Despre dumnezeu


OARE DENUMIRILE AU FOST MAI DEGRABĂ



Yüklə 1,85 Mb.
səhifə13/30
tarix26.07.2018
ölçüsü1,85 Mb.
#58721
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   30

OARE DENUMIRILE AU FOST MAI DEGRABĂ

ATRIBUITE CREATURILOR UMANE DECÂT

LUI DUMNEZEU ?

La al şaselea capitol procedăm aşa: 1. în mod evident, denumirile sunt date cu prioritate de fiinţele omeneşti, nu de Dumnezeu. într-adevăr, numai după ce cunoaştem un obiect îi acordăm denumirea. De bună seamă, după cele spuse de Filosof în Perihelia, I, cap.l: „Denumirile trebuie să fie semnele conceptelor create de inteligenţă' • Deci noi luăm cunoştinţă în primul rând în privinţa oamenilor — crea­turile umane — şi apoi în privinţa lui Dumnezeu.

DESPRE DUMNEZEU, II, QU. XIII, CAP. 6

190

2. în afară de aceasta, Dionysios Areopagitul, în De Div. Nom., cap.l, spune: „Noi îi acordăm denumiri lui Dumnezeu după mintea noastră de creaturi umane". Prin urmare, denumirile sunt transferate de creaturile umane lui Dumnezeu, acest comportament având prioritate în aceeaşi măsură în care am creat termenii leu, piatră şi altele de aceeaşi măsură. Prin urmare, toate denumirile sunt date de oameni în privinţa fiinţelor omeneşti cu prioritate faţă de creaturile umane, com­parativ cu denumirile faţă de Dumnezeu.



3. în afară de aceasta, toate denumirile care sunt date în comun lui Dumnezeu şi creaturilor omeneşti, lui Dumnezeu îi sunt acordate în calitate de cauză universală, cum afirmă Dionysios Areopagitul în De myst. theol., cap. 1: Orice se atribuie cuiva cu titulatură de cauză este atribuită lui ulterior, căci mai întâi se spune de un animal că e sănătos şi ulterior se menţionează medicamentul administrat, care e cauza obţinerii sănătăţii prin el. Deci denumirile de acest fel sunt exprimate cu prioritate de fiinţele umane şi ulterior în privinţa lui Dumnezeu.

Teza contrarie e susţinută de sfanţul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, III, 14 şi 15: „îmi aplec genunchii în faţa Părintelui Domnului nostru Iisus Hristos, de la care provine întreaga paternitate în ceruri şi pe Pământ". Pe temeiul acestui raţionament se acordă în mod evident paternitatea a tot ce are denumire în privinţa creaturilor umane şi a lui Dumnezeu. Deci denumirile de acest fel acordate au prioritate în privinţa lui Dumnezeu, cele în privinţa creaturilor umane fiind ulterioare.

Răspunsul meu e următorul: trebuie să spun că toate denumirile care sunt acordate mai multor fiinţe prin analogie s-au atribuit din respect faţă de Unica Fiinţă. Şi în definiţia tuturora trebuie introdusă acea Unică Fiinţă, deoarece noţiunea care înseamnă denumire reprezintă definiţia, aşa cum se afirmă în Metaph., IV, că e necesar să fie menţionat primordial Acela care e pus în definiţia altora şi ulterior să fie ceilalţi menţionaţi, în ordinea în care se apropie de el mai mult sau mai puţin, aşa cum termenul sănătos se spune despre o făptură umană căreia i s-a administrat un medicament, ori de acest medica­ment că e sănătos în măsura în care cauzează sănătatea la o făptură omenească. în definiţia sănătos intră şi urina, în măsura în care aceas-^ aparţine unui om sănătos.

21)0


THOMA DEAQUINO

Prin urmare, toate denumirile care sunt exprimate în mod metaforic referitor la Dumnezeu au prioritate când sunt aplicate creaturilor umane şi nu lui Dumnezeu. Dar când sunt rostite referitor la Dumnezeu, termenii n-au altă semnificaţie decât asemănarea lui Dumnezeu cu astfel de creaturi umane. Când spunem pajiştea surâde, termenul surâde alăturat de pajişte nu înseamnă altceva decât că pe ea totul înfloreşte primăvara, când e astfel împodobită, la fel ca omul care râde, căruia râsul îi înfloreşte faţa. în această imagine este o similitu­dine a proporţiilor. La fel, când numele leului e asociat cuvântului Dumnezeu nu poate însemna altceva decât că Dumnezeu este asemănător unui leu, pentru că Dumnezeu îşi săvârşeşte lucrările sale cu aceeaşi străşnicie cu care leul îşi desfăşoară manifestările sale. De aici se deduce că aceste denumiri care sunt acordate lui Dumnezeu tre­buie folosite numai în măsura în care conturează şi definesc perfecţiunea creaturilor umane şi aplicate de ei semenilor perfecţi.

în privinţa altor denumiri care nu sunt aplicate în mod metaforic lui Dumnezeu ar fi acelaşi raţionament la bază, ca şi cum s-ar spune cu certitudine că aceşti termeni nu exprimă referitor la Dumnezeire decât calitatea sa supremă de cauză. într-adevăr, în acest caz se spune: „Dumnezeu este cauza bunătăţii manifestate de creatura umană". Astfel, termenul bun acordat lui Dumnezeu ar conţine în semnificaţia sa bunătatea creaturii umane, în măsura în care calitatea bunătăţii ar fi atribuită cu prioritate creaturii umane şi ulterior lui Dumnezeu.

Dar mai sus sa arătat că denumirile date lui Dumnezeu (capitolul 2 al acestei Quaestio) nu se referă la cauzalitate în mod unic, ci la esenţa lui. într-adevăr, când se spune că Dumnezeu e bun sau înţelept nu înseamnă numai că el este cauza înţelepciunii sau a bunătăţii, ci că aceste calităţi preexistă în Fiinţa lui într-un mod strălucit. De aici se deduce concluzia că trebuie să spunem că în măsura în care ne referim la realitatea semnificată prin denumire, fiecare denumire este spusă cu prioritate pentru Dumnezeu, nu pentru creatura umană, căci de la Dumnezeu emană perfecţiunile către creaturile omeneşti. Dar în ceea ce priveşte atribuirea denumirilor, acestea se acordă de noi oamenilor mai întâi, căci ele vin la cunoaşterea noastră. Rezultă de aici, aşa curo s-a spus mai sus la capitolul 3, şi sensul semnificaţiei provenite de la creaturile umane.

DESPRE DUMNEZEU, II, OU XIII, CAP. 7

201


1. Trebuie să se conchidă că prima obiecţie ridicată provine de la darea denumirii (referindu-se la originea termenului).

2. în al doilea rând, trebuie să spun că nu se aplică acelaşi raţionament la denumirile care sunt atribuite în mod metaforic lui Dumnezeu, ca ia acela aplicat la alţii.

3. în al treilea rând, trebuie să spun că acea obiecţie s-ar aplica dacă acele denumiri se referă numai la cauzalitatea lui Dumnezeu, nu la esenţa lui, aşa cum termenul sănătos se aplică unui medicament.

CAPITOLUL 7

OARE DENUMIRILE CARE IMPLICĂ O RELAŢIE CU CREATURILE UMANE SUNT ACORDATE LUI DUMNEZEU ÎN FUNCŢIE DE TEMPORALITATE ?

La al şaptelea capitol procedăm aşa: 1. în mod evident denumirile implicate în relaţia creaturilor umane nu sunt atribuite lui Dumnezeu concomitent. într-adevăr, toate denumirile de această categorie sem­nifică substanţă divină, aplicată în comun. Sfântul Ambrosius în lucrarea sa De Fide CathoL, în această privinţă spune următoarele: Această denumire a lui Dumnezeu este simbolul puterii sale care este substanţa divină. Termenul Creator înseamnă acţiune divină, care este identică cu esenţa lui. Numai că substanţa Dumnezeirii nu are carac­terul temporalităţii, ci este eternă. Deci aceste denumiri acordate lui Dumnezeu n-au caracter temporal, ci etern.

2. In afară de aceasta, o fiinţă căreia i se atribuie o denumire tem­porală poate să se spună despre ea că e supusă devenirii. Căci ceea ce a devenit de la un timp oarecare alb rămâne alb. însă în privinţa lui Dumnezeu nu se poate spune că a fost făcut, fiind supus devenirii. Deci nimic nu i se poate atribui lui Dumnezeu cu caracter de tempo-ralitate.

3. In afară de aceasta, dacă se atribuie lui Dumnezeu nişte denu­miri în funcţie de temporalitate pentru anumite raţiuni în raport cu o

202


THOMA DE AQUINO

relaţie cu creaturile umane, în mod evident va fi necesar să se afirme acelaşi lucru unde se întâlneşte această relaţie. Dar anumite denumiri care implică relaţia cu creaturile umane nu li se atribuie acestora pe veci. într-adevăr, Dumnezeu şi-a cunoscut şi şi-a iubit pe veci fiinţa umană creată, cum s-a exprimat profetul Ieremia, la XXXI, 3: „Te-am îndrăgit cu dragoste veşnică". Deci şi alte denumiri care implică relaţia cu creaturile umane ca Domn şi Creator sunt acordate lui Dumnezeu, având caracter etern.

4. în afară de aceasta, denumirile de această categorie semnifică relaţie. Trebuie, aşadar, ca această relaţie să existe în legătură cu Dumnezeirea, sau în raport cu creatura umană. Ori această relaţie nu poate fi numai în creatura umană, deoarece în acest caz Dumnezeu ar fi denumit Stăpân = Dominus — Domn, conform relaţiei opuse de dependenţă. Rămâne deci stabilit că relaţia este cu Dumnezeirea. însă cu Dumnezeu nimic nu poate fi în raport etern în ceea ce priveşte crea­tura umană, pentru că Dumnezeu depăşeşte temporalitatea. Prin urmare, în mod evident denumirile de o asemenea categorie nu sunt atribuite lui Dumnezeu în funcţie de temporalitate.

5. în afară de aceasta, pe baza acestui raţionament se afirmă următoarele în legătură cu termenul relaţie. Astfel, termenul latin dominium = domeniu şi domnie, stăpânire, este corelativ cu dominus = domn, stăpân, aşa cum albedo = culoarea albă, albeaţa, e corelativ cu albuş = alb. Dacă prin urmare relaţia domniei supreme nu există la Dumnezeu, dacă în mod raţional nu există în realitate, urmează că Dumnezeu nu este în realitate Dominus = Domn, care deducţie este falsă.

6. \n afară de aceasta, când termenii de relaţie nu sunt simultani, sau coexistenţi prin natura lor, unul poate să fie, în timp ce celălalt nu există, după cum scibilis = ce se poate şti, există, cu toate că ştiinţă în această privinţă nu există (cum s-a arătat la cap. 5 al acestei lucrări după teza lui Aristotel). Ori termenii de relaţie care sunt implicaţi când e vorba de Dumnezeu şi creatura umană nu sunt concomitenţi prin firea lor. Deci se poate spune ceva în legătură cu relaţia lui Dumnezeu cu creatura sa, chiar când creatura umană nu exista. în chipul acesta denumirile de asemenea categorie, Dominus et Creator = Domn şi Creator, i se atribuie lui Dumnezeu pe veci, nu vremelnic. Cu toate acestea, Augustin, în De Trin., V, 16, spune că acest apelativ de Domn atribuit lui Dumnezeu are valoare numai temporală.
DESPRE DUMNEZEU, II, QU. XIII, CAP. 7

Răspund că trebuie să se spună că unele denumiri implicând relaţia cu creatura umană au o valoare temporală în raport cu Dumnezeirea şi nu cu eternitatea.

Pentru evidenţă, trebuie să se ştie că unii filosofi au considerat relaţia cu Dumnezeu nu ca o realitate a Firii, ci un singur fapt al raţiunii. Această concepţie se poate demonstra că e falsă, pentru temeiul că fiinţele naturii urmează o ordine firească şi întreţin relaţii mutuale.

Totuşi, trebuie să se ştie că termenul relaţie pretinde două extreme şi trei condiţii pentru ca să se descopere dacă această relaţie reprezintă un obiect al naturii sau al raţiunii, pentru că, într-adevăr, un proces al raţiunii poate veni din două părţi şi direcţii. Cu alte cuvinte, aceste două părţi se contactează când raportul sau relaţia depinde integral de o simplă aprehensiune raţională. Când, spre exemplu, se spune acest lucru, e absolut identic46. Căci raţiunea concepând unul şi acelaşi lucru prin două concepte şi termeni, şi-1 statuează că sunt două obiecte şi poate concepe chiar un raport sigur. Acesta este în mod similar cazul în toate relaţiile care se referă la ens şi non-ens = fiinţă şi nefiinţă, relaţie pe care o alcătuieşte raţiunea, concepând nefiinţa în chipul unei extreme oarecare. Acesta e cazul tuturor relaţiilor care sunt rezultatul unei activităţi a raţiunii, ca genul şi specia şi altele de acest fel47. Există unele relaţii, într-adevăr, situate la extremitatea lor între obiectele naturii: este cazul când se naşte relaţia între doi termeni ai unui obiect şi care în realitate se potrivesc de minune. Aşa cum rezultă din toate relaţiile care semnifică, spre exemplu, cantitatea, ca adjectivele „mare", „mic", „dublu" şi „pe jumătate", şi altele din aceeaşi categorie, căci cantitatea este exprimată de ambele extreme. în mod analog se întâmplă cu relaţiile care rezultă din acţiune şi pasiune, între motor şi mobil, tată şi fiu şi altele asemănătoare 48. Dar se întâmplă ca între cele două extreme să existe o relaţie referitoare la natură, la una, şi la cealaltă referitoare la raţiune. Dar aceasta s-a întâmplat întotdeauna când cele două extreme nu făceau parte din aceeaşi rânduială a lucrurilor 49. Aşa cum sentimentele şi ştiinţa se referă la sensibilitate şi la inteligibil, în măsura în care unele lucruri şi existenţa şi durata lor se manifestă în mijlocul naturii, sunt străine de rânduială sensibilităţii şi

inteligibilului 50 şi de aceea în ştiinţă şi în sentimente există o relaţie reală, după cum aceste activităţi se raportează prin natura lor domeniu­lui ştiinţei sau al sentimentelor 51. însă lucrurile însele, considerate

204

THOMADEAQUINO



intrinsec, sunt în afara acestei rânduieli52. De aici rezultă că nu există în ele un raport în conformitate cu legile raţiunii, după care spiritul nostru concepe lucruri ca termeni corelativi cu ştiinţa şi cu sensibili­tatea, în această privinţă, Filosoful spune în Metaph., V, că aceste lucruri nu sunt luate în consideraţie ca termeni de relaţie a faptului, că ele se referă la altele, ci că acestea se referă la ele. La fel, nu se spune despre o coloană că este amplasată la dreapta decât numai pentru motivul că o fiinţă însufleţită se găseşte la dreapta sa53. De aici se deduce că relaţia de poziţie este reală nu în coloană, ci în fiinţa vie.

Aşadar, deoarece Dumnezeu este în exteriorul oricărui ordin al creaturilor umane şi toate creaturile sunt subordonate lui, şi nu invers, este evident că toate creaturile sunt în relaţie reală cu Dumnezeu. Dar în Dumnezeire nu există relaţie reală în privinţa creaturilor sale, ci numai o relaţie fundamentată pe raţiune, în măsura în care creaturile au raport cu ea54. Şi astfel nimic nu împiedică faptul ca denumirile care implică relaţia cu Dumnezeu să fie atribuite lui Dumnezeu în funcţie de temporalitate, nu din cauza unei mutaţii în Dumnezeire, ci a unei mutaţii petrecute în sânul creaturilor umane, aşa cum o coloană este amplasată la dreapta unui animal, fără nici o schimbare din partea ani­malului, ci numai acesta fiind transferat.

1. în primul rând, trebuie să se spună că denumirile referitoare la Dumnezeire sunt atribuite pentru a semnifica direct sau indirect sub­stanţa Dumnezeirii şi pentru a semnifica noţiunile însele, ca spre exemplu domn, sclav, tată, fiu şi altele de această categorie. Aceste denumiri sunt denumite ca relative în raport cu existenţa55. Alte denu­miri sunt date pentru a semnifica nu relaţiile însele, ci lucrurile identi­ficate cu aceste relaţii, ca spre exemplu movens et motum - ceea ce pune în mişcare şi ceea ce se mişcă, cap şi dirijat cu capul şi altele de această categorie, care sunt denumite ca relative, prin conexiunea şi filiaţia lor56. Aşadar, referitor la denumirile divine trebuie luate în con­sideraţie aceste diferenţieri. Căci unele semnifică raportul Dumnezeirii cu creatura umană, ca Domnul. Şi termenii de această categorie nu semnifică substanţa Dumnezeirii, direct sau indirect, în măsura în care o presupun, aşa cum „domnia" presupune puterea care reprezintă sub­stanţa divină. Unii termeni ai denumirilor semnifică direct esenţa divină, şi în consecinţă implică relaţia şi preocupările lui Dumnezeu, ca spre exemplu Mântuitor, Creator şi altele de această categorie, care

DESPRE DUMNEZEU, II, QU. XIII, CAP. 7

205

semnifică acţiunile lui Dumnezeu prin care se manifestă esenţa lui. Totuşi, aceste două categorii de denumiri sunt atribuite lui Dumnezeu în raport cu temporalitatea, dacă se are în vedere relaţia implicată fie principaliter, fie consequenter, dar nu în măsura în care aceşti termeni semnifică esenţa Dumnezeirii exprimate fie direct, fie indirect.



2. în al doilea rând, trebuie .să se spună: aşa cum relaţiile în ceea ce priveşte mutabilitatea lui Dumnezeu şi care sunt în funcţie de timp nu există în Dumnezeire decât după modul nostru de înţelegere. Astfel, a deveni şi a fi, devenit nu se va afirma despre Dumnezeu decât despre modul nostru de înţelegere, fără a exista nici un fel de schimbare în Dumnezeire, aşa cum psalmul LXXXIX,1: „Doamne, tu ai devenit pentru noi scăpare".

3. în al treilea rând, trebuie să se spună că la Dumnezeu, care rân­duieşte totul în lucrările sale, există şi activitatea inteligenţei şi voinţei. De aceea denumirile care semnifică relaţii consecutive, care dirijează activitatea inteligenţei sau voinţei, sunt atribuite de Dumnezeu pe vecie. Dar relaţiile care rezultă din acţiuni exterioare în conformitate cu modul nostru de înţelegere, pentru efecte exterioare, despre ele se spune că au fost create în funcţie de temporalitate, ca noţiunile Dumnezeu, Mântuitorul, Creatorul şi alte noţiuni similare.

4. în al patrulea rând, trebuie să se spună că relaţiile atribuite în funcţie de temporalitate şi de noi lui Dumnezeu sunt numai pentru raţiunea noastră, adică se ataşază modurilor noastre de înţelegere; dim­potrivă, relaţiile opuse există în creaturile umane în mod real. Să nu se creadă că Dumnezeu e denumit după relaţiile care nu există realmente decât la creaturile umane. E suficient ca spiritul nostru să subînţeleagă corelativul lor întru Dumnezeire, într-o asemenea măsură încât Dumnezeu să fie menţionat în raport cu creatura umană, deoarece crea­tura umană e în raport cu el, aşa cum spune Filosoful în Metaph., V, că cognoscibilul — scibilis — este menţionat referitor la cunoaştere, deoarece cunoaşterea şi în general ştiinţa este raportată la Dumnezeire57.

5. In al cincilea rând, e necesar să spun următoarele: Deoarece Dumnezeu e pus în consideraţie în raport cu creatura sa, omul, ca subordonat al lui, urmează că Dumnezeu, pe baza acestui raţiona­ment, nu este în mod real Dumnezeu şi realmente Domn. într adevăr, •n acest mod i se spune Domn, datorită faptului că creatura umană este subordonată lui.

206

THOMADEAQUINO



6. în al şaselea rând, e necesar să spun, în scopul de-a şti dacă acest raport este firesc sau nu, trebuie să se ia în considerare ordinea realităţilor, care e menţionată în acest raport ca semnificativă, pen­tru aceste realităţi. într-adevăr, dacă se vrea să se ştie că termenii corelativi sunt incluşi în inteligenţă şi nu viceversa, sunt simultani sau nu în mod firesc, aşa cum sunt dublul şi jumătatea, tată şi fiu şi similarele lor. Şi dacă include în inteligenţa sa un termen şi nu viceversa, atunci nu sunt simultani prin specificul lor. Acest raport de reciprocitate există între termenii cognoscent şi cognoscibil. Căci cognoscibil se spune în funcţie de potenţialitate, iar cognoscent în funcţie de habitus prin act. Rezultă că pe baza modului semnificaţiei sale cognoscibilul preexistă cognoscentului. Dacă se admite că cognoscibilul este în funcţie de act, atunci e simultan cu cognoscen-tul pe baza actului. Căci ceea ce se ştie nu reprezintă altceva decât ceea ce există în cognoscent. Aşadar, deşi Dumnezeu are prioritate faţă de creaturile sale, pentru că totuşi în semnificaţia termenului de Domn este inclus şi sensul că posedă un rob, şi viceversa, aceşti ter­meni corelativi stăpân şi rob sunt simultani prin specificul lor. Rezultă că termenul Dumnezeu n-a existat înaintea termenului de Domn înainte de-a fi existat creatura sa, omul, şi acesta ar fi lui subordonat.

CAPITOLUL 8



TERMENUL „DUMNEZEU" E O DENUMIRE A NATURII ? ÎN MOD EVIDENT, NU ?

La al optulea capitol procedăm aşa: 1. în mod evident acest ter­men Dumnezeu nu e o noţiune identică cu natura. într-adevăr, Ioan Damaschinul în De Fide Orth., I, 2, spune: „Termenul Deus derivă din cuvântul grec teeiv, care înseamnă curare etfovere universa ~ a avea grijă şi a sprijini totul, sau de la ouGeiv = a arde, deoarece Dumnezeu reprezintă un permanent foc mistuitor a toată răutatea,

DESPRE DUMNEZEU, II, QU. XIII, CAP. 8

207

sau de la 9e5a9ou, care înseamnă a avea sub privirile sale totul — Universul întreg"5^. Ori toţi aceşti termeni se referă la lucrări. în con­secinţă, această noţiune Dumnezeu înseamnă lucrare, nu natura.



2. în afară de aceasta, o denumire este atribuită unei fiinţe în măsura în care este cunoscută. Ori natura divină a Dumnezeirii ne este necunoscută. Prin urmare, termenul Dumnezeu nu înseamnă natură divină.

Dimpotrivă, sfântul Ambrosius afirmă în lucrarea sa De Trinitate, cap. 1, că Deus este o denumire a naturii.

Răspunsul meu este că trebuie să afirmăm că nu este unul şi acelaşi lucru să se dea o denumire unui obiect şi să se aibă în vedere în ce scop se dă această denumire. Spre exemplu, aşa cum cunoaştem substanţa unui obiect prin proprietăţile sau operaţiile sale, la fel îi dăm denumirea substanţei acelui obiect, de la operaţiunea sau proprietatea acelui obiect, aşa cum denumim sub­stanţa pietrei de la efectul acţiunii ei, deoarece produce răni la picioare şi totuşi intenţia atribuirii termenului piatră este de-a semnifica nu acţiunea pietrei, ci însăşi substanţa ei. Când este vorba de lucruri care ne sunt cunoscute prin ele însele, ca spre exemplu căldură, frig, albeaţă şi altele de această categorie, nu se recurge la alţi termeni. De aici rezultă că în asemenea cazuri originea şi obiectul semnificaţiei se identifică.

Prin urmare, pentru că Dumnezeu nu ne este cunoscut prin firea sa, ci ni se revelează nouă prin lucrările sau efectele acestor lucrări şi datorită acestei situaţii, putem să-i acordăm denumiri, aşa cum am afirmat mai sus la capitolul 1 al acestei Quaestio; în consecinţă termenul acestei denumiri Deus = Dumnezeu reprezintă denumirea lucrării, în măsura în care se are în vedere acţiunea care implică recurgerea la apelativ şi ce anume exprimă acest apelativ. într-adevăr, această denumire este impusă de Providenţa universală, căci toţi cei care vorbesc despre Dumnezeu înţeleg să-1 numească pe Dumnezeu, pentru că el posedă Providenţa universală a tuturor lucrurilor. De aceea Dionysios Areopagitul în De Div. Nom., cap. ^H. spune: „Dumnezeirea este Fiinţa care are Providenţa tuturora, cu o bunătate desăvârşită". Dar deşi acest nume i-a fost atribuit datorită perfecţiunii acestei forme de acţiuni, termenul Dumnezeu '■a fost acordat pentru a semnifica natura sa divină.

208

THOMADEAQUINO



1. în primul rând, trebuie să spunem că ceea ce afirmă Ioan Damaschinul se referă la Providenţa care a impus să i se atribuie această denumire, pentru a-1 semnifica.

2. în al doilea rând, trebuie să spunem că putem cunoaşte natu­ra unui obiect din proprietăţile şi efectele lui şi în modul acesta putem să desemnăm obiectul, acordându-i termenul denumirii. De aici rezultă că putem cunoaşte substanţa intrinsecă a pietrei pe baza proprietăţii ei, ştiind ce e piatra, căci acest nume al pietrei semnifică însăşi natura pietrei, aşa cum se prezintă ea; într-adevăr, semnifică definiţia pietrei prin care ştim ce este piatra, căci noţiunea pe care o semnifică denumirea este definiţia însăşi, cum se spune în Metaph., IV. însă Firea Divină n-o putem cunoaşte din efecte divine, prin ceea ce este în sine, ca să ştim din ea ce este, ci prin intermediul esenţei Dumnezeirii, a cauzalităţii şi a eliminării, aşa cum s-a spus mai sus de Aristotel în opera sa şi s-a arătat la Quaestio XII, cap. 12. Astfel, acest nume Dumnezeu înseamnă Firea Divină. într-adevăr, Providenţa a impus acest nume pentru a semnifica „Ceea ce este deasupra oricărei existenţe", care reprezintă Principiul a toate şi care concomitent este îndepărtat de toţi. Aceasta e o asemenea Fiinţă, căreia toţi înţeleg să-i acorde numele de Dumnezeu59.

CAPITOLUL 9

NUMELE LUI DUMNEZEU POATE FI COMUNICAT?

La al nouălea capitol procedăm aşa: 1. în mod evident numele de Dumnezeu poate fi comunicat. într-adevăr, cui i se comunică un obiect semnificat prin denumirea lui, i se comunică şi termenul denumirii. însă numele de Dumnezeu, aşa cum s-a spus în capitolul precedent înseamnă Firea Dumnezeiască, comunicabilă oamenilor, după cum spune Petru în Epistola 11,1: „Dumnezeu ne-a dat mari

DESPRE DUMNEZEU, II, QU. XIII, CAP. 9

209

şi preţioase daruri pentru ca prin mijlocirea lor să ne împărtăşim din Firea lui divină". Deci acest nume al lui Dumnezeu poate fi comunicat nouă, oamenilor.



2. în afară de aceasta, numai numele proprii nu sunt comuni­cabile, însă numele lui Dumnezeu nu este un nume propriu, ci un apelativ: dovada este faptul că se pune la numărul plural, cum e menţionat în psalmul LXXXI, 6: „Eu v-am spus: voi sunteţi Dumnezei". Prin urmare, acest termen Dumnezeu este un nume comunicabil.

3. In sfârşit, cuvântul Dumnezeu se asociază cu operele divine, aşa cum s-a spus în capitolul precedent. Ori alte denumiri divine care fie la obârşia lor sunt atribuite lui Dumnezeu de la lucrările lui, fie de la efectele lor sunt comunicabile, ca atributele bun, înţelept şi altele de acest fel. Deci numele de Dumnezeu este comunicabil.



Din contrase, citeşte în cartea Despre înţelepciune, XIV, 21, unde stă scris: „Ei i-au dat lemnului şi pietrelor un nume incomunicabil". Şi au menţionat numele Divinităţii. Deci acest nume Dumnezeu este inco­municabil.

Răspunsul meu este acesta: orice nume poate deveni comuni­cabil în două moduri: unul e propriu, celălalt prin asemănare. Cel propriu este comunicabil, conform semnificaţiei sale integrale de termen şi este multora comunicabil. Numele este comunicabil şi prin analogie, atunci când anumite caracteristici incluse în sem­nificaţia sa sunt adecvate şi altor fiinţe. Spre exemplu, acest nume leu, care este atribuit cu sens propriu tuturor animalelor la care se găsesc vieţuitoarele desemnate cu numele leu; prin analogie, acest nume poate fi adecvat a fi atribuit tuturor fiinţelor care au aspect leonin, ca spre exemplu îndrăzneala, ori forţa, care în mod metaforic sunt denumiţi lei.

Pentru a se şti ce nume proprii sunt comunicabile, trebuie să se •a în consideraţie următoarele: orice formă presupusă a exista la sin­gular, prin ce anume se individualizează, este comună multora, fie pe baza realităţii, fie pe bază raţională, aşa cum firea umană este comună multor făpturi, pe baza realităţii, dar mai ales pe baza raţionamentului. într-adevăr, natura soarelui poate fi înţeleasă raţional, presupunându-se că există în el mai mulţi subiecţi. Şi aceasta,

210

THOMADEAQUINO



deoarece inteligenţa noastră înţelege natura fiecărei specii, făcând abstracţie de materia individuală. Prin urmare, se presupune că realizarea are loc într-unui sau mai multe subiecte, este un fapt străin de conceptul pe care-1 avem despre natura speciei şi e cu putinţă deci ca această natură să fie concepută ca realizată în mai mulţi subiecţi, conceptul naturii specifice rămânând individua­lizat. Dar fiinţa individualizată, în măsura în care este singulară, este distinctă şi divizată în raport cu toţi ceilalţi subiecţi. Rezultă de aici că nici un nume semnificând o individualitate nu e comu­nicabil mai multor subiecţi nici în realitate, nici pe bază de raţiona­ment, într-adevăr, nu poate intra în aprehensiune pluralitatea aces­tei individualităţi. Se deduce că nici un nume semnificând o indi­vidualitate nu e comunicabil mai multora ca termen propriu, ci numai prin analogie, aşa cum cineva poate în mod metaforic fi numit Ahile, în măsura în care posedă vreuna din calităţile lui Ahile, ca spre exemplu forţa sa. Dacă e vorba de forme care nu sunt individualizate prin vreo supoziţie, ci există prin ele însele, fiind subzistente, dacă se înţelege că aceste forme sunt considerate intrinsec, atunci ele n-ar putea fi comunicate nici în realitate, nici pe baza raţionamentului, ci probabil numai prin analogie, cum s-a spus despre subiecţii individualizaţi60. Dar pentru că nu putem concepe formele simplificate, subzistând prin ele însele, aşa cum sunt ele, ci le concepem ca pe nişte forme compuse, având o formă în materie, pentru acest temei, aşa cum s-a spus mai sus la capi­tolul 1 al Quaestio II, le dăm denumiri la concret, care semnifică natura lor, de parcă am formula o ipoteză. Rezultă în ceea ce priveşte noţiunile denumirilor, că acelaşi raţionament stă la baza denumirilor, care sunt atribuite de noi pentru a semnifica natura lucrurilor compuse şi în privinţa denumirilor care sunt atribuite de noi pentru semnificarea naturilor simplificate, subzistente.

Se deduce că atunci numele lui Dumnezeu a fost atribuit pentru a semnifica Firea Divină, aşa cum s-a spus în capitolul precedent, Firea Divină nu este multiplicabilă, cum s-a demonstrat mai sus la Quaestio XI, cap. 3; urmează că numele de Dumnezeu este incomu-nicabil în realitate, în schimb poate fi comunicabil în opinia vre­unuia, aşa cum numele soarelui este comunicabil în opinia celor care cred în existenţa mai multor aştri solari. Spre susţinerea acestei

DESPRE DUMNEZEU, II, QU. XIII, CAP. 9

211


teze se recurge la cele spuse de sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni, IV, 8: „Voi aţi slujit celor care nu erau divinităţi" şi pe baza Glossei, unde se spune: „Nu există divinităţi prin Firea lor, ci numai în părerile oamenilor." Totuşi, este comunicabil numele de Dumnezeu, nu pe baza semnificaţiei integrale, ci pe baza unei părţi din el, şi anume printr-o oarecare analogie, ca să li se spună divinităţi ca unii care sunt împărtăşiţi din esenţa Dumnezeirii prin analogie, prin cele spuse în psalmul LXXXI,6: „Am spus, sunteţi divinităţi."

Dar dacă, într-adevăr, i-ar fi atribuit lui Dumnezeu vreun nume, nu pentru a-1 semnifica pe el, pe baza Firii sale, ci ca subiect, pe baza faptului că el este, numele lui este incomunicabil în mod absolut, aşa cum e cazul Tetragramei la evrei şi e aidoma, ca şi cum cineva ar impune soarelui un nume, desemnând individuali­tatea lui.

1. în primul rând, trebuie să spun că Firea Divină nu este comuni­cabilă decât în cazul participării şi analogiei.

2. In al doilea rând, trebuie să spun că numele de Dumnezeu este un apelativ şi nu un nume propriu, deoarece înseamnă Firea Divină ca şi cum ar exista într-un subiect, cu toate că Dumnezeu, conform realităţii nu e nici o natură universală, nici un subiect sin­gularizat. Ori denumirile, într-adevăr, nu urmează modul de-a fi al lucrurilor, aşa cum sunt ele, ci modul de-a fi, în conformitate cu modul de-a fi în cunoaşterea noastră. Cu toate acestea, în confor­mitate cu adevărul lucrurilor, numele Dumnezeu este incomunica­bil, aşa cum s-a spus şi despre denumirea de soare în corpul aces­tui capitol.

3. în al treilea rând, trebuie să se spună că aceste apelative: bun, înţelept şi altele asemănătoare au fost acordate de la perfecţiunile care sunt împărtăşite de Dumnezeu creaturilor sale umane, dar ele nu au fost atribuite pentru a semnifica Firea Divină, ci desemnează perfecţiunea absolută a Dumnezeirii. Pentru acest temei, pe baza acestui adevăr, aceste denumiri sunt comunicabile multora. însă ter­menul Dumnezeu are obârşia atribuită de la operele proprii ale lui Dumnezeu, pe care le experimentăm continuu, pentru a-i desemna pirea sa Divină.

212

THOMADEAQUINO


CAPITOLUL 10


Yüklə 1,85 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin