Despre Shabbes goy,servitorii voluntari si Ejusdem farinae

Despre Shabbes goy,servitorii voluntari si Ejusdem farinae

Motto: „Puterea corupe. Puterea absolută corupe în mod absolut“.

Lord Acton

Săptămîna trecută aproape toate mass media au comentat atacul aviaţiei militare a statului Israel asupra flotilei umanitare pro Palestina, atac soldat cu mulţi morţi şi răniţi. După cum se ştie, nu este primul act terorist comis de Israel, de aceea inclusiv Turcia are dreptate să-l considere „stat terorist“. Dar se ştie mai puţin că avioanele militare izraeliene au atacat nava prietenilor lor americani LIBERTY – aflată, la fel, în apele internaţionale. Azi, 8 iunie, se împlinesc 43 de ani de la acest atac mişelesc. Spun mişelesc pentru că izraelienii ştiau că LIBERTY este navă americană, dar mai ştiau şi că este navă-spion şi se temeau că interceptările pe care le făceau i-ar putea da de gol că ei erau agresorii în războiul pe care tocmai îl declanşaseră contra Egiptului. De aceea, au vrut, deliberat, să scufunde nava LIBERTY şi, mai mult, au mitraliat şi bărcile de salvare în care-şi căutau scăparea membrii echipajului.  Acest atac constituie crimă de război şi crimă contra umanităţii – ceea ce înseamnă că este imprescriptibilă. De aceea, guvernul S.U.A. a muşamalizat, continuu, acest act agresor.
***

Explicatio

Atacul comis cu avioane pline cu pasageri contra Pentagonului şi turnurilor W.T.C. a reprezentat, evident, o formă extremistă de luptă şi deplângem pierderea vieţilor nevinovate. Este adevărat că, între timp, au apărut multe „găuri negre“ în argumentaţia adusă de Pentagon, pentru a explica acel atac teribil, executat cu deplină precizie, metodic, cu răbdare şi în totala şi – aparent – inexplicabila lipsă a reacţiei rapide a faimoasei aviaţii militare americane, în ciuda puzderiei de sateliţi-spion pe care-i au S.U.A. O încercare de sinteză a acestor „găuri negre“ a făcut-o Thierry Meyssan, în cartea sa, 11 septembre 2001, L’EFFROYABLE IMPOSTURE (Editura Carnot, Paris, 2002), publicată, iniţial, incomplet, în serial în revista România Mare, până în 2002, apoi, în volum, de Editura Antet. De asemenea, la începutul anului 2002, în suplimentul său Dosare secrete, ziarul Ziua a publicat argumentele unui analist militar german, care releva, printre altele, acest aspect neexplicat şi foarte semnificativ: deşi cele două avioane care au lovit W.T.C. au decolat, de pe acelaşi aeroport, la un interval de circa zece minute, totuşi, al doilea avion a lovit al doilea turn după o diferenţă de aproape o jumătate de oră. Unde s-a rotit, în aer, atâta vreme, acest al doilea avion, fără să fi fost observat de sistemul de supraveghere aeriană atât de sofisticat al S.U.A., care, din Cosmos, poate fotografia chiar şi numărul de înmatriculare al unui autoturism?! se întreba analistul german. Apoi, remarca el, respectivul avion a pătruns în turn la un nivel mult mai jos, ceea ce denotă că traiectoria sa a fost corectată de cineva care observase locul de impact al avionul care intrase, cam sus, în primul turn; cum se comunicase cu al doilea avion şi de ce nu s-a înregistrat traficul radio cu el, când N.S.A. înregistrează, prin reţeaua ECHELON şi prin alte reţele, aproape tot ce se vorbeşte în lume?! Etc., etc.

Dar, dincolo de astfel de „necunoscute“ – care, pe măsura trecerii timpului îşi vor dezvălui semnificaţia lor esenţială –, trebuie să încercăm să rămânem obiectivi şi să analizăm realitatea în diacronia sa. De exemplu, bombardarea oraşului german Dresda, care era un oraş cultural, fără obiective militare, a fost comisă de către aviaţia anglo-americană, la ordinul lui Winston Churchill, deliberat în scop terorist: adică tocmai pentru a teroriza psihologic populaţia şi a diminua, astfel, pe orice cale, efortul de război al Germaniei hitleriste. La fel a fost atacul din 04.04.’44 asupra Bucureştilor, deşi Mareşalul Ion Antonescu începuse tatonările cu Stalin şi cu anglo-americanii în vederea încheierii armistiţiului. Ulterior, aviaţia americană a bombardat, timp de două decenii, Vietnamul cu napalm şi cu substanţe chimice exfoliante, pentru a distruge vegetaţia, astfel ca armata indigenă să nu o mai poată folosi drept camuflaj, iar populaţia să nu se mai poată ascunde, să nu se mai poată hrăni etc.

Acele bombardamente fuseseră comise în manieră autentic teroristă: o dovadă, printre multe altele, sunt şi nenumăratele filme americane în care veteranii războiului din Vietnam sunt arătaţi, uneori, ca nişte „criminali, fiindcă au pierdut“ – cum spune colonelul Rhodes, interpretat de către Gene Hackman în filmul Uncommon valor (în regia lui Ted Kotcheff, S.U.A., 1983, difuzat de HBO sub titlul „Chestiune de onoare“, în noaptea de 23-24 martie 2002 şi reluat ulterior). Dar, frecvent, ei sunt prezentaţi ca nişte indivizi puţin dezaxaţi şi, oricum, greu integrabili în societatea americană tocmai din cauza ororilor comise de ei – la ordinul şefilor lor – împotriva unui popor care – reţineţi! –  nu atacase niciodată S.U.A.

Asemenea exemple sunt numeroase. Dar, imediat după atacul „9/11“, ziarul El Pais a subliniat că S.U.A. nu au avut – de la războiul de secesiune – nici un război pe teritoriul lor; de aceea, americanii nu mai ştiu cum este ca ei să muncească, să nască, să trăiască ani în şir, sau chiar decenii, sub bombardamente şi printre dărâmături. Ca atare, suntem obligaţi să calificăm propunerea bulgarilor ca ziua de 11 septembrie să fie desemnată ca ziua luptei antiteroriste drept lichelism. Numai că tragicul eveniment din această zi este – în opinia mea – consecinţa politicii americane de sprijinire – directă sau indirectă, tacită sau expresă – a terorismului sionist practicat de Israel. Acest terorism a fost denunţat de filosoful francez Roger Garaudy şi chiar de autori evrei – inclusiv rabini –, citaţi în textele şi în bibliografia lucrărilor acestuia, sau de evrei americani, precum Norman Finkelstein, în deja faimoasa lui carte, Industria holocaustului. De aceea, singura dată la care am putea stabili ziua luptei împotriva terorismului, ar fi aceea de 8 iunie – ziua în care nava-spion americană Liberty a fost atacată deliberat de către aviaţia militară izraeliană în modul cel mai perfid posibil, mai ales că S.U.A. le erau, atunci, şi încă le sunt cel mai de nădejde aliat militar, politic şi financiar. Voi demonstra aceasta în materialul de mai jos, care, evident, a fost elaborat cu mult înainte de 11 septembrie, dar nu a apărut până acum fiindcă nu găsisem o revistă care să aibă curajul să îl publice. Acesta este cu atât mai actual cu cât el anticipează situaţia determinată de atacul din 11 septembrie, acesta fiind, indiscutabil, consecinţa aceluia din 8 iunie 1967.

Agresarea generalilor

Modelul cărţii lui Pierre Accoce şi a dr-lui Pierre Rentchwick, Aceşti bolnavi care ne guvernează, m-a inspirat să scriu o lucrare despre Aceste lichele care ne guvernează. Unul dintre primele motive care m-au determinat să strâng material pentru această carte îl constituie afirmaţiile ex-preşedintelui Emil Constantinescu referitoare la faptul că războiul dus de N.A.T.O. împotriva Iugoslaviei era „necesar şi legitim“ şi că România este gata să sprijine atacurile aeriene, deşi lui nu i se ceruse o asemenea declaraţie de susţinere, sluj pe care guvernanţii de acum l-au repetat cu prea mare servilism pentru a nu fi bănuiţi de ceva porcărele la activ. Faţă de atâta lichelism, însuşi Silviu Brucan – „Bestia Brucan“, cum l-a caracterizat ex-senatorul P.R.M. Eugen Florescu – admisese, la acea vreme, că, dacă Emil Scârbitul ar fi manifestat, totuşi, oarece demnitate, atunci România ar fi câştigat mai mult din partea N.A.T.O. E-adevărat că, parafrazând sloganul-grafitti „Monarhia salvează România“, Ion Cristoiu scrisese un articol cu titlul „Slugărnicia salvează România“. Cred, însă, că aşa ceva nu ar trebui spus nici măcar în mod ironic, precum o făcea respectivul titlu, deşi nu avea ghilimele la „salvează“ – ci trebuie spus „Slugărnicia pierde România“, cum am titrat eu.

Un alt motiv important care m-a incitat să adun material pentru cartea Aceste lichele care ne guvernează îl constituie pretextul folosit de conducerea M.Ap.N. pentru a începe ruşinoasa campanie de a-l condamna a doua oară pe Mareşalul Ion Antonescu, campanie soldată şi cu „pagube colaterale“ – trecerea în rezervă a ex-şefului Statului Major General, generalul de Corp de Armată Mircea Chelaru, din cauza „participării lui la dezvelirea bustului Mareşalului Ion Antonescu“. Printre minciunile etalate la acea vreme de către Biroul de presă al M.Ap.N., la indicaţia ministrului, principala a fost aceea că ceremonia pomenirii şi dezvelirii bustului Mareşalului în curtea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ctitorită de acesta, ar fi fost „organizată“ de P.R.M., deşi, după cum se ştie, gazdele fuseseră în realitate Parohia „Parcul Călăraşi“ a Mitropoliei Bucureşti a Bisericii Ortodoxe Române, Fundaţia Drăgan şi Fundaţia „Mareşal Ion Antonescu“. Nu se putea, însă, ca ministrul Apărării Naţionale, care are la dispoziţia sa Direcţia de Informaţii Militare a Armatei şi colaborează strâns cu S.R.I. să nu fi ştiut acest lucru. E-adevărat că, atunci, liderul P.R.M. se comportase – din motive de imagine – ca şi cum el ar fi fost amfitrionul manifestării: adică îşi apropriase ceremonia, deşi el nu fusese decât un simplu invitat. Semnificativ este şi faptul că, de exemplu, inclusiv la 1 iunie 2003, s-a făcut parastasul de comemorare a asasinării Mareşalului, la care au participat mulţi generali şi ofiţeri superiori în rezervă sau în retragere. Bustul fusese acoperit, la sugestia generalului (r.) Mircea Chelaru, cu o cutie de metal, în urma scandalului provocat de aplicarea Ordonanţei nr. 31/2002, spre a-i împiedica pe premierul Adrian Năstase şi pe ministrul Răzvan Theodorescu să îl demoleze, ca pe celelalte. Dar, la acel parastas nu au mai participat nici C. V. Tudor şi nici careva din partea presei (ca, de altfel, la nici unul dintre cele care au urmat instalării bustului Mareşalului); ca atare, nimeni nu a mai zis nimic despre evenimentul din 1 iunie 2003. Să conchidem că doar comportamentul lui C. V. Tudor să fi fost, atunci, sămânţa de scandal şi pretextul pentru demolarea statuilor Mareşalului, schimbarea denumirii străzilor care-i purtau numele şi alte „pagube colaterale“?!

Ioan Mircea Paşcu avea să repetate acele minciuni, după un an, în seara zilei de 23 martie 2002, la emisiunea canalului TVR1, „Serviciile Secrete într-o societate democratică“, repetare inutilă, în afara temei discuţiei şi în lipsa celui vizat, generalul (r.) dr. Mircea Chelaru, devenit, între timp, preşedintele Partidului Unităţii Naţiunii Române (pe care, de altfel, avea să-l pună pe butuci şi să-l aducă, acum, în situaţia să se alieze cu Partidul Conservator, fost Umanist ! Dar să nu anticipăm.)

Repetarea minciunii îl punea pe I. M. Paşcu într-o situaţie agravantă, căci dezinforma în mult mai mare măsură opinia publică internă şi internaţională şi, totodată, exprima obsecviozitatea (citeşte: lichelismul, slugărnicia) maximă faţă de o putere ocultă indicată printr-o abstracţie absconsă: „comunitatea internaţională“! Această sintagmă „salvatoare“ a fost mereu repetată de ministrul civil, de atunci, al Apărării. Premierul Adrian Năstase, după ce invocase o presupusă „sensibilitate a S.U.A. şi a Israelului“, crezuse că ar fi mai convingător dacă detaliază pretextul: „Cel puţin pentru două ţări importante în relaţiile noastre de politică externă, S.U.A. şi Israelul, revenirile permanente la rolul şi faptele de arme ale Mareşalului Antonescu sunt deranjante“ [Cotidianul, nr. 129(2987), 5 iunie 2001, pag. 4]. Dar acestea sunt avocăţisme cu care, dacă ar apela la ele, nu ar câştiga nici măcar un proces măsluit de restituire, eventual, de divorţ – sau, ca să revenim în actualitate, de moştenire a milionului de dolari de la mătuşa sa, care, ca şi Harpagon, trăise în sărăcie pe un munte de dolari! Premierul doar îşi ascundea impotenţa politică cu frunza de viţă, căci făcea extrapolarea ilicită de la opinia particulară a doi senatori americani de etnie evreiască – Christopher Smith şi Alfonse d’Amato – la pretinsa poziţie a statelor respective, deoarece, în realitate, acestea nu şi-au exprimat niciodată, oficial sau neoficial, respingerea faţă de valorificarea personalităţii Mareşalului. Comportarea deplorabilă, ulterioară, a lui A. Năstase-Minune în contextul creat de episodul „Armagedon II“ releva inclusiv impotenţa sa politică şi avocăţească. Dar, ca avocat de meserie, atestă, cel puţin, ipocrizia de a invoca numele celor două state, cu care să dea o spoială de argumentare retoricii sale găunoase, pe când fostul politruc al Academiei „Ştefan Gheorghiu“, Ioan Mircea Paşcu, pe lângă faptul că, după cât se pare, are în ADN-Eul său o corceală de etnii şi de lipsă de caracter, mai avea şi o atitudine tipică de slugărnicie: el scotea la apărare, constant, abstracţia „comunitatea internaţională“, pe care, la o adică, nu o poţi lua de păr, pentru că e „cheală“ de orice atribut concret, ca şi „fizionomia“ sa intelectuală! Şi ce zice abstracţia „comunitatea internaţională“? Zice, precum un mercenar ca Sabin Gherman sau ca Carol Isac (cacofonie inerentă, înaintea oricărui Carol, fie el Isac sau „al II-lea “), că Mareşalul Ion Antonescu ar fi fost „criminal de război“, cum zic şi cei doi congresmeni evrei-americani. Culmea neruşinării acestora doi, ca şi a altora care susţin la fel, este că lui Mikloş Horthy, care a căsăpit la evrei cu mai mult spor decât naziştii, i s-au adus osemintele la Budapesta făcându-i-se o mare panaramă, cu funeralii naţionale, cum numai moghiorii ştiu să facă, şi este trecut printre eroii Moghioriei (Ungariei), dar, atunci, congresmenii evrei-americani nu au protestat; dimpotrivă, au acceptat circul cel puţin prin faptul că au tăcut.

Mai grav, demonstrându-şi, fără putinţă de tăgadă, slugărnicia şi, totodată, tropismul dictatorial – devenit tot mai evident, ulterior, până la eşecul electoral din 2004, neaşteptat pentru el –, premierul Adrian Năstase ameninţase că va dărâma toate statuile Mareşalului Ion Antonescu – precum talibanii statuile lui Budha. Dacă aceştia fuseseră calificaţi ca terorişti inclusiv pentru acest comportament, de ce să nu îl considerăm, şi noi, pe ex-premierul Adrian Năstase-Minune, tot un terorist de cea mai autentică speţă?! De ce, de frică?! Atunci, vorba celor de la Ziua, vorbă pe care, acum, au uitat-o: „Mai bine să ne fie frică, decât ruşine!“ Cu ocazia summit-ului de la Bucureşti, de la sfârşitul lunii martie 2002, s-a mai găsit un acuzator al Mareşalului Ion Antonescu: „cultul şi culticul“ ministru Răzvan Theodorescu, preşedintele Asociaţiei de prietenie România-Israel.

Iată şi opinia altui patriot român:

„Printr-o ordonanţă de urgenţă a Guvernului Năstase, se interzic organizaţiile şi manifestările cu caracter fascist, rasist sau xenofob. Deşi, după ştiinţa noastră, n-au fost abrogate astfel de prevederi legislative pe baza cărora a funcţionat «Tribunalul poporului», ordonanţa de urgenţă repune în circulaţie un distih lansat de propaganda din timpul guvernării Antonescu: «Cine limbă lungă are, Doi ani va săpa la sare!». Numai că ordonanţa amintită a ridicat la cinci ani pedeapsa pentru comemorarea lui Ion Antonescu. De unde se vede bine că, atunci când tac tunurile, vorba necontrolată costă mai mult. Dar trebuie controlată vorba?“ – se întreba, retoric, Adrian Păunescu (în Flacăra lui Adrian Păunescu, nr. 12/2002, p. 2). Dar, când s-a dezbătut în Parlament criminala Ordonanţă nr. 31/2002, Adrian Păunescu nu a mai scris nici o poezie patriotică. Prin asta, Adrian Năstase voise, evident, să demonstreze „bărbăţie“ (de aceea, probabil, le ceruse unora să îl caute la „ouă“, deşi, în contextul discutării Moţiunii de Cenzură Mafia sufocă România, el căutase să se disculpe, cum că nu are găini – deci, se subînţelegea că nu are nici ouă!), că este consecvent şi îşi ţine promisiunile făcute în timpul vizitei în S.U.A., când s-a angajat, fără să îi ceară nimeni – deci, din obedienţă masonică sau caracterială –, că va dărâma toate statuile Mareşalului. Dar, pentru aşa ceva nu este nevoie de ordonanţă de urgenţă. Apoi, ca sociolog, profesor universitar şi doctor în drept, nu se poate să nu fi observat – şi, chiar dacă nu a remarcat el, trebuia să îi fi atras atenţia numeroşii săi consilieri – că, după cum releva un alt sociolog, se afla într-o gravă contradicţie logică şi morală: dacă, acum, poporul român este culpabilizat de a fi fost „comunist“ de către o şleahtă de intelectuali ipocriţi şi internaţionalişti, mondialişti (varianta actuală a cominterniştilor, a neocomunismului), dacă se strigă incontinent „Jos comunismul!“, „Jos neocriptocomunismul!“, „Jos securiştii!“ (se înţelege, „securiştii comuniştilor“, căci „securiştii capitaliştilor“ sunt băieţi buni), atunci, d-l dr. în drept Adrian Năstase ar fi trebuit să strige şi „Jos Tribunalul iudeo-sovietic (comunist!) care l-a condamnat pe Ion Antonescu!“ (vezi Vasile I. Zărnescu, „Istoria nu poate fi înlocuită cu Codul Penal“, în România Mare, nr. 638, 4 oct. 2002, pag. 9). Deoarece, în fond, Mareşalul Ion Antonescu a luptat contra comunismului şi, în consecinţă logică şi juridică, el trebuie tratat ca martir şi nu ca un criminal de război, cum crede d-l doctor în drept Adrian Năstase, manifestând o maximă slugărnicie în faţa lui C. Smith, A. d’Amato şi a Lojii B’nai B’rith. Doar dacă nu o fi doctor în drept-curmeziş, cum îl eticheta autorul studiului politologic „Naţionalistu’“ sicofant: Adrian Năstase, publicat, în serial, de-a lungul anului 2001, în revista colegului său de liceu, Corneliu Vadim Tudor.

Ilegalitatea şi periculozitatea promulgării Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002 rezidă în faptul că 1) nu exista nici o situaţie de urgenţă care să fi necesitat promulgarea ei şi nici nu a existat, ulterior, spre a face necesară menţinerea ei, 2) a fost dată în timpul sesiunii parlamentare şi, deci, este ilegală, 3) denigrează România prin insinuarea că aici ar fi existat un holocaust evreiesc şi că, acum, încă ar exista manifestări acute de rasism, fascism etc., şi, implicit, 4) contribuie la culpabilizarea Ţării, făcând-o pasibilă să plătească, nejustificat, daune 5) a fost blocată în Senat, pentru că Mircea Ionescu-Quintus a cerut definirea cuvântului „holocaust“ şi, deci, nu era aplicabilă. De altfel, când, în 20 martie 2003, s-a dezbătut, în Senat, mizerabila Ordonanţă nr. 31/2002, prof. univ. dr. Gh. Buzatu, senator P.R.M., a dezvăluit că ea intră în contradicţie cu articolele din Constituţie referitoare la libertatea de opinie, cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu Recomandarea nr. 1283/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, cu definiţia noţiunii „holocaust“ dată de marile dicţionare etc. (cf. Sever Meşca, Corneliu Vadim Tudor sau compromiterea naţionalismului românesc, Bucureşti, 2004, pag. 140 şi urm.). Dar, fără efect: lui Adrian Năstase puteai să-i fluturi în faţă şi un tramvai, căci el nu mai era permeabil la argumente logice, politice, juridice, morale, istorice, sociologice etc. El voia să sublinieze slugărnicia sa faţă de „S.U.A. şi Israel“, întrucât se angajase faţă de ele să impună ordonanţa de scoatere a Mareşalului din Istoria României. Şi deşi, pe atunci, nu era încă aplicabilă – din considerente de procedură juridică, nefiind validată de Parlament –, O.U.G. nr. 31/2002 a fost menţinută de Guvern şi aplicată, ilegal, imediat de ministrul Octav Cosmâncă – motiv pentru care, cum a relevat presa, P.U.N.R. a protestat vehement şi a cerut chiar un referendum naţional (vezi: „P.U.N.R. cere referendum pentru ordonanţa «holocaustului»“, în Curentul, nr. 180, 3-4 august 2002, pag. 2; G. R., „P.U.N.R. vrea referendum naţional în problema Holocaustului“, în Curierul naţional, nr. 3474, 3-4 august 2002, pag. 3; I. M., „P.U.N.R. atacă“, în Gardianul, nr. 65, 3 august 2002, pag. 5). Slugărnicia ministrului Cosmâncă sublinia, încă odată, lichelismul guvernamental deplin şi profund. Lichelism relevat, pe altă temă, şi de Andreea Bratosin: „Slugărnicia faţă de Washington ne costă în Europa / U.E., dezamăgită de semnarea pripită de către România a acordului cu S.U.A. privind imunitatea în faţa C.P.I.“ (cf. Adevărul, nr. 3772, 9 august 2002, pag. 1 şi 10).

Dar, dacă România a fost prima ţară care a semnat respectivul acord, Israelul nu putea fi decât a doua ţară. Iar dacă, între timp, U.E. a ajuns să-şi schimbe cu 175 de grade poziţia în problema în cauză, asta contează mai puţin, după toată tevatura făcută, prin care a fost denigrată România chiar de U.E. pe tema slugărniciei manifestate. Între timp, această slugărnicie a fost atestată, din nou, de comportamentul Guvernului român prin implicarea în războiul din Irak, deşi Consiliul de Securitate, O.N.U., cea mai mare parte a Europei, şi, apoi, tot mai mulţi demonstranţi din toată lumea l-au condamnat! Iar, apoi, războiul aerian anglo-american contra Irakului s-a transformat, paradoxal, într-un război terestru de gherilă, devenit, acum, un război civil irakian, cu ingrediente americane! Asta înseamnă Pax americana?! Şi de ce conducătorii României trebuie să dea, ca Ieremia, cu oiştea-n gard?!

Asasinate politice teroriste evreieşti

După ce contele Bernadotte trimisese, la 16 septembrie 1948, Naţiunilor Unite raportul A 648, în care descria „jaful sionist la scară mare şi distrugerea satelor palestiniene“, în vederea susţinerii, ulterioare, a raportului în faţa unor „observatori internaţionali, a doua zi, la 17 septembrie, el avea să fie asasinat de către teroristul Nathan Friedman-Yellin. Acesta a fost condamnat la cinci ani închisoare, apoi, amnistiat, iar, după doi ani, a fost ales deputat în Knesset (Parlamentul Israelului)“. La fel, lordul Moyne, secretar de stat britanic, declarase, la 9 iunie 1942, că evreii actuali nu erau descendenţii vechilor ebraici şi, ca atare, ei „nu puteau să revendice în mod legitim acest pământ sfânt“. La 6 noiembrie 1944, lordul Moyne avea să fie ucis, la Cairo, de doi membri ai grupării Stern D’itzac Shamir. Cîteva decenii mai tîrziu, la 2 iulie 1975, ziarul Evening Star din Auckland, S.U.A., descoperea că cele două corpuri ale asasinilor terorişti fuseseră înmormântate la Monumentul Eroilor din Ierusalim. Şi, în perspectiva „dublului standard“, lista ar putea continua… Iar, mai pe româneşte, „dublul standard“ înseamnă „Pentru unii mumă, pentru alţii ciumă!“ Aşa că nu trebuie să ne mirăm de ce pierde România!

Antiromânismul unor evrei

În mod evident, congresmenii americani, ca reprezentanţi ai lobby-ului evreiesc (iar lobby înseamnă, pe româneşte, trafic de influenţă „legalizat“), sprijină Ungaria, ceea ce ar putea să pară un paradox, ţinînd cont de faptul că Horthy i-a trimis pe evrei în lagărele de exterminare într-o asemenea proporţie încât l-a scandalizat şi pe Eichman. Dar aici nu este nici un paradox, ci este doar un calcul mercantil tipic evreiesc, care, deci, ţine nu de holocaust, ci de holocash. Ei se folosesc, acum, de Ungaria pentru a-şi scoate pârleala, dar urmărind mai multe scopuri: pentru a se răzbuna, pentru a recupera din pierderile economice suferite în vremea prigonirii evreilor în Ungaria şi, îndeosebi, pentru a canaliza revendicările teritoriale neîntemeiate ale Ungariei contra României. În acest fel, slăbesc forţa de rezistenţă a României pentru a putea face un culoar liber exodului evreilor în România. Acesta, deoarece România este considerată ca ţară de refugiu în cazul când Israelul, chiar ajutat fiind de S.U.A., nu-i va putea extermina pe arabi şi, prin extensie, pe musulmani, ci, dimpotrivă, s-ar întâmpla chiar invers: arabii, solidarizându-se, în sfârşit, ar putea să îi extermine pe evrei. Iar una dintre consecinţele războaielor din Irak şi, îndeosebi, ale celui contra palestinienilor va fi solidarizarea arabilor. Actuala escaladare a tulburărilor din Iran, Irak şi Palestina ar putea duce la respectiva solidarizare. Iată de ce solidarizarea arabă şi asiatică nu pierde România, ci o salvează! Cu condiţia ca evreii retraşi din Fâşia Gaza să nu fie aduşi în România!