ( M.Dorobanţu, “ Cyber – războiul – o realitate ?”, în “Magazin”, nr.15/2003, Bucureşti, pag.3).

Aşa cum există un comportament profesional, electoral, sexual, de consum, familial, de loisir etc., putem vorbi şi de un comportament militar, care trebuie văzut ca o caracteristică a organizaţiilor de tip militar, dar şi ca o posibilitate comportamentală a membrilor întregii societăţi. Procesele care ne interesează în acest aspect bivalent sunt cele legate de comunicare tratată, şi aceasta, din perspectiva raporturilor intra-organizaţionale specifice, intra-organizaţionale generale şi inter-organizaţionale tematice(militare). Conduitele comunicaţionale ale militarilor în raport cu parteneri din ,,branşă” sunt diferite, cum şi comportamentul comunicaţional al ,,civililor” are amprenta sa de specificare. Când, însă, este vorba de relaţii inter-roganizaţionale, ,,cheia” comunicării o constituie cunoştinţele reciproc utile din domeniul vizat.

Din punct de vedere informaţional, putem vorbi deja de un encefal suprem şi un sistem nervos central, care reuşeşte şi interconectează tot ce ţine de informaţie ( de la naştere, creştere, evoluţie, îmbogăţire, stocare, schimb etc., până la… moarte), şi care este organizat ca un comandament central ori un stat majoooor general ce are în subordine forţele şi mijloacele instantaneităţii, ubicuităţii şi continuităţii comunicaţionale în toate mediile terestre şi extra-planetare. ,,Autostrăzile informaţionale” de care vorbea un reputat ziarist român, duc toate, ca-n butadele antichităţii, spre o Romă a biţilor, capitală a imperiului comunicaţional planetar ori centru al Satului Globat invocat, arhicunoscut şi, se pare, deja existent ( conform Neagu Udroiu, “Eu comunic, tu comunici, el comunică”, Editura Politică, Bucureşti, 1983, pag.8).

Deşi exponent al democraţiei pue, aspectul capătă conotaţii militare. Tera ultimilor ani este teatrul unr eşecuri dialogate ,,rezolvate” prin… graiul armelor. Ansamblul de statusuri ale planetei, de la ,,sugar” la ,,muribund”, datorită ingerinţei militare, nu mai poate genera aşteptări (roluri) normale (fie ideale, fie reale), ceea ce se transformă în sursă de conflict, în focar de crize .

Se ştie că un conflict militar care este prost dirijat mediatic poate declanşa crize majore. Se vorbeşte deja despre efectul ,,Wall Street” ca un ,,complex Oedip” şi de aceea specialiştii în (dez)informare gestionează cu precaută fermitate tripleta omisiune-fragmentare-minciună în vederea manipulătii ,,eficiente” a populaţiei civileşi, prin ricoşeu, a adversarului.

Manipularea media de tip militar are loc în special prin restricţionarea informaţiilor ori supervizarea de către ofiţerul P.R., aşa încât, pe timp de criză, presa devine ,,sursă” de credibilitate şi ,,vector” de informare. După ce a depăşit faza ,,romantică” şi radioul au devenit adevărate sisteme de comunicare de front. La noi, bunăoară, postul T.V. Realitatea ( care imită vestitul C.N.N.) s-a declarat televiziune de război, ţinându-ne în priză directă (martori şi participanţi manipulaţi) cu evenimentele în Golf, aşa încât războiul a devenit un spectacol televizat .

O minciună realistă, căci dinamismul violet şi sângeros filmat, nu coincide cu confruntarea constituită din aşteptări, privaţiuni meteo-logistice, rutină, ci reprezintă un război mai ales al nevoilor, care nu produce spectacol mediatic, respectiv audienţă şi interes public. Războiul eviaţă, nu film - este o formulă pe care am descoperit-o într-o pagină de internet reprodusă de un ziar românesc (“Oglinda”, luni, 31 martie 2003, pag.5 ) .

Cert e că războiul de azi ( confirmarea o dă cucerirea - sau eliberarea, cum spun americanii – Irakului ) este preponderent imagologic şi global. Din acest punct de vedere, am asistat la un război mondial, cobeligeranţi fiinf FOX, C.N.N., B.B.C., Euromews, Al Jazeera şi, cum spuneam, de la noi, Realitatea TV , potrivit cărora aliaţii distrug/salvează totul ( exact ca-n filme ce slalomează printre Oscarurile Hollywood-ului) instaurând un model democratic într-un mediu în care de milenii a domnit dogma religioasă .

Pentru gestiunea globală a acestei macro-crize, mediile de informare şi-au asumat sarcina majoră a formării de opinie, de influenţare, într-o filosofie a guvernării globale,în car, cu mici armonici, se foloseşte acelaşi tip de comunicare.

Filozofia libertăţii presei în situaţii de criză nu e nici simplă, nici uşoară. Pe bună dreptate, John Keane citează un adagiu al unui cavaler din 1753 - confor căruia oamenii se întreabă dacă libertatea presei aduce foloase sau prejudicii statului ( John Keane, “Mass-media şi democraţia”, Editura Institutul European, Iaşi 2000, pag.27 . Sunt argumente pro şi contra. Toleranţa, drepturile omului, utilitarismull, adevărul sunt argumente pro. Dar tot atâtea, chiar şi mai multe, sunt pentru contra. De multe ori excesul de zel al presei pune paie de foc în caz de criză, cum şi lipsa de informare face ca un conflict să ia turnuri nebănuite, nefaste chiar. Aşadar, un echilibru între utopia ,, libertăţii presei” şi realismul presei oneste este recomandabil în timp de criză .

Deşi pare paradoxal, eleviziunea şi radioul public - spune Keane - ameninţă libertatea de expresie. Ne spun ce este bine pentru noi . Ne înghesuie într-un pat al lui Procust de reglementări ( Op.cit., pag.59). Subscriu, deşi personal înclis către cei care spun că traversăm o criză de încredere globală, o îndoială coninuă, o teamă de manipulare prin mas-media care ne face circumspecţi, critici, pretenţioşi. Mai ales când e vorba de mediul militar şi cu precădere când receptorii mass-media sunt chiar militari.

Foarte adesea, în situaţii anormale, mass-media n ,,nimeresc publicul-ţintă deşi-l ,,bombardează” neîncetat. Imunitatea receptorilor este dată de gradul de îndoială, de conştientizare a strategiei de influenţă/manipulare, ca şi de distorsiunile comunicaţionale practicată de emitenţi . Fluxul opiniilor este deviat de prerogative învechite şi de tehnici noi de manipulare a informaţiilor oficiale, spune acelaşi J.Keane. Acestea sunt obstrucţionate de secretomanie, disimulare şi de principiul recurent al suveranităţiistatului ( securitatea naţională ) (Op.cit.,pag.85) .

Mai mult, în situaţii de criză presa însăşi ( libertatea ei, adică ) este agresată prin cenzură, prin represiune, prin îngrădire, expulzări, interdicţii, alte metode politice îndeplinite, după părerea lui John Keane, cu ,,misteriosul” aport al organelor poliţieneşti şi militare. Aparatele poliţieneşti şi militare caracterizate de confidenţialitate, disimulare şi obligativitatea umanităţii în cadrul organizaţiei, scrie autorul citat, sunt prezenţe obişnuite în statele democratice. În acelaşi timp sunt incompatibile cu domocraţia politică şi libertatea de comunicare ( Op.cit., pag.88 ) .

Şi, totuşi, într-un eseu citat de Keane, Baudrillard susţine că trăim într-un univers modern hiper-comunicaţional ce împinge cetăţenii într-un vârtej de mesaje codate . Fiecare domeniu al vieţii devine o potenţială păşune pentru mass-media. Universul se transformă într-un monitor imens. Publicitatea serveşte drept scuză publicităţii. Informaţia încetează să se mai refere la evenimente şi devine ea însăşi un eveniment fascinant . Cetăţenii sunt literalmente îngropaţi în imaginile eliberate .

Lumea este atât de saturată de simţul hiper-realităţii, încât cetăţenii nu mai ştiu nici ei ce anume vor ( Op.cit., pag.152 ).

,,Instrumet democratic al libertăţii”, cum spuneaTocqueville presei scrise (GuyLochard & Henri Boyer, ,,Comunicarea mediatică”, Editura InstitutulEuropean, Iaşi, 1998, pag.6), aceasta nu poate fi la fel de ,,eficientă” în manipularea şi influenţarea cunoştiinţelor, în situaţii de criză, precum presa audio-vizuală . JacquesEllul spune că radioul, televiziunea şi publicitatea pot fi puse în serviciul unei forme de ,,viol psihic” asupra indivizilor (Op.cit., pag.7 ), mai ales când comunicarea mediatică apare ,,ca un mijloc decisiv de transformare a mentalităţilor” ( Op.cit., pag.9).

Credibilitatea mass-media în situaţii de ciză creşte cu aceeaşi viteză cu care sporeşte interesul publicului pentru ştiri de tip militar . David Randall oferă un exemplu picant şi grăitor privind necesitatea satisfacerii acestor necesităţi . Un ziarist trimis în Cuba să relateze despre atrocităţile războiului din insulă, telegrafiază şefului : Totul e liniştit. Nu e nici o problemă aici,. Nu va fi război. Intenţionez să mă întorc. Editorul-şef i-a răspuns : Te rog să rămâi. Furnizează imagini. Eu voi furniza război ( David Randall, Jurnalistul universal”, Editura Polirom, Iaşi, 1998, pag.22). Apropo de distorsionarea realităţii şi de rolul ,,nociv” asumat .

Un specialist în relaţii publice de tip militar face remarcă interesantă despre raportul crisă/comunicare: O modelare organizaţională a crizelor , modelare care priveşte omul şi comunităţile umane ca procesare de informaţie (semnificaţie) şi energie, relevă că situaţiile de criză (accidentale, deliberate sau mixte) sunt generate de tulburarea fluxurilor informaţionale – energetice, sunt însoţite şi generează fluxuri informaţional – energetice bulversate şi bulversante şi se soluţionează prin reluarea şi(sau) reconstrucţia fluxurilor invocate .

Un rol important în reconstrucţia şi(sau) reluarea (reconstrucţia), îndeosebi, a fluxurilor informaţionale revine comunicării. Autorul glosează înainte de a face unele recomandări administrativ-comportamental-comunicaţionale pentru factorii responsabili cu gestiunea crizelor. După cum se ştie, toate accidentele şi incidentele au în comun trei factori: nu se poate şti când şi unde se vor întâmpla(pregăteşte-te pentru ce e mai rău şi speră că va fi cum e mai bine ) ; aproape întotdeauna vor sosi ştiri; aproape întotdeauna vor fi ştiri proaste (Valentin Stancu, “Ofiţerii cu relaţii publice şi gestionarea crizelor”, în “Spirit militar modern”, Bucureşti , nr.4-5/1994, pag.31 ) .

Este interesat de ştiut regulile jocului imagologic. Există un adevărat arsenal paremiologic legat de imagine şi autoimagine . Cu ajutorul lui se pot ,,defrişa” drumurile manipulării. Literatura abundă de exemple ale unor asemenea ,,fixuri comportamentale şi existenţiale”. Sunt deja blazoane sociologice expresii de felul : ,,bani ca la turci “ sau ,,turcul plăteşte”, ,,nu te încrede în greci nici când îţi fac daruri”, ,,cap de neamţ “, ,,român verde”, ,,când zici rus, zici votcă”, ,,ceas elveţian”, ,,perfidul Albion”, ,,oţet suedez” etc.

Un erudit român scrie despre ,, răsturnările de imagini” dând exemple de natură etnică ( ce imagine au moldovenii despre olteni, nemţii despre austrieci, scoţienii despre englezi ) sau de natură profesională (preoţii despre călugări, ţăranii despre moşieri, ofiţerii despre politicieni) şi conccluzionând că imagologia ( ca disciplină socială de graniţă ) slujeşte , prin urmare , într-o mare măsură să explice calculele – eronate sau corecte care au stat şi stau încă la temelia deciziilor politice ireversibile , care duc la biruinţă sau la prăbuşire (Dan Amadeo Lăzărescu, “Imagologia – o nouă disciplină socială de graniţă”, în “Magazin istoric”, Bucureşti, nr.4 /301 , aprilie 1992, pag.88).

Astăzi se practică ingineria imagologică mai mult decât demersul cultural (chiar în detrimentul acestuia) ştiut fiind că omul crede ce I se spune şi I se demonstrează comunicaţional că e mai abitir ca realitatea crudă , care este cu totul altfel decât se spune că e . În structurile militare se fac eforturi (umane, materiale, financiare) pentru a se acredita ideea de ,,forţă umană “ a entităţilor coercitive legitimate şi utile în statul de drept . Bunăoară, gestionarii violenţei organizate se bizuie pe calităţo precum : simplitatea, proximitatea, onestitatea, profesionalismul, competenţa, devotamentul, disponibilitatea, comunicativitatea. De aceea, după modelul fracez, vorbim de companiile de televizune(exclusivităţi, clipuri, cupe, reuniuni , briefinguri, interviuri, generic, ,,porţi şi uşi deschise” etc.), agresiunea radio (linia directă, dezbaterile de caz, reporterul pistol, flash-ul , grupajul etc.) , dinamica de proximitate (afişe, bannere, spoturi, fluturaşi , înscrisuri pe scurt, uniformă, maşini, reclame, calendare, desene, fotografii, pliante etc. ) , cucerirea spaţiului vital în presa scrisă ( inscripţii, rubrici, sloganuri, sigle, noutăţi, publicitate, relatări, note etc. ) , debuşeul informatic(site pentru internet,CD-ROM–uri cu răspunsuri la cine-ce-când-cum-cui sui-generis).

Dar, aşa cum sublinia Claude Webwe, apropo de demersurile imagologice, Fie că este vorba depsre public, care este în măsură să compare spusele cu realitatea pe care o percepe, fie că este vorba despre propriul personal,care are nevoie să se recunoască în imaginea pe care el însuşi o creează, limbajul trebie să fie eficient în ceea ce priveşte valorizarea, recrutarea şi coeziunea, fiindcă limbajul nu trebuie să se transforme într-un discurs publicitar care să preamărească instituţia până la ultima limită (Claude Weber ,”Instrumente de comunicare şi recrutare”, în “Revue de la Gendarmerie Nationale”, nr.200/2001, Paris ).

În privinţa saltului de la informare la comunicare, comunicatorii din Jandarmeria Franceză, spre pildă, disting clar între atitudinea de informare (având scopul punerii în valoare a imaginii instituţiei , prin relaţii publice ofertante de informaţii reactive la solitările presei, într-o organizare centralizată, cu priorităţi legate de comunicarea externă) şi cea de comunicare (având scopul constituirii şi modificării imaginii în funcţie de voinţa politică şi de a răspunde nevoii de recrutare, prin elaborarea unei strategii, coordonarea şi alegerea mesajelor şi ţintelor , evaluarea rezultatelor , formarea specialiştilor şi acţiuni lobbzstice, într-o organizare descentralizată cu reţele teritoriale, cu priorităţi legate de articularea între comunicarea internă şi externă, suscitarea adeziunii şi coordonarea între eşaloane . Crearea şi oferta de informaţii militare vizează alimentarea unei strategii de comunicare internă/externă, crearea şi gestionarea grupurilor de presiune ( de lobbz), realizarea ediţiilor multimedia , editarea publicaţiilor specifice, conducerea studiilor şi sondajelor de evaluare. Francezii ştiu virtuţile şi strategiile comunicării, definind-o ca un schimb , un mijloc de recrutare sau de a constitui imaginea; mai mult decât atât, comunicarea este însăşi condiţia evoluţieiunei organizaţii î armonie cu cea a societăţii (Charles-Edouard Anfray, “De la informare la comunicare”, în “Revue de la Gendarmerie Nationale”, nr.200/2001, Paris ).

Din ce în ce mai vorbitoare,,marea mută”(cum era definită armata) reclamă existenţa unor specialişti desaăvârşiţi în arta dialogului, fiindcă cel ce spune comunicarea, spune rapiditate şi eficienţă, în condiţiile în care, foarte adesea, dacă nu întotdeauna, ,,raţionalul ia locul emoţionalului”. Acest fapt se demonstrează în situaţii de criză când, brusc, ,,timpul se accelerează “, ,,reperele obişnuite explodează” şi ,, a vorbi sau a scrie, este totdeauna periculos !” precizează un consilier francez care, incocându-l pe Boileau (“Ceea ce este gândit bine se enunţă cu claritate, iar cuvintele pentru a vorbi, vin de la sine”) îi opune textul : Decât să răsuceşti de şapte ori stiloul în mână, mai bine răsuceşte de şapte ori ideile în cap, în căutarea faptelor, imaginilor, comparaţiilor care pot să ilustreze aceste idei. Este foarte greu să te apuci să faci un pachet, fără să ştii exact ce vrei să pui în el”. Acelaşi autor conchide: ,,Dacă comunicarea nu e o ştiinţă exactă, asta nu înseamnă că ea nu este o adevărată meserie . (…) Comunicarea, astăzi, trebuie să fie înainte de toate autentică. Dar autentic nu vrea să însemne improvizaţie (Jaacques Hebert, “Formarea comunicatorilor – o necesitate absolută”,în Revue de la Gendarmerie Nationale”, nr.200/2001, Paris).

De accea, tot mai important revine acel clişeu comunicaţional, zis ,,ce şi – mai ales – cum dialogăm “ .