Români! Atenţie la frontiere!
Cît despre presa din România, în loc să îi fi luat apărarea memoriei Mareşalului Ion Antonescu şi generalului de Corp de Armată dr. Mircea Chelaru, dimpotrivă, a sărit în haită pe ei. Ba, un scrib de la Adevărul ceruse ca generalul Mircea Chelaru „să fie sancţionat“ pentru că a fost la biserică să îi pomenească pe marii Eroi ai Neamului. E-adevărat că, privind retrospectiv, g-ralul Chelaru a meritat, cu anticipare, acest tratament de ignorare sau de luare peste picior de către o mare parte a presei, care, se pare, l-a mirosit mai bine decât cei din jurul lui, de la P.U.N.R.: aceasta din cauză că a încercat să-şi compenseze cariera militară încheiată în notă derizorie prin lansarea în politică, insinuându-se în fruntea Partidului Unităţii Naţiunii Române; cât timp a condus P.U.N.R.-ul, nu a făcut decât să-l compromită până l-a desfiinţat, prin dizolvarea lui în „Partidul Conservator“, comisă săptămâna trecută! Dar, chiar dacă, în cazul generalului Mircea Chelaru, s-a întâmplat să aibă dreptate punându-l la punct atunci când încerca să se dea altfel decât era în realitate, în genere, presa din România doar în foarte mică parte mai este presă românească: este o presă mercenară, antiromânească. De aceea, preşedintele Traian Băsescu are motiv să pună la index manevrele oneroase comise de „unele grupuri de presă“. Fiind Şeful statului, ştie el ce ştie când formulează asemenea acuze, cam neobişnuite pentru românii învăţaţi de fie slugarnici. De aceea, agresiunile informaţionale – pe care le-a descoperit, abia în vara lui 2001, şi conducerea S.R.I.-ului în a sa „strategie“, care nu este decât o penibilă însăilare plină de preţiozităţi şi de repetiţii – fac atâtea ravagii asupra opiniei publice, întrucât, adeseori, aceste agresiuni iau chiar forma terorismului psihologic.
Ca să îl facem mai bine de ruşine pe ex-politrucul I. M. Paşcu şi, îndeosebi, pe ex-premierul-minune Adrian Năstase-Mătuşă – care invocase „anumite sensibilităţi ale S.U.A. şi Israelului“ –, face bine la moral şi la imagine să îl cităm chiar pe Carol Isac. Acesta, în articolul „Sensibilităţi jignite“, se exprimă la fel de dispreţuitor la adresa poporului român, cum avea să o facă, recent, judecătorul american care l-a absolvit de vină pe ucigaşul lui Teo Peter (presupunând că el se afla la volanul bolidului): „(…) Premierul nici nu s-a gândit să evoce, în acest caz, sensibilităţile comunităţii evreieşti din propria ţară şi nici a acelei părţi a poporului român care respinge, cu oroare, încercarea de reabilitare a uneia din cele mai sinistre figuri din istoria sa (sic). (…) Politica sa (a Mareşalului Ion Antonescu – n.n., P.d.R.) a dăunat, pe termen lung, ţării şi, dacă circumstanţele vremii îi pot justifica alianţele, prin zelul său în aplicarea unui program antisemit, care avea ca scop distrugerea comunităţii evreieşti române, se situează printre criminalii de război, acuzaţie pe baza căreia a şi fost judecat. (…) Cât priveşte «sensibilitatea Israelului», la care s-a referit premierul român, ea este ca şi inexistentă. Guvernul actual – şi nu mai puţin cel care l-a precedat – este opac la manifestările antisemite din ţările est-europene în care mai sunt comunităţi evreieşti“ (subl. ns. – P.d.R.).
Textul citat este o mostră tipică de agresiune informaţională, este o armă a războiului axiologic, provocând terorismul mediatic în multiple forme: psihologic, imagologic, istoric etc. Adică, prin aceste ultime două fraze, obs-curul Isac îi suflase marelui premier Năstase şi acea micuţă frunză de viţă, lăsându-l, astfel, să i se vadă marea neruşinare. Cine vrea să se convingă, să-i citească articolul integral în Ultima oră, nr. 1924, 7 iunie 2001, pag. 3 – dar nu în ziarul bucureştean, ci în revista omonimă care apare chiar în Israel!
Corecturi istorice necesare
Este locul să facem, totuşi, câteva corecturi necesare la aberaţiile acestui Carol Isac, care, se pare, n-a stat prea mult în România, unde toţi evreii ar vrea să se întoarcă – şi nu ştim din ce cauză mai au acest curaj, de vreme ce ar fi fost atât de „prigoniţi“ tot timpul: 1) Mareşalul Ion Antonescu a fost „judecat“ drept „criminal de război“ exclusiv de către coreligionarii săi comunişti din U.R.S.S., de conivenţă cu evreii instalaţi de U.R.S.S. în România cotropită (Ana Pauker, A. Nicolski, Teohari Georgescu, Silviu Brucan, Alexandra Sidorovici – nevasta Brucanului –, Vasile Luca – pe numele adevărat de evreu maghiarizat Laszlo Lukacs – ş.a.); 2) Mareşalul nu a excelat „prin zelul său în aplicarea unui program antisemit“, ci, dimpotrivă, i-a protejat pe evrei (poate şi pentru că, aşa cum insinuează unii, ar fi avut o amantă evreică?!); 3) aparenta politică antievreiască a regimului Antonescu a fost doar un paravan pentru a mima consensul cu politica impusă de Germania hitleristă, paravan în spatele căruia a putut să-i protejeze pe evrei; în acest sens, este arhicunoscut faptul că floarea intelectualităţii şi a tineretului român lupta şi murea la Cotul Donului, în timp ce evreii erau foarte „persecutaţi“, în ţară, fiind puşi să dea zăpada de pe străzi în oraşele României; 4) nu există nici „o parte a poporului român care respinge, cu oroare, încercarea de reabilitare a Mareşalului Ion Antonescu“, ci există doar câţiva indivizi mercenari şi/sau dezaxaţi, ca Sabin Gherman, Gabriel Andreescu, Cristian Tudor Popescu, Sorin Mitu, Lucian Boia ş.a.; 5) în schimb, îi asigur, pe Carol Isac şi pe cei care se exprimă ca el, de un fapt – pe care presupun că îl ştiu cu certitudine, dar îl escamotează în încercarea de a insinua ideea contrară –: anume, că poporul român a ajuns, acum, „să respingă“ la Mareşal – dar nu „cu oroare“, cum, în mod terorist, se exprimă Isac, ci doar cu foarte mare regret – tocmai conciliatorismul său (de care s-a molipsit de la Perfidul Albion, pe care-l admira – neîntemeiat, după cum s-a văzut), tocmai lipsa de fermitate cu care i-a tratat pe evreii-comunişt şi pe ţiganii-infractori, „pe care nu i-a terminat pe toţi!“ – dar nu la modul extremist practicat de hitlerişti şi de unguri, ci în sensul „soluţiei finale“ avute în vedere iniţial de germani: adică „să îi ducă de unde au venit“; iar, la nevoie, chiar să-i execute, fiindcă aşa s-au pedepsit specula şi furturile, totdeauna, în timp de război!
Cele două bancuri publicate, în primăvara anului 2001, de editura Hiparion – care au provocat atât reacţia vehementă a comunităţii evreieşti şi a Ambasadei Israelului, cât şi faptul că ministreasa Justiţiei, corupta Rodica Stănoiu (care, simultan, tocmai îşi trăsese, ilegal, o pensie de magistrat, deşi nu avea dreptul la ea!), şi Parchetul General s-au sesizat pe ei înşişi – sunt, efectiv, nişte bancuri nevinovate în comparaţie cu atitudinea reală a poporului, care este aceea relevată mai sus. Elocventă, în acest sens, este demonstraţia de pe stadion, la un meci Dinamo-Rapid.
România – casă de toleranţă?!
Poporul român nu este antievreu, antiţigan, antimaghiar etc. – ca dovadă că le-a permis, secole în şir, acestor minoritari să se aciueze şi să se înmulţească aici –, dar, la fel ca în preajma lui 1907, nu mai poate tolera agresiunile economice, informaţionale, psihologice, axiologice etc. comise sau dirijate de comunitatea evreiască internă şi internaţională la modul cel mai autentic terorist posibil, precum nici pe cele ale ţiganilor, în proporţiile respective. Poporul român este „tolerant“, dar nu vrem ca România să devină o casă de toleranţă, în care au început să o transforme – de conivenţă cu detractorii poporului român, din interior sau din afară – lichelele xenocrate care s-au perindat, până acum, la guvernare în România ocupată de Tranziţie. Intenţia evreilor de a învinovăţi poporul român imputându-i acea aberaţie cu „400.000 de evrei omorâţi“ şi de a încerca să recupereze proprietăţi pe care nu le-au avut sau pentru care primiseră, deja, despăgubiri la emigrare – cum procedează, acum, un alt evreu-detractor al României, Radu Ioanid, sprijinit, pe ultima sută, de fostul său inamic, „convertitul“ C. V. Tudor , alias „Tribunul Drujbă“ – nu face decât să-l determine să respingă, într-adevăr, cu oroare, tot ce-i aminteşte de suferinţele provocate de evreii care i-au adus comunismul: alde Ana Pauker, A. Nicolski, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Walter Roman şi urmaşii lor neocominternişti, ca Radu Ioanid, Vladimir Tismăneanu, Andrei Oişteanu, Horia Patapievici şi toţi ceilalţi, de mai demult şi de acum. Acest demers este făcut cu ajutorul lichelelor care, pentru o pereche de dinţi de aur puşi în Israel sau pentru sprijinul de a ajunge preşedintele României, sunt în stare să vândă ţara. Cum se face, oare, că atât în intervalul 1944-1964, cât şi în intervalul 1989-2006, principalii vectori ai războiului axiologic, politic şi economic dus contra României sunt tot indivizi din neamul lui Israel, ramura Iuda, ca Sorin Beraru, Alexandru Bittner, Radu Ioanid, Vladimir Tismăneanu, Nati Meir, Maor Zinger ş.a., în cârdăşie cu cei racolaţi aici, ultimul şi cel mai important ca figură politică fiind Vadim-Drujbă?!
Reprimarea valorilor româneşti
Este necesar să amintim şi reacţia politrucilor evrei din România şi de aiurea la afirmaţiile din iulie 2003 ale preşedintelui Ion Iliescu privind dimensiunea reală a holocaustului: cum că au suferit şi alte popoare, unele în mult mai mare măsură decât evreii. Această afirmaţie a avut rolul hârtiei de turnesol, pentru că a scos la iveală sentimentele reale ale Israelului şi ale Consiliului Mondial Evreiesc faţă de România. Elocventă, în acest sens, este şi reacţia ambasadorului, de atunci, Sandu Mazor – un român „autentic“ după nume! –, care, la câteva zile după de s-a răţoit la preşedintele României pentru că formulase ideile de mai sus, face cerere de reacordare a cetăţeniei române! Adică după ce a acuzat România că ar fi participat la Holocaust, mai vrea să se naturalizeze, din nou, ca cetăţean român (cf. Dumitru Constantin, Deşi admonestat de ministrul israelian de Externe, care şi-a exprimat „consternarea“ Sandu Mazor, ambasadorul Israelului la Bucureşti, a solicitat cetăţenia română, în Adevărul, 13 august 2003).
Nu ţi-e frică, Mazore, că o să te „holocaustizăm“ din nou?!
Dar, fariseismul evreisec face parte din tradiţia biblică, pe care iminentul (atenţie: nu eminentul) teolog Vadim Drujbă vrea să o îmbogăţească cu un nou capitol despre holocaust. Ca să nu fiu acuzat că aş fi maliţios sau măcar antisemit, vă rog să analizaţi această ştire de presă: „Preşedintele Iliescu a primit, ieri, în dar, o menoră de la rabinul Naftali Deutsch, reprezentantul organizaţiei internaţionale evreieşti Habod. Menora este un important obiect de cult, asemănător cu un sfeşnic. În istoria de 600 de ani de existenţă a evreilor pe pământ românesc, Ion Iliescu este primul conducător care a intrat într-o sinagogă, în 1993. Darul i-a fost oferit preşedintelui în semn de recunoştinţă pentru prietenia demonstrată comunităţii evreieşti“ (I. R., Ion Iliescu – prietenul poporului evreu, în Adevărul, nr. 4186, 13 dec. 2003). Adică după cel îl fac albie de porci în ziarele din Israel şi în cele cumpărate de ei în România, evreii îl cultivă cu cadouri cultice! Această schizofrenie politică manifestată de liderii evreilor faţă de preşedintele României seamănă cu aceea a lui C. V. Tdrujbă, care promite, mereu, să se dezbare de comportamentul lui de pamfletar şi să se poarte politiceşte sau, măcar, civilizat cu toată lumea, dar nu reuşeşte. Pentru că şi evreii şi recentul lor suporter de conjunctură, Vadim Drujbă, au o trăsătură funciară de caracter: fariseismul. În consecinţă, evreii, în timp ce ne înjuriază copios pe tema falsă a holocaustului din România, se calcă pe picioare să vină în România. Cum se explică acest paradox? Nu le este frică de o nouă „holocaustizare“?! Fireşte că nu: dacă au suportat-o pe prima, o vor suporta cu acelaşi eroism şi pe a doua şi, apoi, abia vor cere bani dublu! Nu le este nici ruşine?! Nu: cărţile lui Norman Finkelstein, Noam Chomsky, Moshe Menuhin şi ale altor evrei oneşti (e-adevărat, o rara avis) o demonstrează cu prisosinţă! Ca şi remarca lui Rabbi Arnold Jacob Wolf, hillel director la Yale University: „Se pare că, în universităţile noastre, Holocaustul este vândut, nu predat.“
După unele informaţii, în aceşti 16 ani, în România ar fi (re)venit, asemenea lui Sandu Mazor, circa 300.000 de evrei. Ce ne poate spune, despre aceasta, Serviciul Român de Informaţii sau, măcar, Serviciul Român de Imigrare?! Pentru că Anuarul statistic român păstrează o tăcere mormântală.
Sentimentul de „respingere cu oroare“ s-a îndreptat şi contra lui Corneliu Vadim Drujbă, după ce acesta a acceptat – ca dovadă că i-a luat Dumnezeu minţile! – să retracteze acuzele aduse, aproape întotdeauna întemeiat, politicii antiromâneşti a Israelului şi practicilor evreilor escroci ca Sorin Beraru, Frank Timiş, Nati Meir et comp. Motivul pentru care lingea acolo unde a scuipat?! Să fie sprijinit de Israel să ajungă preşedintele României, caz în care le va fi evreilor „credincios ca un câine“ (sic). Mai avem speranţa că, pentru a-şi îndrepta greşeala de „leznaţiune“ – ca să îi folosim expresiile şi stilul propriu de pamfletar şi de poet – se va comporta ca câinele maidanez care l-a ucis pe japonez: îi va muşca pe noii lui stăpâni de cur şi-îi va scăpa de hemoroizi pe ei, iar pe noi de ei.
Este absolut evident că adevăratul sentiment de „respingere cu oroare“ se resfrânge şi asupra acoliţilor „Tribunului“ Drujbă. Din cauză că, după ce acesta şi-a schimbat „Idealurile“ de-o viaţă, ei, acoliţii, au tăcut mâlc, din teama de a nu fi afurisiţi de mânia mistico-politică a preşedintelui P.R.M. şi, în consecinţă, de teamă că-şi vor pierde sinecurile de parlamentari. De exemplu, criticul literar Mihai Ungheanu scrisese cartea-emblemă a literaturii ştiinţifice postdecembriste HOLOCAUSTUL CULTURII ROMÂNE. Dar el coordonase, împreună cu prof. univ. dr. Ilie Bădescu, şi extraordinara lucrare ENCICLOPEDIA VALORILOR REPRIMATE. Războiul împotriva culturii române. Dar, dacă patronul său politic şi mascul feroce, „Tribunul“ Drujbă, a avut acea einsicht inversată după ce, timp de 50 de ani, el citise „normal“ – adică ortodox – Biblia (deşi era un evanghelist camuflat), atunci patriotismul, valorile culturale şi morale româneşti au fost şi ele reprimate a doua oară, acum inclusiv în sufleţelul suferind pentru românism al senatorului Mihai Ungheanu: el a trebuit să tacă la fel de mâlc, de teamă că îşi va pierde postul important, maşina luxoasă şi simbria barosană date de Parlamentul României, şi a admis valorile mozaice şi mozaicate cu mangoţi ale izraelienilor-sionişti, ai căror părinţi sau rude sau coreligionari reprimaseră, anterior, valorile româneşti. Adică Mihai Ungheanu a admis aberaţiile şefului său, care se lăuda că va introduce (când va ajunge preşedintele României cu ajutorul Israelului!) în programa şcolară lecţii despre holocaustul evreilor sub regimul Antonescu! Pentru că aşa i-ar fi spus acea einsicht, insight, „iluminarea“ bruscă în baza căreia, fără o cercetare ştiinţifică şi istorică, admitea pretenţiile absurde ale promotorilor holocash-ului, cerându-le chiar scuze post-mortem lui Moses Rosen şi ante-mortem mitomanului şi grafomanului Elie Wiesel, deşi acesta returnase decoraţia Steaua României, dată de preşedintele Ion Iliescu, de necaz că i-o acordase şi lui Vadim Tudor! Şi eu, precum mulţi alţi români, am fost profund revoltat de insanităţile lui Haş eR Patapievici, când, publicându-şi „scrisorile“ către A. Paleologu, pretindea că „toţi care au trecut pe aici, greci, turci, ruşi, s-au pişat în capul românilor“ (sic) etc., etc. Ei, bine, iată că acum „se pişă“ în capul nostru şi evreii, direct, prin acţiunile unui Nati Meir, E. Wiesel, V. Tismăneanu, Maor Zinger, H.-R. Patapievici et ejusdem farinae, şi indirect, prin „iluminarea“ lui „Drujbă“, acceptată de slugile sale. Îmi cer scuze cititorilor pentru verbul grobian, de mahala, „se pişă“, dar el aparţine, repet, „marelui“ lider al „societăţii civile“ şi al G.D.S.-ului Haş eR Patapievici, care, dintr-un obs-cur profesoraş de fizică, a ajuns „mare“ filozof şi „mare“ director al Institutului Cultural Român. Să-i dăm dreptate, acum, lui Patapievici?! În nici un caz! Mai bine îl trimitem şi pe el, alături de grupul de presiune al coreligionarilor săi sionişti, împreună cu noul lor prieten, „câine credincios“ şi creştin practicant, C. Vadim Drujbă, la groapa de gunoi a istoriei!
În ziua de 1 februarie 2006, românii au aflat, plini de revoltă, decizia judecătorului american prin care Van Goethem, ucigaşul lui Teo Peter, era absolvit de vină. În săptămâna următoare (şi chiar mai târziu), în toate mass media care comentau ştirea se distingea ca idee de bază inacţiunea condamnabilă a liderilor români (îndeosebi a năpârstocului de la Externe, Mihai Răzvan Ungureanu) în soluţionarea corectă a cazului, din cauza „slugărniciei dovedite de autorităţile române“. Adică ceea ce anticipasem, inclusiv în acest serial, chiar din titlu. Şi să ne reamintim că, în timpul mandatului C.D.R, cuvântul cel mai frecvent folosit în presă era tot „slugărnicia“.
Quousque tandem, Traianus, abutere patientia nostra?
Vax populi, vax Dei
În unele articole, C. V. Tudor scrisese că ştia el că, în Tel Aviv, „exista o statuie a Mareşalului Ion Antonescu, ridicată, în urmă cu câteva decenii, ca semn de recunoştinţă de evreii care fuseseră salvaţi în vremea cât el condusese România.“ O fi fost adevărat?! Se poate, căci C. V. Tudor se laudă, şi acum, că „are în jurul său două-trei mii de colonei şi vreo 25 de generali în rezervă şi ştie multe“. După ce Tudor „Tribunul“ trimisese, la 1 februarie 2004, abominabila sa scrisoare izraelianului Eyal Arad, în care abjurase tot crezul său de „creştin practicant şi de tribun“, acum ne dăm seama de „ştiinţa“ sa politică, informativă, istorică şi sociologică. Acum vă daţi seama şi cât valorează doctoratul în istorie al preşedintelui P.R.M., C. V. Tdrujbă: dat de prof. Gh. Buzatu, senator al P.R.M., de la Iaşi, dar susţinut la catedra de istorie a unei universităţi din Craiova, oraş cunoscut drept făcător de doctori în… diverse chestii, după cum reiese din articolul „Totul despre electronii nucleului de la Craiova“, din Academia Caţavencu (nr. 1, 9-15 ianuarie 2001, p. 6), pe care vă recomand „să-l citiţi şi să-l daţi mai departe“! Chiar recent, o profesoară universitară din Craiova a fost condamnată la 10 ani închisoare pentru că fusese mituită de studenţi ca să-i promoveze la examene. C. V. Tudor ar fi fost realmente credibil dacă îşi obţinea doctoratul în istorie la Bucureşti, cu Zoe Petre, care era nelipsită din pamfletele lui şi din caricaturile din publicaţiile sale! Altfel spus, prof. univ. dr. Gh. Buzatu a făcut un troc, dându-i şefului său de partid, „Justiţiarul“ Drujbă, titlul de doctor, în schimbul postului de senator.
Corneliu Vadim Drujbă vrea, pentru că semnează, acum, cu „dr.“ în faţă, să bage capitole noi în Biblie – infamie pe care nu şi-a permis-o nici un teolog, politolog sau politician, oricât ar fi fost el de mare ca reformator, protestant sau protestatar, precum Jan Huss, Luther, Calvin, Savonarola, Saint-Just ş.a. „Justiţiarul“ C. V. Tdrujbă vrea să-l scoată din istorie pe Mareşalul Ion Antonescu, să falsifice Istoria României şi să îndatoreze ţara pentru alte câteva decenii doar pentru că i s-a năzărit lui, într-o noapte, că este mare gînditor fiindcă îşi va da doctoratu’ şi în… teologie. Dar de ce nu-şi dă doctoratu’ şi în sociologie, căci s-a lăudat, mereu, că el este sociolog, ba, mai mult, că este chiar „sociolog al religiilor“?! Nu şi-l dă pentru că… „vax populi, vax Dei“. Altfel zis, el trăieşte într-o schizofrenie politică: C.V. Tdrujbă se dă şi drept un om populăros, adică om din popor şi pentru popor, dar, totodată, el se dă ca fiind şi un mare gânditor, ca Kant (dar cam pe cant), ca fiind mare sociolog (deşi a trecut prin facultate ca gâsca prin apă), mare istoric („şcolit“ şase luni la Viena, locul european de concentrare a spionilor!), mare poet, care scrie şi vorbeşte în „şapte limbi şi ruseşte“ (ca să-l parafrazăm pe Beniuc) şi care-şi tipăreşte cărţile la o tipografie din Torino (dar, în realitate, situată… pe Şoseaua Pantelimon!), ca mare şi iminent teolog, confecţionat de un institut teologic protestant, deşi el se pretinde ortodox! Dar, pentru că nu este nimic din toate acestea, rezultă că el nu este decât un mare impostor!
Pentru 30 de arginţi
În fond, C. V. Drujbă forţa uşi deschise: ceea ce promitea el să facă pentru evrei comisese fostul său coleg de la Sf. Sava, Adrian Năstase, prin criminala O.U.G. nr. 31/2002, devenită lege printr-o inovaţie diabolică a pseudoconstituţiei din 2003: „aprobarea tacită“. Probabil că acest fapt a fost un motiv în plus pentru care nici evreii nu crezuseră în năpârlirea instantanee a C.V.T.-ului (sau V.C.T.-ului, cum îi zic unii), deşi sunt vital interesaţi să obţină asemenea angajamente din partea oricărui politician român, fie el tribun, bibun sau măcar nebun. Oricum, Nati Meir se străduise 9 ani ca să ajungă în preajma lui C. V. Tudor şi să-i devină „consilier pe probleme de politică externă“ (obiectiv stabilit de Mossad), deşi nu ştie bine limba română şi deşi, în anii anteriori, fusese demascat, în chiar revistele „Justiţiarului“, că duce ilegal muncitori în Israel, care lucrează „la negru“. Satisfăcut că-şi îndeplinise misiunea sa de patriot izraelian, devenit şi cetăţean român, prin inconştienţa întrutotul reprehensibilă a unor oficiali, Nati Meir explică semnificaţia politică a trădării de ţară comise de „Tribunul“ Drujbă: „«Este primul lider care recunoaşte că a fost Holocaust în România. Nu ţin minte ca vreun lider român, incluzându-l aici şi pe Ceauşescu, să fi recunoscut Holocaustul ca fenomen şi în România», spunea Nati Meir, entuziasmat de scrisoarea, pe care, se pare, C. V. Tudor o va prezenta şi în plenul Senatului“ (Alin Bogdan, Cruciatul luptei cu „hidra iudeo-masonică“ cere iertare evreilor, în Adevărul, nr. 4237, 16 februarie 2004). Se pare că Liceul Sfîntul Sava a produs mai mulţi satanişti decât oameni normali. Oricum, este de ajuns că printre absolvenţii lui se află A. Năstase-Mătuşă şi C. V. Tudor-Drujbă. Mai mult. „Creştinul practicant“, care „nu omoară nici o muscă“, i-a publicat, săptămâna trecută, lui N. Meir o poză trucată în rol de Hitler. Nati Meir, care-i obligat de Talmud să-i aplice legea talionului, a promis că-l dă în judecată românescă şi-i va cere un miliard de dolari, după care „îl va băga în mormânt“ (sic). De aici, un scandal care, oricum se va sfârşi pentru fiecare dintre combatanţi, va fi benefic pentru români.
Revenind à nos mouttons, inclusiv lui Mihai Ungheanu i se aplică „morala“ western-urilor americane: „Pentru un pumn de dolari“, „Pentru câţiva dolari în plus“ sau chiar pentru „Un dolar găurit“ accepţi prostituţia politică şi trădarea de ţară impuse de Vadim-Drujbă, ba chiar şi circumcizia cu drujba. (De aici i se trage porecla de „Drujbă“: a declarat presei că, dacă îi cer evreii să-şi facă circumcizia, şi-o va face, dar cu drujba, fiindcă-i o sculă proporţională cu „scula“ lui!) La fel a procedat şi prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, preşedintele Fundaţiei Mareşal Ion Antonescu, care scrisese un raft de cărţi obiective, ştiinţifice, despre Mareşal, dar care s-a vândut pe „30 de arginţi“ şi a făcut sluj în faţa „Tribunului“ Drujbă când acesta a început, subit şi iraţional, să-l denigreze pe Mareşal şi să incrimineze România, ca şi nevăstuica de Wiesel, că „a ucis, a ucis, a ucis“ 400.000 de mii de evrei! Probabil, de aceea, după 1990, au venit în România, „în compensaţie“, dar discret şi cu nume româneşti, 400.000 de evrei, care au cumpărat case, terenuri şi întreprinderi, iterând manevra din Palestina, din prima jumătate a secolului trecut, după care au început să-i alunge pe palestinieni! Acum se înţelege mai bine de ce xenocraţii care au pus mâna pe putere în decembrie 1989 i-au sărăcit deliberat pe români: ca să plece din ţară şi să le lase locul evreilor care fuseseră „holocaustizaţi“. De aceea ne împroaşcă mereu, cu această acuză: ca să acceptăm, cu umilinţă şi vinovăţie, invazia tăcută a evreilor. De aceea l-au cumpărat pe Vadim-Drujbă: ca să fie măcar unul care să spună ca el şi ca grafomanul Wiesel: da, România este vinovată şi trebuie să le dea evreilor averile celor 400.000 de holocaustizaţi şi, ca să le intre mai bine în cap această vinovăţie, trebuie introduse, în învăţământ, lecţii despre holocaust. Semnificativ este că, în studiul „Holocaust-ologii: vectori ai războiului axiologic“, publicat în serial, din februarie până în septembrie 2003, în revista sibiană Justiţiarul, politologul Vasile Zărnescu a avertizat asupra invaziei oculte a evreilor în ţara noastră, cu scopul desfăşurării manevrei à la Palestina. Cât despre Vlad Hogea, ce să mai spunem?! Doar că este prea tânăr ca să nu fie poltron şi arivist. Şi, vorba aceea, „Dacă nu mori de tânăr, se întâmplă să te contrazici în viaţă“!
Iată cine pierde România!
Dostları ilə paylaş: |