Descoperirea unui popor prin imagini din secolul XXI în secolul XVIII noi despre noi prin intermediul britanicilor Prep. Emilia ivancu universitatea,,1 Decembrie 1918” Alba Iulia



Yüklə 55.11 Kb.
tarix22.11.2017
ölçüsü55.11 Kb.

Descoperirea unui popor prin imagini - din secolul XXI în secolul XVIII. noi despre noi prin intermediul britanicilor

Prep. Emilia IVANCU

Universitatea ,,1 Decembrie 1918” Alba Iulia

Starting from the terms of alterity and otherness, the present paper re-discovers a nation through the images present in texts of some British travellers that came in the Romanian Principalities in the 18th century and, at the same time, tries to detect the imagological process that triggers off the national stereotypes and ethnotypes present in the imaginary of every nation.

Călin Dan într-un articol din revista Secolul XXI dedicat problematicii alterităţii, articol intitulat Patologia alterităţii, face o observaţie extrem de importantă referitor la modalitatea în care britanicii se raportează lingvistic la o entitate diferită, în comparaţie cu popoarele vorbitoare de limbi romanice: pentru englezi termenul de alteritate nu există, decât ca neologism, încă neînregistrat de toate dicţionarele, aceştia având termenul de otherness, care face referire la o entitate perfect străină şi îndepărtată ca relaţie: „Pragmatismul anglo-saxon se referă la conceptul de , acolo unde descendenţa latină vorbeşte de alteritate. Alter se leagă în memoria mea culturală de ego (alter ego)... [...]Dacă alteritate este un termen voalat (unassuming), care lasă loc speculaţiei asupra identificării dintre şi , celălalt sau celălalt-itudinea, (dacă mi se îngăduie) e unul direct, implicând distanţa critică, disocierea, diferenţa.”1

Pornind de la acest mic amănunt de natură lingvistică, şi, deşi amănunt, nu lipsit de importanţă, vom înţelege poate mai bine distanţa care apare în raportarea călătorilor britanici la românii pe care îi întâlnesc în călătoriile lor.

În cunoaşterea şi definirea Celuilalt, sunt anumite elemente care dau măsura alterităţii şi identităţii acestuia, începând de la modul în care arată, primul de fapt care îndepărtează sau apropie, la spaţiul unde locuieşte, cum vieţuieşte, cum se roagă. În călătoriile lor britanicii se opresc de cele mai multe ori asupra acestor elemente care marchează diferenţa. Sunt toţi impresionaţi de felul în care sunt primiţi de către români, de ritualurile faţă de străini, de codul acesta nescris care ţine până la urmă de stabilirea legăturii cu Celălalt. Acceptarea codului Celuilalt de primire presupune acceptarea trecerii graniţei către lumea Celuilalt pentru a-l cunoaşte. Manifestarea acestora faţă de ritualurile de primire va fi diferită tocmai datorită gradului de înţelegere acordat lumii Celuilalt, diferit de la persoană la alta. William Hunter redă toate aceste ceremonii de primire la Curte în Bucureşti: „Cum noi nu fuseserăm prezentaţi oficial, trebuia, conform etichetei, ca la intrarea noastră să nu salutăm pe nimeni. Măria Sa, într-un costum bogat grecesc, era aşezat pe o sofa cu amândoi fiii săi în dreapta sa, iar episcopii şi boierii erau înşiruiţi, după ranguri, pe stânga sa. Se observa mult respect în ceremonie, dar nu era în care să se facă multă treabă. [...]”2Descrierea continuă în aceeaşi manieră, uşor mirată şi curioasă, mai ales cu privire la îmbrăcămintea celor prezenţi şi la aspectul încăperii.

Ceremonialul de primire prin care trec oaspeţii englezi le face în general tuturor o impresie foarte bună şi acest lucru este semnalat de multe ori. La curtea lui Alexandru Moruzi, John Sibthorp este de asemenea încântat de tratamentul primit: „Este primitor faţă de călători şi, spre uşurarea lor, a înfiinţat staţii de poşte pe întreg teritoriul <ţării> sale. El ne-a primit cu multă căldură şi ne-a tratat cu strălucire. Mesele noastre erau îmbelşugate, bine gătite şi servite pe veselă de Staffordschire.3Apropierea lui Sbirthorp faţă de Domn este vizibilă, distanţa nu mai este una aşa de mare, acesta recunoscând valorile Occidentale acceptate şi la Curtea Domnească, prin oferirea unui plum-pudding englezesc sau prin servirea mesei în veselă preţioasă.

Călătorul John Petty, în trecere prin Ţările Române împreună cu soţia şi fiica sa în anul 1784, iată cum descrie un bal la care a participat la curte: „Aseară am fost la un bal dat cu prilejul nunţii unui boier. Sala era plină de lume. Erau multe doamne îmbrăcate după moda românească şi cea grecească; găteala lor era foarte bogată şi împodobită din belşug cu diamante şi alte pietre scumpe. Totul mi se părea datorit magiei. Totul a fost pentru mine ca pătrunderea într-o altă lume.4 Iată deci, că diferenţa este percepută în termenii cei mai exacţi. Sintagma o altă lume nu este numai o simplă metaforă, ci are rolul de a marca la modul cel mai propriu caracteristicile unui alt tărâm, atrăgător prin strălucire şi magie. Când descrie dansul, diferenţa de etnie este redată din nou literal, însă de data aceasta pentru a marca o apropiere şi o unire a celor două lumi atât diferite: „În cele din urmă, grecoaicele s-au însufleţit grozav şi s-au străduit să danseze ca englezoaicele. Totul era plin de veselie, totul era în armonie.” 5

Cu toate acestea, integrarea în lumea Celuilalt nu are loc de fiecare dată, ba mai mult, se porneşte de la premisa că Celălalt nici nu are valori, pentru că modul lui de viaţă este cu totul diferit. Faptul că există diferenţe care nu înseamnă neapărat inferioritate nu este acceptat de mult ori. Carmen Andraş oferă o explicaţie veridică în acest sens: „Narcisist, observatorul vrea să se regăsească în oglinda Celuilalt ” iar „Diferenţa se pare că îl ţine însă la distanţă.6 Unul dintre exemplele cele mai elocvente în acest sens este textul călătoarei Lady Craven, care vede ritualurile de la Curte, ca de altfel toate obiceiurile românilor, cu o privire extrem de neîngăduitoare. Primirea şi muzica interpretată în cinstea ei sunt descrise foarte tăios: „Acolo, am văzut tot felul de trompete, tipsii de aramă izbite una într-alta şi tobe de toate mărimile – unele din ele abia cât o ceaşcă, erau înşirate şi cei ce băteau în ele erau ghemuiţi la pământ pentru a le putea bate. Fiecare muzicant se silea să acopere zgomotul vecinului printr-un zgomot mai mare – dacă ar fi fost cu putinţă – şi eu nu ştiu dacă nervii mei au mai fost vreodată puşi la o asemenea încercare [...].7 Aceste rânduri nu demonstrează decât faptul că autoarea nici măcar nu vrea să facă pasul de înţelegere a normelor ţării pe care o vizitează, punând o line clară de demarcaţie între propriile valori şi cele ale gazdelor. Atitudinea se menţine aproape de-a lungul întregului drum, narcisismul acesteia producând afirmaţii asemănătoare cu cele de mai sus, ea încadrându-se perfect în imaginea superioară a locuitorului de la Centru ce vizitează cu ochi critic lumea de la periferie.

O altă categorie observată de către călători este ce a ţăranilor, care sunt priviţi mereu ca nişte animale, neacordându-li-se o foarte mare importanţă. John B.S. Morrit îi descrie pe ţăranii din Transilvania în modul următor: „Ţăranii din Transilvania şi Banat sunt de o sărăcie care întrece orice s-ar putea spune. Adeseori ei nu poartă literalmente nimic altceva decât o cămaşă şi nădragi. Încălţămintea lor este doar o bucată de piele legată cu nojiţe în jurul picioarelor şi gleznelor lor. Ei sunt mai vioi decât germanii, dar parcă ar fi aproape sălbatici, cu un râs neghiob şi nerod, mai lipsiţi de sens decât şi-ar putea închipui cineva.”8 Imaginea aproape animalică a ţăranilor este destul de încărcată de epitete nu tocmai umane, dovadă că aceştia într-adevăr nu prezentau un prea mare interes pentru călători.

Cu toate acestea, ei fac de asemenea o bună impresie din punctul de vedere al ospitalităţii faţă de un străin. John Sbirthorp este unul dintre cei mulţi care descriu ospitalitatea ţăranilor, deşi aceasta nu era de cele mai multe ori la înălţimea pretenţiilor lor: „Un grec sărman mi-a oferit patul său, dar era atât de plin de paraziţi, încât l-am părăsit pentru podeaua de lut pe care, acoperit cu mantaua de călărie, mi-am petrecut restul nopţii.” 9Bineînţeles, în rândurile de mai sus sensul lui grec este acela de ortodox. Pentru călători este pe de o parte destul de uşor de înţeles de ce au această atitudine faţă de condiţiile atât de precare în care sunt nevoiţi de multe ori să călătorească, având în vedere faptul că toţi sunt destul de înstăriţi material, iar lumea în care erau obişnuiţi să trăiască era una cu totul diferită.

Jocul şi cântecul românesc sunt iarăşi suite de imagini care atrag atenţia călătorilor. Hora românească, simbol al unirii cu cerul şi pământul, comuniune realizată prin învârtirea în cerc reprezintă de fapt spiritul de manifestare al românilor, un arhetip al legăturii iniţiale între om şi univers. Deşi de un simbolism aparte, jocul nu este înţeles de cele mai multe ori. William Hunter descrie un asemenea moment de veselie văzut lângă Galaţi: „Jocul lor preferat este acesta: vreo doisprezece bărbaţi şi femei, înşiraţi alternativ, formează un cerc care, cât ţine jocul, nu se rupe niciodată. Ei fac o serie de gesturi dezordonate (antics) şi în anume momente îşi întind braţele deasupra capului, dând din picioare în acelaşi timp cu stângăcie şi făcând o larmă grozavă cu călcâiele lor. Printre lăutari este un orb care cântă dintr-un instrument pe care îl cred inventat de el, căci nu am mai văzut altul la fel. Deşi nu este executant prea desăvârşit, el este considerat drept Orfeul local şi toată lumea îi acordă mare atenţie.”10 Călătorul nu face în acest caz decât să observe în mod obiectiv dansul respectiv, însă este clar că nu îi acordă mare valoare. Robert Stockdale asistă şi el la un asemenea dans, însă în judeţul Giurgiu, el făcând o comparaţie destul de interesantă a dansului respectiv cu un dans scoţian numit reel, prin aceasta el apropiindu-se în planul imaginar mai mult de el: „După ce-am pornit la drum, ne-am oprit în faţa satului să vedem un dans românesc, nu prea deosebit de un reel, însoţit şi el de cimpoaie. Desen: Figurile de dans constau doar dintr-un cerc ce se învârteşte cu opriri şi tropăieli.11

Printre obiceiurile la care asistă călătorii britanici se numără şi nunţile românilor, descrise foarte în amănunt, aceasta făcând parte din riturile de trecere ale Celuilalt într-o altfel de lume, când este primit în comunitate. John Sbirthorp, ca de altfel majoritatea călătorilor observă cu mirare faptul că tinerele erau căsătorite foarte devreme, de cele mai multe ori cu soţi cu mult mai bătrâni decât ele, acest lucru văzându-se în aspectul lor uneori deformat. James Dallway, teolog britanic, a trecut prin Ţările Române în 1794 şi, asistând la o nuntă din Bucureşti, face numeroase observaţii cu privire la vârsta celor doi miri, dar mai ales la costumaţiile bărbaţilor şi femeilor, pe care le consideră mult prea încărcate şi neadaptate climei: „Cucoanele, chiar în perioada tinereţii, posedă prea puţine calităţi spre a încânta ochiul unor englezi; iar odată cu trecerea anilor se îngraşă şi se deformează. [...] Costumele bărbaţilor nu dovedesc mai mult gust, deoarece capul este tuns, exceptând creştetul, care este acoperit în loc de perucă, cu o tichie roşie numită fes, peste care se poartă un calpac făcut din lână de oaie, ce serveşte drept pălărie.” 12 Iată în cazul acesta cum simplul fapt că există o diferenţă între costumaţia românilor şi cea a britanicilor în priveliştea aceasta care nu corespunde valorilor sale, îl face să nu accepte codul celor dintr-o altă lume şi să-i considere drept urmare inferiori.

Religia este unul dintre elementele care creează de multe ori imagini de respingere, tocmai datorită importanţei sale pentru orice individ. Riturile din biserici şi mai ales crucile ce se găsesc peste tot, lucru neobişnuit pentru spaţiul britanic constituie o curiozitate pentru străini. John Jackson, călătorind prin Ţările Române în 1797 face următoarea observaţie: „Locuitorii ridică cruci pe lângă drumuri ; unele din aceste sunt de piatră, dar în general, sunt făcute din lemn. Însă toate sunt zugrăvite; unele au pe Isus Hristos, unele pe Fecioara Maria, altele pe cei 12 apostoli [...] zugrăvite pe ele.”13Dacă aceşti călători observă numeroasele simboluri religioase peste tot, imaginea românilor de multe ori nu este una extrem de religioasă, după cum declară acelaşi călător: „Cred că sunt foarte puţine neamuri în lume, mai ales printre cele ce se declară creştine, care să facă mai mult caz de religie decât aceşti oameni şi care în realitate să fie mai puţin pătrunşi de ea.14

Cu toate acestea, legătura dintre români şi religia ortodoxă este percepută ca fiind foarte puternică, deşi apartenenţa la aceasta creează o anumită prăpastie, românii în acest caz fiind întru totul afiliaţi bizantinismului, iar imaginile lor din acest punct de vedere fiind oarecum distorsionate prin primirea de către aceştia a denumirii de greci cu sensul de ortodocşi.

Femeia, arhetip al vieţii, generează poate cele mai multe şi mai interesante imagini ale românilor în textele călătorilor englezi. Spre deosebire de imaginea bărbatului, care este una de respingere, imaginea femeii este colorată de epitete senzuale, aceasta trezind interesul britanicilor. Descrierile acestora cad uneori în vulgaritate, precum este fragmentul în care călătorul Philip Jackson, trecând prin Ţara Românească spre Sibiu, fiind nevoit să poposească în casa căpitanului de poştă, un om morocănos, după cum spune călătorul, însă cu o soţie frumoasă şi tânără. Iată ce incident povesteşte acesta: „[...] dar ce ne-a uimit cel mai mult a fost familiaritatea gazdei noastre feminine, o femeie cu adevărat atrăgătoare care, înainte de a se culca, s-a dezbrăcat în văzul tuturor, rămânând foarte repede într-un costum nu departe de cel al mamei noastre Eva; nu a roşit deloc şi nicidecum nu i s-a părut că lucrul pe care îl făcuse ar fi fost mai necuviincios decât acela pe care-l face un bărbat atunci când îşi dezbracă haina. Fiind obosit, am adormit foarte curând, capul meu atingându-i picioarele [...].15Situaţia, după cum spune Jackson, a fost că toţi au trebuit să doarmă în aceeaşi cameră. Acelaşi Jackson, face afirmaţii asemănătoare şi cu privire la o servitoare din Sibiu, pe care o descrie ca fiind şi aceasta „[...] nurlie şi nicidecum ruşinoasă de felul ei” 16, autorul lăsând să se înţeleagă mult mai mult despre caracterul acesteia. Nu putem afirma dacă cele două întâmplări sunt adevărate sau nu, însă un lucru este cert: autorul era atras de femeile românce.

John B. S. Morrit şi Robert Stockdale sunt amândoi găzduiţi în casa unui boier ce nu era acasă, aceştia fiind primiţi de soţia acestuia, descrisă de ambii ca fiind de o frumuseţe deosebită: „Era îmbrăcată după moda atât de fermecătoare a acestor locuri, cu o rochie largă şi frumoasă de şal, terminată în faţă cu o cingătoare stacojie prinsă foarte sus. [...] Părul ei negru îi cădea pe umeri. 17

James Dallaway descrie un grup de fete ce ofereau o imagine plăcută ochiului pe drumul dinspre Sebeş spre Sibiu: „Fetele erau subţire îmbrăcate: părul lor, în cosiţe lungi, era legat cu funde la capete sau răsucit de câteva ori în jurul capului [...].18 Chiar şi femeile descrise de călători sunt parcă desprinse de undeva din nişte tablouri exotice, ele de asemenea reprezentând o formă de alteritate, însă mult mai atrăgătoare.

Robert Townson înfăţişa şi el un grup de femei la băile Felix, care nu ofereau o privelişte de data aceasta extrem de plăcută: „[...] femeile erau fără cămăşi, dar nu fără fuste...se vedeau mai ales femei bătrâne cu pieptul lăsat şi pielea zbârcită, unele dintre ele cu copii mici în braţe. Am remarcat printre ele două sau trei ţigănci, care, deşi foarte tinere, erau negricioase la faţă ca nişte mulatre.”19 În cazul acesta se pare, conform notiţelor critice la textul lui Townson, că autorul vede de fapt numai ţigănci, femeile românce purtând doar cămaşă care ţine loc de fustă.20

În perceperea alterităţii feminine de către călătorii britanici intervine astfel frumuseţea exotică şi misterioasă a femeilor, acestea reprezentând mereu surse de imagini pentru ei. Luând în considerare maniera de percepere a feminităţii româneşti, nu ni se pare exagerată teoria prezentată de Maria Todorova cu privire la modalitatea de abordare a identităţii balcanice, din care facem bineînţeles şi noi parte, de către călătorii occidentali, prin care se distinge o relaţie explicită între Orient şi feminin: „Orientul imaginar servea nu numai ca o scăpare de alienarea unui Occident ce se industrializa rapid, dar şi ca metaforă a ceea ce era interzis. , Estul oferea o garderobă somptuoasă sau chiar şi mai extravaganta nuditate. 21

Cercetătorul francez Jean-Jacque Wuneburger afirma: „[...] dacă imaginarul este, cel puţin în parte, sprijinit de o funcţie simbolică, putem să înţelegem de ce imaginile noastre ne învaţă uneori mai mult despre real decât realul însuşi22. Dacă analizăm în acest caz intenţionalitatea scrierilor călătorilor britanici parcurse, vom vedea că, în virtutea schemei imaginarului din primul capitol, aceasta este susţinută de una din ipostazele identităţii umane ce ţin de sfera spirituală, Homo Symbolicus, care sprijină în acest caz relaţia unui Eu cu Celălalt şi deschide un corpus de imagini care la rândul lor, prin analogie, desenează o hartă spaţio-spirituală a Propriei lumi şi a Celuilalt.

În acest punct al lucrării noastre s-ar ivi o întrebare firească şi legitimă: care este limita dintre real şi ireal, având în vedere faptul că imaginarul, cu toate segmentele sale componente nu poate fi atins fizic, ci doar ghicit ideatic. Care este limita de interferenţă atunci a celor două lumi?

La o privire de ansamblu, ceea ce uneşte cele două lumi sunt formele stereotipale de limbaj, imaginile-cheie ce apar de la un capăt la altul al hărţii noastre imaginare, bazate pe o frecvenţă destul de mare, pe formele până la urmă extreme de reprezentare a Celuilalt, care, tocmai prin extremitatea lor arată punctul sensibil de percepţie a realului. În acest sens, din cauza oscilării imaginilor între „fobii şi miraj”, după cum scrie Carmen Andraş, „Imagologia îşi doreşte tocmai relativizarea acestor reprezentări prin studiul lor comparat şi multiplicarea perspectivelor.”23

Un portret al spaţiului românesc şi al locuitorilor săi desprins din aceste scrieri de călătorie, după eliminarea circumstanţelor de redactare şi de intenţionalitate generate până la urmă de natura acestor scrieri, fie ea diplomatică, personală sau ştiinţifică, ar fi înconjurat în primul rând de o impresie de enigmatim şi controversă denotate de textele în sine. Popor de origine latină, fapt susţinut de limba română, atât de ciudată pentru urechile britanicilor, ancorat însă într-un spaţiu şi o cultură cu totul balcanice şi o religie de rit bizantin, imaginea poporului român în ipostază de Celălalt oscilează undeva într-o respingere datorată alterităţii extreme generate de aceste diferenţe, şi o apropiere aproape involuntară datorată tocmai acestei naturi hibride de Aici şi Acolo, de Departe şi Aproape, relativizate tocmai de canalul de comunicare, limba română, caracteristică a nobleţii nebănuite iniţial de către ochiul cercetător. Departele devine cumva mai Aproape, şi Celălalt o prelungire a lui Acesta. Relaţia se transformă drept urmare din Identitate – Alteritate în Identitate – Alter-identitate .

De fapt, reprezentările românilor în imaginarul călătorilor britanici vor oscila între aceste două tipuri de relaţii care dau măsura distanţei de raportare. De un Departe greu de înţeles se leagă spaţiul real în sine. Ca habitat al locuitorilor, cu case, biserici şi drumuri, spaţiul este unul străin şi neprimitor, aflat parcă prin destin la întretăierea lumilor şi a vânturilor. Ca natură şi relief, spaţiul este unul pasiv, la dispoziţia ochiului ce se bucură şi se identifică cu acesta.

În reprezentarea imaginară propriu-zisă a locuitorilor, bărbaţi sau femei, cu obiceiurile lor, imaginile sunt produsul celor două procese menţionate în capitolele anterioare: cunoaşterea şi reprezentarea. Datorită clişeelor formate deja cu un secol în urmă, majoritatea călătorilor se mulţumesc să traseze reprezentarea fără a parcurge etapa cunoaşterii şi atunci imaginile îşi pierd orientarea spre real. Datorită spiritului britanic, superior în atitudine, prin definiţie, imaginile negative sunt predominate, locuitorii fiind caracterizaţi de o lene de nelecuit, de lipsă de civilizaţie şi având condiţii de viaţă guvernate prea mult de ritualuri şi care, datorate caracterului straniu şi necunoscut, creează distanţă în înţelegere şi acceptare. Codul de simboluri şi valori este frecvent mai mult decât diferit, este inversat şi imaginile ca atare.

Aleritatea feminină este percepută în schimb în alte culori. Femeile românce descrise ca frumuseţi exotice sunt autoritare şi deschise ralierii la moda europeană. În acest punct în relaţia Identitate – Alteritate deşi Acolo este perceput ca Altfel, este un Altfel atrăgător.

Interesante sunt reprezentările românilor ca etnie, pentru că în comparaţie cu diferite alte naţionalităţi, turci, greci, maghiari, ţigani sau evrei, către care călătorul observator britanic nu poate găsi nici un fel de cale de comunicare, românii sunt percepuţi ca Alter – Identitate, iar ceilalţi ca Alteritate extremă. Un exemplu relevant în această privinţă este calitatea românilor de a fi extrem de primitori şi ospitalieri cu străinii semnalată de călătorul britanic Arthur J. Patterson în cartea sa The Magyars. Their Country and Institutions care face o comparaţie între români şi maghiari sub forma unui test: „Unul dintre testele naţionalităţii este comportamentul lor diferit la drum. Ungurul, care este independent şi sigur de sine, nu a acordat atenţie nici mie, nici trăsurii mele. Eram un străin iar el nu ştia ce fel de străin sunt. Dimpotrivă, românii care treceau pe lângă mine îşi scoteau întotdeauna pălăriile, în maniera cea mai selectă şi mai somptuoasă.24 Relaţia stabilită cu românul va fi în cazul acesta una de Apropiere, iar faţă de maghiar una de Depărtare, relaţii generate de un simplu gest care reflectă, în percepţia lui Carmen Andraş mentalităţi şi statute sociale distincte.25

În tot acest joc al imaginilor şi reprezentărilor, frumuseţea este tocmai această de fiecare dată nouă descoperire a ta în oglinda Celuilalt şi în acelaşi timp reflectare a Celuilalt în propria imagine. Drumul în această direcţie este mereu unul nesfârşit, precum şi imaginile relevate în această lucrare şi care ar putea continua.

Călătoria ca pas asumat către Celălalt este întotdeauna un bumerang ce se întoarce mereu. Asemănătoare povestirii în ramă, călătoria fizică şi călătoria ca text este în sine o călătorie în călătorie sau o călătorie în ramă, cu predispoziţie de propagare la infinit. Consecinţele unui asemenea act ca detectare a ta în ochii Celuilalt va presupune atunci asumarea existenţei Celuilalt şi prin aceasta, urmând-o pe Julia Kristeva,26 aducerea lui într-o legătură cu tine, pentru că alteritatea presupune în sine dragostea şi cunoaşterea celuilalt, respectiv, cunoaşterea ta.



Bibliografie

  1. ANDRAŞ, Carmen, România şi imaginile ei în literatura de călătorie britanică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003.

  2. BRÎNZEU, Pia, Corridors of Mirrors, Timişoara, Editura Amarcord, 1997.

  3. CHEVALIER, Jean & GHEERBRANT Alain, Dicţionar de simboluri, Bucureşti Editura Artemis, 1994.

  4. GAVRILIU, Eugenia, Sindromul Gulliver. Reprezentări ale românilor în clişeele literare engleze, Brăila, Editura Evrika, 1998.

  5. KAPLAN, Robert D., La răsărit, spre Tartaria. Călătorii în Balcani, Orientul Mijlociu şi Caucaz, Iaşi, Polirom, 2002.

  6. KRISTEVA, Julia, I think that the dominance of evil and lack of value is not only a phenomenon in the East, Flash Art, vol.XXVI, January-February, 1993.

  7. KRISTEVA, Julia, Étrangers à nous-mèmès , Paris, Gallimard, 1988.

  8. NICOARĂ, Simona, Istorie şi imaginar. Eseuri de antropologie istorică, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000.

  9. NICOARĂ, Simona, Naţiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Cluj- Napoca, Editura Accent, 2002.

  10. NICOARĂ, Toader, Introducere în istoria mentalităţilor colective, Cluj – Napoca Presa Universitară Clujeană, 1997.

  11. PREVELAKIS, Giorgios, Balcanii. Cultură şi geopolitică. Bucureşti, Editura Corint.

  12. “Secolul 21. Alteritate”, 1 – 7/ 2002, revistă editată de Uniunea Scriitorilor din România şi Fundaţia Culturală Secolul 21, Bucureşti, 2002.

  13. TANAŞOCA, Nicolae – Şerban, Bizanţul şi românii, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro, 2003.

  14. TODOROVA, Maria, Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.

  15. WUNENBURGER, Jean – Jacques, Viaţa imaginilor, Cluj-Napoca, Cartimpex, 1998.

  16. *** Călători străini despre ţările străine, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. VIII, îngr. Maria Holban, M. M. Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Paul Cernavodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983; Vol. IX, îngr. Maria Holban, M. M. Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Paul Cernavodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997; Vol. X, îngr. Maria Holban, M. M. Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Paul Cernavodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2000.

  17. *** L’identité. L’individu, le groupe, la societé, volum coordonat de Jean-Claude Ruano-Borbalan, Sciences Humaines Ėdition, Auxerre Cedex, 1999.



1 Călin Dan, Patologia Alterităţii, în „Secolul XXI, Alteritate”, nr. 1-7, Bucureşti, 2002, p. 76.

2 William Hunter, op. cit. p. 1103.

3 John Sibthorp, op. cit., p. 1208.

4 John Petty, în Călători străini despre Ţările Române, îngr. Maria Holban, M. M. Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Paul Cernavodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2000, vol X, p. 669.

5 Ibidem, p. 669.

6 Carmen Andraş, op. cit., p. 218.

7 Lady Craven, op. cit., p. 721.

8 John B.S. Morrit, op. cit., p. 1238.

9 John Sibthorp, op. cit., p. 1206.

10 William Hunter, op. cit., p. 1094.

11 Robert Stockdale, op. cit., p. 1246.

12 James Dallaway în Călători străini despre Ţările Române, îngr. Maria Holban, M. M. Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Paul Cernavodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2000, vol. X, p.1217.

13 John Jackson, în Călători străini despre Ţările Române, vol. îngr. Maria Holban, M. M. Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Paul Cernavodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2000, X, p. 1291.

14 Ibidem.

15 Philip Jackson, în Călători străini despre Ţările Române, îngr. Maria Holban, M. M. Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Paul Cernavodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2000, vol. X, p. 1284.


16 Ibidem, p. 1287.

17 Robert Stockdale, op. cit., p. 1244.

18 James Dallaway, op. cit. p. 1213.

19 Robert Townson, op. cit., p. 1177.

20 Conform notiţelor critice la Robert Townson, în Călători străini despre Ţările Române, îngr. Maria Holban, M. M. Alexandrescu, Dersca Bulgaru, Paul Cernavodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2000, vol.X, p.1177.

21 Maria Todorova, op. cit., p. 31.

22 Jean- Jacque Wuneburger, Viaţa imaginilor, Cluj – Napoca, Editura Cartimpex, 1998, p. 20.

23 Carmen Andraş, op. cit. , p.15.

24 Ibidem, p. 222.

25 Ibidem.

26 Julia Kristeva, I think that the dominance of evil and lack of value is not only a phenomenon in the East, înFlash Art”, vol. XXVI, January-February, 1993.





Dostları ilə paylaş:


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə