Despre dumnezeu


OARE PREDESTINAREA POATE FI AJUTATĂ PRIN RUGILE SFINŢILOR ?



Yüklə 1,85 Mb.
səhifə25/30
tarix26.07.2018
ölçüsü1,85 Mb.
#58721
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   30

OARE PREDESTINAREA POATE FI AJUTATĂ PRIN RUGILE SFINŢILOR ?

La al optulea capitol procedăm aşa: 1. Se pare că predestinarea n-ar putea fi ajutată prin rugăciunile sfinţilor. Căci nimic etern nu poate proveni din ceva temporal. Prin urmare, ceva temporal nu poate ajuta la ceva ce-ar fi etern. Dar predestinarea este eternă. Cum deci rugăciunile sfinţilor sunt temporale, nu pot ajuta la ceva ce este pre­destinat de altcineva. Deci rugăciunile sfinţilor nu pot ajuta predestinării.

2. De asemenea, după cum nimeni nu are nevoie de sfat decât din cauza unei lipse de cunoaştere, tot aşa nimeni nu are nevoie de ajutor decât din cauza unui defect al virtuţii. Dar predestinarea divină este neutră acestor situaţii, căci spune Apostolul Pavel {Epistola către Romani, II, 34): „Cine a cunoscut Spiritul Divin, sau cine a fost sfet­nicul lui ?". Deci predestinarea nu este ajutată prin rugile sfinţilor.

3. Pe de altă parte, a ajuta şi a împiedica este cam acelaşi lucru. Dar predestinarea nu poate fi împiedicată de nimeni. Deci nu poate

ajuta nimănui.

Dar este contrar ce spune Geneza (XXV, 21): „Isac a rugat pe Dumnezeu pentru Rebeca, soţia sa (că era stearpă; şi 1-a auzit Domnul) şi a dat rod Rebecăi". Din acea concepţie s-a născut Iacob, care a fost predestinat. Predestinaţia nu ar fi fost împlinită dacă nu s-ar fi născut. Deci predestinaţia este ajutată prin rugile sfinţilor.

Răspundem spunând că diferite erori au fost făcute cu privire la această problemă. Unii, bazându-se pe certitudinea predestinaţie1 divine, au spus că rugăciunile sunt superflue şi orice altceva s-ar putea

DESPRE DUMNEZEU, III, QU. XXIII, CAP. 8



381

face pentru a câştiga salvarea eternă. Deoarece, pentru cei predestinaţi, faptele lor sau lipsa lor, are aceleaşi urmări, dar pentru cei reprobaţi nu are consecinţe. — Dar acest fapt este contrazis de toate sfaturile Scripturii, care îndeamnă la rugăciune şi la alte fapte bune.

Alţii au spus, într-adevăr, că prin rugăciuni poate fi schimbată divina predestinaţie. Şi aceasta se zice că ar fi fost părerea egiptenilor (mai întâi a stoicilor, apoi a epicureilor), care considerau că ordonarea (ordinationem) divină, pe care o numeau soartă (fatum) poate fi împiedicată prin oarecare sacrificii şi rugăciuni. — Dar contra acestei păreri stă autoritatea Scripturii. Căci se spune la l-Regi (XV, 29): „Cel triumfător al lui Israel nu iartă, nici pocăinţa nu-1 înduplecă"; iar Apostolul Pavel, la Epistola către Romani (II, 29), spune că: „Darurile lui Dumnezeu şi vocaţia spre el sunt fără pocăinţă".

Şi, aşa, altfel spus, în predestinaţie sunt două considerente: însăşi predestinarea şi efectul ei. Deci asupra primului aspect, în nici un fel predestinarea nu este ajutată de rugile sfinţilor. Căci nu prin rugile sfinţilor cineva este predestinat de Dumnezeu. Cât priveşte al doilea aspect, se poate spune că predestinaţia e ajutată de rugile sfinţilor şi alte fapte bune. Căci providenţa, care e o parte a predestinaţiei, nu suprimă cauze secunde, ci prevede efectele, în aşa fel încât, chiar ordinea cauzelor secunde se supune providenţei. Aşadar, precum efectele naturale sunt acordate spre acele efecte, fără de care nu s-ar realiza. Deci salvarea oricui este predestinată de Dumnezeu, încât sub ordinea predestinaţiei cade orice ar promova pe om spre salvare, fie prin ruga proprie sau a altora, şi alte fapte bune, sau de alte elemente de acest fel, fără de care salvarea cuiva nu s-ar realiza. Aşadar, pre­destinatul trebuie să trudească să acţioneze bine şi să se roage, deoarece în acest fel efectul predestinării se va realiza cu certitudine. în acest sens se spune (Epistola II-Petru, I, 10): „Sârguiţi-vă ca prin fapte bune să faceţi sigură vocaţia şi alegerea voastră"94.

1. La prima obiecţie vom spune că motivul acela arată că predesti­naţia nu e ajutată de rugile sfinţilor în raport cu însăşi preordonarea.

2. La a doua obiecţie vom spune că ce cred unii despre ajutorul prin alţii trebuie înţeles în două sensuri. într-un fel, întrucât prin acest aju­tor se câştigă virtute (putere) şi astfel este ajutat cel slab, care nu com-Pete lui Dumnezeu. Aşa trebuia interpretat: „Cine oare a ajutat Spiritul Domnului ?" în alt fel se spune că cine e ajutat de altul, prin care exe-

382

THOMA DE AQUINO



cută operaţia sa, precum stăpânul prin ministrul său. în acest fel Dumnezeu este ajutat de noi, în măsura în care executăm ordonanţa sa, cum spune Apostolul (Epistola I-Corinteni, III, 9): „Noi suntem ajutătorii lui Dumnezeu". Acest fapt nu este însă cauzat de un defect al virtuţii divine, ci se folosesc cauze medii pentru a sluji în lucruri frumuseţea ordinii (divine) şi a comunica creaturilor demnitatea cauzalităţii.

3. La a treia obiecţie vom spune: cauzele secunde nu pot să se abată de la ordinea cauzei prime universale, cum s-a spus, ci doar o execută pe aceea. Deci prin creaturi poate fi ajutată predestinaţia, dar nu poate fi împiedicată.

QUAESTIO XXIV DESPRE CARTEA VIEŢII

Vom lua acum în considerare Cartea Vieţii. Şi aici vom cerceta trei aspecte: 1. Ce este Cartea Vieţii ? — 2. A cărei vieţi este Cartea. — 3. Dacă cineva poate schimba Cartea Vieţii.

CAPITOLUL 1



OARE CARTEA VIEŢII ESTE IDENTICĂ CU PREDESTINAŢIA ?

La primul capitol procedăm aşa: 1. Se pare, Cartea Vieţii nu e iden­tică cu predestinaţia. Căci spune Eclesiastul (XXIV, 32): „Toate aces­tea sunt Cartea Vieţii". Şi o Glossâ adaugă: „adică Vechiul şi Noul Testament'. Asta însă nu e predestinaţie. Deci Cartea Vieţii nu este pre-destinaţie.

2. De asemenea, Augustin (De Civ. Dei, XX, 14) spune: Cartea Vieţii e „ceva la fel ca voinţa divină, care face să se păstreze în memo­ria fiecăruia tot ce a făcut el, bune sau rele". Dar voinţa divină nu pare să ţină de predestinare, ci mai mult ca un atribut al puterii. Deci Cartea Vieţii nu e identică cu predestinarea.

3. La fel, predestinarea e opusă respingerii. Dacă deci Cartea Vieţii ar fi a predestina, ar fi şi o Carte a Morţii, precum e Cartea Vieţii.

.184


THOMADEAQUINO

Dar e contrar ce spune psalmul (LXVIII, 29): „Sunt şterşi din Cartea celor vii", iar o glosă spune: „Cartea aceasta sunt însemnările lui Dumnezeu, prin care el a predestinat la viaţă pe cei prevăzuţi".

Răspundem spunând că în Dumnezeu Cartea Vieţii se spune metaforic, după asemănarea cu lucrurile umane se poate accepta. Şi aceasta după obiceiul oamenilor, când aceia ce sunt aleşi pentru ceva îi scriem în cărţi, precum militarii sau consilierii care odinioară se numeau Patres conscripti, adică părinţi consacraţi*. Se ştie din cele spuse mai sus că toţi cei predestinaţi sunt aleşi de Dumnezeu spre a avea o viaţă eternă. însăşi această înscriere a predestinaţilor e Cartea Vieţii.

Se spune însă metaforic — ceva este înscris în mintea cuiva, despre ceea ce el ţine cu fermitate în memorie, după cuvântul Pildele lui Solomon (III, 1): „Să nu uiţi legea mea şi învăţăturile mele să le păstrezi în inima ta" — şi mai departe: „scrie-le pe acestea pe tăbliţele inimii tale". Căci şi în cărţile propriu-zise se scrie ceva pentru a ajuta memoria. Deci notiţele lui Dumnezeu ca să reţină ferm pe cei ce i-a predestinat spre viaţa eternă se numesc tot Cartea Vieţii. Căci precum scrisul în cărţi este semnul acelora care trebuie făcute, tot aşa notările lui Dumnezeu constituie un semn pentru el însuşi, al acelora care vor fi conduşi spre viaţa eternă. Cum spune şi Apostolul (Epistola II-Timotei, II, 19): „Temelia cea tare a lui Dumnezeu stă (neclintită) având pecetia aceasta: Domnul a cunoscut pe cei ce sunt ai săi".

1. La prima obiecţie spunem că putem vorbi de Cartea Vieţii în două feluri. Un fel ar fi înscrierea acelora care vor fi aleşi pentru viaţă şi aşa vorbim acum de Cartea Vieţii; în alt fel se poate spune Cartea Vieţii, despre înscrierea celor care merg spre viaţă. Şi asta în dublu sens. Sau a agenţilor, adică Vechiul şi Noul Testament, se numesc Cartea Vieţii, sau despre cele deja făcute — şi atunci e vorba de voinţa divină, care face ca toate faptele sale să fie păstrate în memorie, asta ar fi Cartea Vieţii. După cum cartea milităriei se poate numi, sau aceea în care sunt înscrişi cei aleşi pentru militărie, sau aceea în care se descrie arta militară, sau în care se scriu faptele de arme.

2. Prin cele de mai sus s-a răspuns şi la a doua obiecţie.



* Aşa erau numiţi de romani nobilii senatori.

DESPRE DUMNEZEU, III, QU. XXIV, CAP. 2

3S5

?>.Laa treia obiecţie vom spune că nu este obişnuit să fie scrişi cei ce sunt respinşi, ci doar aceia care sunt aleşi. Cei respinşi nu răspund Cărţii Morţii, ca cei predestinaţi Cărţii Vieţii.

4. La a patra obiecţie vom spune că în mod raţional Cartea Vieţii diferă de predestinare. Important rămâne însă înscrierea celor predes­tinaţi, aşa cum apare în Glossa amintită.

CAPITOLUL 2

CARTEA VIEŢII SE REFERA NUMAI LA VIAŢA DE GLORIE ACELOR PREDESTINAŢI ?

La al doilea capitol procedăm aşa: 1. Se pare că această Carte a Vieţii nu constă doar din gloria predestinaţilor. Cartea Vieţii este con­semnarea vieţii. Dar Dumnezeu, prin viaţa sa, cunoaşte orice altă viaţă. Deci Carte a Vieţii se poate spune cu privire la viaţa divină, nu numai la viaţa predestinaţilor.

2. De asemenea, precum viaţa gloriei este la Dumnezeu, tot aşa este şi viaţa naturii. Dacă deci notele despre viaţa gloriei se numeşte Cartea Vieţii, tot aşa notele despre viaţa naturii se numeşte Cartea Vieţii.

3. De asemenea, unii sunt aleşi pentru graţie, nu sunt aleşi pentru viaţa de glorie. Aşa cum spune la Evanghelia după Ioan (VI, 71): „Oare nu 12 am ales eu şi unul dintre noi este un diavol ?". Dar Cartea Vieţii este consemnarea alegerii divine, cum s-a spus. Deci se referă şi la viaţa graţiei.

Dar este contrar faptul că, precum Cartea Vieţii este notarea celor predestinaţi, cum s-a spus. Căci Cartea Vieţii nu se referă la viaţa de graţie decât după faptul că sunt ordonaţi spre glorie. Sunt însă şi unii Predestinaţi care au graţie dar nu au glorie. Aşadar, Cartea Vieţii se numeşte numai cea cu privire la glorie.

Vom răspunde spunând că, precum s-a spus, Cartea Vieţii se referă Ia conscrierea sau notarea celor aleşi pentru viaţă. Sunt însă aleşi unii numai pentru că nu li se potriveşte după natură. De asemenea, cel care

386


THOMA DE AQU1NO

DESPRE DUMNEZEU, III, QU. XXIV, CAP. 3

387

e ales are motivaţia unui scop. De exemplu, un militar este ales sau înscris nu pentru a purta arme, ci pentru a lupta, care este serviciul propriu-zis ce se urmăreşte în armată. Or, scopul omului, care depă­şeşte natura noastră, este viaţa de glorie, cum s-a spus, deci Cartea Vieţii se referă la viaţa de glorie.



1. La prima obiecţie vom răspunde că viaţa divină, chiar ca viaţă glorioasă, este o viaţă naturală pentru Dumnezeu. Cu privire la aceas­ta, nu se poate vorbi de alegere, deci nu e o Carte a Vieţii. După cum nu spunem că un om este ales să aibă simţuri, sau altceva dintre lucrurile care sunt consecinţe ale naturii sale.

2. Prin cele spuse mai sus se răspunde şi la a doua obiecţie, adică viaţa naturală nu constituie o alegere, nici Carte a Vieţii.



3. La a treia obiecţie răspundem că viaţa de graţie nu are o natură finală, ci raţiunea ei este un mijloc spre un scop. Aşadar, pentru viaţa de graţie nu se spune că este ales decât în măsura în care viaţa de graţie este ordonată pentru glorie. De aceea, cei care au graţie şi se decid pen­tru glorie nu se spune că sunt pur şi simplu aleşi, ci pentru ceva precis. La fel nu se spune că sunt înscrişi pur şi simplu în Cartea Vieţii, ci pen­tru care scop. Adică despre ei există în ordinele şi notiţele divine că sunt sortiţi după o ordine spre viaţa eternă, prin participarea lor la graţie.

CAPITOLUL 3



OARE CINEVA POATE FI ŞTERS DIN CARTEA VIEŢII

La al treilea capitol procedăm aşa: 1. Se pare că nimeni nu poate fi şters din Cartea Vieţii. Augustin spune însă în De Civ. Dei (XX, 15): „Preştiinţa lui Dumnezeu care nu poate greşi este Cartea Vieţii". Dar de la preştiinţa lui Dumnezeu nimic nu se poate sustrage, la fel nici de la predestinare. Deci nici din Cartea Vieţii nimeni nu poate fi şters.

2. Pe lângă aceasta, orice este în altceva este în acela după felul în care este el. Dar Cartea Vieţii este ceva etern şi imuabil. Deci orice se află în ea este aci nu doar temporal, ci imobil şi de neşters.

3. De asemenea, a şterge se opune lui a înscrie. Dar cineva nu poate fi scris din nou în Cartea Vieţii, deci nici nu poate fi şters.



Dar este contrar ce spune psalmul (LXVIII, 29): „Şteargă-se din Cartea celor vii".

Vom răspunde spunând că sunt unii ce spun că din Cartea Vieţii nimeni nu poate fi şters cu adevărat. Poate fi totuşi cineva şters după opinia oamenilor. Se spune însă de obicei în Scriptură că ceva a avut loc când este cunoscut. în felul acesta se spune despre unii că sunt scrişi în Cartea Vieţii, întrucât oamenii consideră pe aceia ca scrişi aci, din cauza justiţiei prezente pe care o văd în ei. Dar când apare, fie în acest secol, fie într-unui viitor, că s-au îndepărtat de această justiţie, se spune că au fost şterşi. în acest sens se spune în Glossa despre şter­gerea unora ca aceştia, după spusele psalmului LXVIII: „Şteargă-se (numele lor) din Cartea Vieţii".

Dar faptul că nu sunt şterşi din Cartea Vieţii este considerat drept răsplata celor drepţi, conform Apocalipsului (III, 5): „Cel ce-a învins va fi îmbrăcat în haine albe şi nu voi şterge numele lui din Cartea Vieţii". însă ce este promis sfinţilor nu este numai în opinia oamenilor. Se poate spune că a fi şters sau a nu fi şters din Cartea Vieţii, nu numai în raport cu opinia oamenilor, ci chiar în realitatea lucrurilor. Dar Cartea Vieţii este cu adevărat înscrierea celor destinaţi unei vieţi eterne. Dar cineva este înscris în ea, în două feluri: fie prin predesti-naţie divină, şi această înscriere nu poate fi ştearsă, fie prin graţie. Oricine are însă graţia, prin însuşi acest fapt este demn de viaţa eternă95. Dar această destinaţie se poate pierde uneori. Deoarece acei destinaţi prin graţia obţinută să aibă viaţa eternă pot totuşi să o piardă printr-un păcat mortal. Aceia însă care sunt destinaţi să aibă viaţa eternă prin predestinare divină, sunt înscrişi definitiv în Cartea Vieţii. Cei ce sunt înscrişi aci ca având deja viaţa eternă în ea însăşi şi aceştia nu sunt niciodată şterşi din Cartea Vieţii. Dar cei care sunt destinaţi să aibă viaţa eternă nu prin predestinaţie divină, ci numai prin graţie, se cheamă că sunt scrişi în Cartea Vieţii, nu în mod absolut, ci doar într-un fel anume. Căci ei sunt scrişi aci nu ca să aibă viaţa eternă în ea însăşi, ci în cauza sa. De asemenea oamenii pot să fie şterşi din Cartea

388

THOMA DE AQUINO



Vieţii. Nu că această alegere ar avea legătură cu cunoaşterea lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu ar fi prescris altceva şi după aceea n-ar şti, ci se referă la ceva ştiut. Deoarece Dumnezeu ştie că cineva a fost mai înainte destinat vieţii eterne, şi după aceea nu mai e destinat, deoarece a pierdut graţia.

1. La prima obiecţie spunem că ştergerea, cum s-a spus, nu se referă la Cartea Vieţii, ca parte a preştiinţei divine, ca şi cum Dumnezeu ar fi vreo schimbare în Dumnezeu, ci ca parte a celor preştiute, care sunt schimbătoare.



2. La a doua obiecţie vom spune că este permis că în Dumnezeu toate lucrurile sunt imutabile, dar să fie schimbătoare în ele însele. Şi la acest aspect se referă ştergerea din Cartea Vieţii.

3. La a treia obiecţie vom spune că în acelaşi fel se poate spune şi că e scris din nou. Şi aceasta fie după opinia oamenilor, fie că după aceea încep din nou să aibă orientare spre viaţa eternă prin graţie. Dar chiar şi această situaţie este de înţeles de cunoaşterea divină, dar nu e posibil din nou.

QUAESTIO XXV DESPRE PUTEREA DIVINĂ

După ce am analizat divina ştiinţă şi voinţă şi cele ce ţin de aces­tea, rămâne să vorbim despre puterea divină.

Şi aici sunt de cercetat şase aspecte: 1. Dacă în Dumnezeu este putere. — 2. Dacă puterea lui este infinită. — 3. Dacă el este atotputer­nic. — 4. Dacă poate face ca lucrurile trecute să nu fi fost. — 5. Dacă poate să facă ceea ce nu face, sau să omită ceea ce face. — 6. Dacă ce face ar putea face mai bine.

CAPITOLUL 1 DACĂ ÎN DUMNEZEU ESTE PUTERE

La primul capitol procedăm aşa: 1. Se pare că în Dumnezeu nu ar fi putere. Precum însă materia primă are în sine putere, tot aşa Dumnezeu, care este primul agent, trebuie să aibă puterea de-a acţiona. Dar materia primă, considerată în sine, este fără vreo acţiune. Deci primul agent, care e Dumnezeu, e fără putere.

2. De asemenea, după Filosoful (Metaph., IX, 6) la orice putere acţiunea este mai bună, căci forma e mai bună ca materia şi acţiunea decât puterea activă şi chiar decât scopul său. Dar nimic nu e mai bun

390

THOMA DE AQUINO



DESPRE DUMNEZEU, III, QU. XXV, CAP. 2

391


decât ce este în Dumnezeu. Căci tot ce este în Dumnezeu este Dumnezeu, cum s-a spus. Deci în Dumnezeu nu este putere.

3. La fel, puterea este principiul unei operaţii. Dar operaţia divină este însăşi esenţa sa, căci la Dumnezeu nimic nu este accidental. Or esenţa divină nu are alt principiu. Aşadar noţiunea de putere nu se potriveşte lui Dumnezeu.

4. De asemenea, s-a spus mai sus că ştiinţa şi voinţa lui Dumnezeu sunt cauza lucrurilor. Cauza şi principiul sunt însă identice. Dar nu tre­buie să se atribuie lui Dumnezeu putere, ci doar ştiinţă şi voinţă.

Este contrar însă ce spune psalmul, (LXXXVIII, 9): „Tu eşti puternic Doamne, şi adevărul tău este împrejurul tău".

Răspund spunând că puterea este de două feluri, adică pasivă, care nu este în nici un fel în Dumnezeu, şi activă, care trebuie atribuită lui Dumnezeu în grad maxim. Este însă clar că cine este în acţiune şi per­fect, prin această însuşire este principiu al oricui. Se poate însă, câteo­dată, ca ceva să fie cu defecte şi imperfect. S-a arătat însă mai sus că Dumnezeu este act pur, simplu şi universal perfect, şi în el nici un fel de imperfecţiune nu îşi are loc. Deci lui îi compete în măsură maximă să fie principiul activ şi să nu sufere în nici un fel influenţa altcuiva, însă raţiunea principiului activ compete puterii active. Căci puterea activă e principiul de acţiune maximă. Puterea pasivă este însă prin­cipiul de-a suferi de la altul, cum spune Filosoful (Metaph., V, 12). Rămâne deci stabilit că în Dumnezeu stă puterea activă maximă, nu

una pasivă.

1. La prima obiecţie răspundem că puterea activă nu este divizată prin act, ci se întemeiază pe el. Căci fiecare acţionează după felul cum este în act. Dar puterea pasivă se divizează prin act, deoarece oricine suferă după cum e în putinţă. Această putere este exclusă din Dumnezeu, nu însă cea activă.

2. La a doua obiecţie vom spune că orice act este altceva decât puterea, trebuie ca actul să fie mai bun ca potenţa. Dar acţiunea lui Dumnezeu nu este decât puterea sa, ambele sunt în esenţă divine, căci Fiinţa în Dumnezeu nu diferă de esenţa sa. De aici reiese că nimic nu este mai nobil ca puterea divină.

3. La a treia obiecţie vom spune că puterea, în lucrurile create, este nu numai principiul acţiunii, ci şi al efectului ei. Deci, în Dumnezeu, noţiunea de putere este îndreptăţită prin faptul că este principiu'

efectului său, nu însă sub aspectul că este principiul acţiunii, care e de fapt esenţa divină, nici după faptul că am înţelege poate că esenţa divină, care e în sine simplă, posedă toate perfecţiunile în lucrurile cre­ate, ar putea fi înţeleasă şi ca raţiune a puterii.Ca şi cum s-ar înţelege că ceva, având o presupusă natură, ar fi raţiunea naturii.

4. La a patra obiecţie vom spune că puterea nu se înţelege la Dumnezeu ca ceva diferit de ştiinţă şi voinţă, ca lucru în sine, ci doar ca sens, întrucât adică puterea răspunde la un sens de principiu, de exe­cutarea a ceea ce porunceşte voinţa şi la ce dirijează ştiinţa. Căci, în Dumnezeu, toate trei participă la acţiune96.

CAPITOLUL 2 OARE PUTEREA LUI DUMNEZEU ESTE INFINITĂ ?



La al doilea capitol procedăm aşa: 1. Se pare că puterea lui Dumnezeu nu e infinită. Dar orice infinit e imperfect, după Filosoful (Fizica, IU, 6). Dar puterea lui Dumnezeu nu c imperfectă, deci nu e infinită.

2. De asemenea, orice putere se manifestă prin efecte, altfel ar fi vană. Deci dacă puterea lui Dumnezeu ar fi infinită ar putea face un efect infinit. Lucru care este imposibil.

3. La fel, Filosoful (Fizica, VIII, 10) spune că dacă puterea vreunui corp ar fi infinită s-ar mişca instantaneu. Dumnezeu însă nu se mişcă instantaneu, ci mişcă creatura spirituală prin timp, creatura corporală prin loc şi timp, şi după Augustin (Super Genes., VIII, 20-22). Nu e deci o putere infinită.

Dar este contrară părerea lui Hilarius (De Trinitate, VIII, 24), care spune că Dumnezeu este (o fiinţă) cu o imensă virtute, viaţă, putere. Dar orice e imens e infinit. Deci virtutea divină e infinită.

Răspundem spunând că puterea activă a lui Dumnezeu este infinită. Acest lucru se află în toate acţiunile sale, căci cu cât un agent este mai desăvârşit cu atât mai desăvârşită va fi şi forma pe care o realizează şi cu atât mai mare e puterea sa în acţiune. Precum cu cât ceva este mai

392


THOMA DE AQUINO

cald, cu atât are mai mare putere de încălzire. Şi ar avea deci o pu­tere infinită de-a încălzi, acela care ar avea o căldură infinită. Deci, cum însăşi esenţa divină, prin care Dumnezeu acţionează, este infinită, cum s-a arătat mai sus, urmează că şi puterea sa ar fi infinită.

1. La prima obiecţie vom spune că Filosoful vorbeşte de infinit ca despre o parte a materiei nedeterminată ca formă şi căreia infinitul i se potriveşte cantităţii. Dacă însă divina esenţă nu este infinită, cum s-a spus, în consecinţă nu va fi nici puterea sa. De unde ar reieşi că este imperfectă.

2. La a doua obiecţie spunem că puterea agentului — univoc — se arată întru totul în efectul său. Astfel puterea generativă a unui om nu poate să facă nimic decât să genereze un om. Dar puterea agentului non-univoc nu se manifestă integral. Astfel puterea soare­lui nu se manifestă cu totul în producerea unei vieţuitoare generată de putrefacţie. Este clar deci că Dumnezeu nu este un agent univoc. Căci nimic altceva nu poate să se potrivească cu el, nici ca specie, nici ca gen, cum s-a spus. De unde rămâne clar că efectul lui este totdeauna mai mic decât puterea lui. Aşadar nu trebuie ca puterea infinită a lui Dumnezeu să se manifeste în ceva, care să producă un efect infinit. Şi totuşi, chiar dacă n-ar produce nici un efect această putere n-ar fi vană. Deoarece vană este acea putere care ar ordona spre un scop, pe care nu l-ar atinge. Dar puterea lui Dumnezeu nu ordonă spre un efect, ca scop, ci mai curând ea însăşi îşi este efectul său97.

3. La a treia obiecţie vom spune că Filosoful {Fizica, VIII, 10) arată că dacă un corp ar avea o putere infinită s-ar mişca într-un timp nul (non-timp). Totuşi s-a arătat mai sus că puterea mişcării (motorului) cerului este infinită, căci se poate mişca într-un timp infinit. Rămâne deci, după această idee, că puterea infinită a unui corp ar consta din a se mişca în non-timp, nu însă şi puterea motoru­lui necorporal. Raţiunea acestui fapt constă în ideea că un corp care mişcă alt corp este un agent univoc. Prin urmare întreaga putere a agentului se manifestă în mişcare. Aşadar, cu cât puterea agentului mişcător este mai mare, cu atât mai rapidă e mişcarea. Este evident deci că dacă ar fi fost infinită ar fi mişcat nemărginit mai repede, adică ar mişca în non-timp. Dar motorul necorporal este un agent

DESPRE DUMNEZEU, III, QU. XXV, CAP. 3

393


non-univoc. De unde rezultă că, precum întreaga sa forţă se mani­festă în mişcare, tot aşa cum s-ar mişca în non-timp. Şi cu atât mai mult cu cât se mişcă conform dispoziţiei voinţei sale98.

CAPITOLUL 3



Yüklə 1,85 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   22   23   24   25   26   27   28   29   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin