Despre Shabbes goy,servitorii voluntari si Ejusdem farinae

Politica dublului standard în aprecierea comunismului

Este necesar să ne reamintim că, peste tot şi de către mulţi, poporul român este culpabilizat că ar fi fost comunist, pentru că doar a suportat comunismul, care i-a fost impus. Dar, când este vorba de evreii-comunişti care i-au impus acest sistem politic, precum şi de evreii-comunişti din Basarabia, care comiteau sabotaje contra Armatei Române conduse de Mareşalul Antonescu şi care meritau să fie împuşcaţi până la ultimul, ca orice spion-sabotor, conform legilor pe timp de război, atunci se face „ciocul mic“ (vorba unui pedeserist important din Guvernul P.S.D., Micky Şpagă, rămas neremaniat în iunie 2003 şi nebăgat la puşcărie, nici în 2006, de Guvernul D.A.): aceia nu mai sunt evrei-comunişti, ci sunt, probabil, „luptători pentru drepturile omului“. Această duplicitate este tipic evreiască şi sionistă, după cum va reieşi inclusiv din materialele prezentate în continuare.

Proporţia criminalilor de război

Campania agresivă contra Mareşalului Ion Antonescu, subsumată războiului axiologic dus contra României, ne obligă să facem o statistică a criminalilor de război pe zone de influenţă sau pe ţări, comparând situaţia existentă la aceste trei popoare: pe de o parte, poporul român, şi pe de alta, cel evreu şi cel american. De altfel, cu mare rezervă se poate spune „poporul“ american, fiindcă nu este, propriu-zis, un popor, ci un hibrid caleidoscopic sub aspect cultural, religios, etnic etc. Dar, chiar dacă aici se aglutinează minorităţi etnice şi aspecte culturale aduse de către imigranţii proveniţi din toate popoarele lumii, la suprafaţă „poporul“ american este condus de componenta w.a.s.p. (white, anglo-saxon, protestant), iar, în mod ocult, subteran, de către alţii.

1. La români, situaţia este simplă: în afară de falsurile la adresa Mareşalului Ion Antonescu, altceva nu ni se mai impută. Şi sunt falsuri, deoarece un tribunal militar din Odesa a încercat (imediat după arestarea sa de către Mihai I Uzurpatul) să îl judece pe Mareşal sub acuzaţia de criminal de război, dar nu l-a găsit vinovat. Apoi, nişte generali sovietici au tras sforile să fie găsit vinovat de crime de război, spre a fi adus pe banca acuzării la Tribunalul de la Nürnberg. Dar tot fără succes. Astfel că, precum Pilat din Pont, Generalissimul Stalin l-a înapoiat pe Mareşalul Ion Antonescu „românilor“, pentru a-l executa ei, cu contribuţia aceluiaşi Mihai I Neisprăvitul, care i-a refuzat graţierea, şi a cominterniştilor paraşutaţi în România sau trimişi pe tancurile sovietice, cum a fost acea prostituată Ana Pauker, căreia, acum, i se face apologia de către coreligionari ca Muia Benjamin, A. Oişteanu ş.a.

2. La americani, după criminalii iniţiali şi generici, care au comis genocidul contra aborigenilor, genocid banalizat şi intrat în istoria „normală“ a S.U.A. (istorie cu care nici nu prea se laudă, căci nu prea există), primii criminali de război sunt chiar preşedintele paralitic Franklin Delano Roosevelt şi şeful F.B.I.-ului, poponarul (în limbajul neoideologiei drepturilor omului: homosexualul) John Edgar Hoover. Aceştia ştiau despre iminentul atac al Japoniei asupra bazei maritime militare de la Pearl Harbor atât de la scriitorul Ernst Hemingway şi de la spionul triplu supranumit „Triciclu“, sârbul Duşko Popov, cât şi din decriptarea codului militar naval japonez. Totuşi, ei nu au luat măsuri de contracarare, deşi puteau să o facă fără să se deconspire faptul că le descifraseră japonezilor corespondenţa; căci aceasta a fost scuza fariseică pentru a explica dezastrul Marinei Militare a S.U.A. din Pacific: că „nu ştiau“. Acestora le-a urmat preşedintele Truman, care a distrus Hiroşima şi Nagasaki doar ca să experimenteze bomba atomică şi să declanşeze „Războiul Rece“, spre a-i intimida pe sovietici. Apoi, lista criminalilor de război continuă cu cei care au comandat trupele americane în Coreea de Nord, Vietnam, Panama, Granada, Iugoslavia, Irak, Afganistan, iarăşi Irak etc.; şi, probabil, în curând, în Iran.

3. La evrei, „situaţia este complexă“, ba chiar inextricabilă şi, poate, doar „sinergia faptelor“ să releve abominabilele lor crime. Acţiunile sângeroase ale evreilor constituie, în Vechiul Testament, un fel de fir roşu al Istoriei neamului lui Israel. În vremea tinereţii noastre, ca reflex al educaţiei ateiste – induse pe terenul marcat de o lipsă acută de informaţie –, am considerat că aceste descrieri sunt doar poveşti biblice, cărora nu le dădeam nici o importanţă, căci ele descriau o istorie imaginară.

Epoca Tranziţiei, sub a cărei ocupaţie am ajuns prin jocul de culise al Marilor Puteri (citeşte: Putori), a dus, paradoxal, printre altele şi în anumite limite, inclusiv la „deşteptarea noastră“ în urma îmbogăţirii cu o mult mai diversă, mai profundă şi mai exactă informaţie, îndeosebi asupra unor subiecte tabu sau despre care, pur şi simplu, nici nu ştiam că există: de exemplu, agresiunea antiromânească a Alianţei Universale Izraelite, condamnată în Parlamentul României, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, de către filosoful Vasile Conta şi poetul Vasile Alecsandri şi, apoi, în scrierile şi acţiunile lor politice, de către veritabilii tribuni ai românismului şi reprezentanţi ai culturii şi politicii româneşti, precum Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Costache Negri, A. D. Xenopol, Nicolae Paulescu ş.a. Unul dintre aceste subiecte este şi Istoria evreilor, îndeosebi a statului Israel – care, ca stat, este un june şi, de aceea, are, acum, nevoie de limba protectoare a lui C. V. Tudor Drujbă.

Care sunt primii terorişti ai Lumii?!

Am fost surprins, totuşi, când am citit, undeva, că printre primii terorişti ai lumii contemporane se numără… chiar unul dintre prim-miniştrii Israelului, Menahem Begin. Multă vreme nu mi-a venit să cred, luând informaţia respectivă ca o formă ideologică de luptă a antisemiţilor de pretutindeni – căci, de vreme ce evreii se răspândiseră în toată lumea, era firesc să se instituie, ca reacţie mai mult sau mai puţin întemeiată, globalizarea antievreismului. Simptomatic, în acest sens, este chemarea recentă, lansată de premierul unei ţări asiatice, la „cruciada contra evreilor“ (sic).

Elocvent este şi sugestivul titlu al articolului lui Omid Souresrafil, „Acolo unde preşedinţii sunt terorişti“, din care citez: „(…) Israelul deţine cel mai mare număr de spioni deveniţi politicieni. De exemplu, Yigal Aron, ministrul de externe al lui Rabin, a condus grupul paramilitar Palmak. Menahem Begin a fost cândva şeful grupării teroriste ilegale izraeliene «Irgun». În anul 1972, Benjamin Netanyahu şi Ehud Barak au luat parte la asaltul avionului deturnat la Tel Aviv, aparţinând Liniilor aeriene Sabena. Această operaţie a fost condusă de nimeni altcineva decât de Moshe Dayan.“ (în Tehran Times, nr. 100, 9 august 1998, pag. 9).

În România socialistă, evreii erau cei mai protejaţi şi promovaţi, aproape neexistând domeniu în care ei să nu fie puşi pe posturi de conducere într-o proporţie mult mai mare decât ponderea lor – ca minoritate naţională – în totalul populaţiei. În România socialistă, după cum prea bine se ştie, „antisemitismul“ nu trebuia să existe nici măcar ca bănuială. (În paranteză fie spus, consider neştiinţifică şi abuzivă expresia „antisemitism“ cu înţelesul exclusiv de „antievreism“, deoarece şi popoarele arabe sunt semite.)

După Retrovoluţia din decembrie 1989, nu mai era nevoie să fie protejaţi, căci evreii reveniseră, în forţă, la conducerea statului, reinstituind noua etapă a xenocraţiei moderne în Istoria României. Consecinţele acestei situaţii s-au văzut şi s-au consolidat între timp: involuţia României sub toate aspectele şi dezvoltarea politicii antinaţionale în toate dimensiunile posibile, în toate formele şi în tot felul de organizaţii guvernamentale şi ONG-uri. Chiar în Constituţia României există o prevedere care condamnă manifestările de antisemitism, dar nu sunt condamnate – deci, implicit, sunt acceptate! – cele de antiromânism! De aceea, inclusiv U.D.M.R. profită de această insuficienţă constituţională şi politică şi atentează la siguranţa naţională fără să fie pedepsită de organele abilitate ale statului, fiindcă statul este condus, preponderent, de lichele sau de indivizi corupţi şi, de aceea, şantajabili de către grupurile de presiune străine; cazul renegatului Gheorghe Frunda (maghiarizat în György Frundo) este, în acest sens, simptomatic! Pe plan extern, tratamentul aplicat francezului onest Roger Garaudy de către evreii sionişti, extremişti, şi chiar de către patria sa, Franţa „democrată“, este mai mult decât elocvent. Nu mai zăbovesc asupra cazului său, fiindcă, în presa noastră, au apărut ecouri ale situaţiei în care a ajuns şi i s-au tradus câteva dintre eseurile pe tema în discuţie, precum Miturile fondatoare ale politicii israeliene (Editura Alma Tip, Bucureşti, 1998), Procesul sionismului israelian – Demascarea conspiraţiei sioniste mondiale (Samizdat, 1999). Reamintesc doar faptul – semnificativ pentru tema expunerii mele – că Garaudy ajunsese să-şi vândă cărţile (tipărite samizdat) în singura librărie românească din Paris, care, din acest motiv, a fost vandalizată şi proprietarul ei maltratat de către sionişti, sub umbrela protectoare a poliţiei franceze.

Dar, în contrast cu persecutarea lui Garaudy în Franţa, cu slugărnicia lui C. V. Tudor faţă de Israel şi trădarea de ţară comisă prin cele scrise lui Eyal Arad, cu iresponsabilitatea liderilor ţării şi a Serviciilor Secrete care nu au luat nici o măsură contra lui C. V. Tudor şi a P.R.M (care se mândreşte cu el) şi cu răbdarea românilor de a-l suporta pe „Tribunul“ Drujbă, trebuie să semnalez reacţia remarcabilă a Departamentului de Stat al S.U.A., care se străduieşte, încă, să reziste presiunii sioniste interne şi internaţionale. Pentru aceasta, vă citez începutul articolului „Aprobat de Congres Proiectul de lege asupra antisemitismului provoacă o furtună în administraţia S.U.A. Departamentul de Stat consideră că proiectul nu este necesar, atitudine descrisă de congresmanul Tom Lantos ca «ipocrită, cinică şi dezgustătoare»“: „Proiectul de lege adoptat de ambele Camere ale Congresului american, care prevede crearea, în cadrul Departamentului de Stat, a unui oficiu special pentru monitorizarea cazurilor de antisemitism din întreaga lume şi includerea actelor de discriminare la adresa evreilor în raportul său anual asupra încălcării drepturilor omului, a stârnit o controversă între Legislativ şi Executiv. Oficialităţile Departamentului de Stat se opun proiectului, afirmând că nu este necesar“ (cf. Romulus Căplescu, în Adevărul, nr. 4445, 16 oct. 2004, p. 9); şi furtuna asta a fost provocată de congresmanul Tom Lantos, care „a rămas singurul supravieţuitor al Holocaustului“, cum relevă autorul. Dar dacă ar fi existat mai mulţi ca el în Congresul S.U.A.?! Iată de ce încă mai există S.U.A.! Iată de ce şi cine pierde România!

Semnificaţia atacării navei Liberty

Actualmente suntem ţinta şi victimele unui concentrat război axiologic, manifestat, în principal, sub forma războiului mediatic, dar care se desfăşoară şi sub forme instituţionale, inclusiv guvernamentale, cum este, de exemplu, O.U.G. nr. 31/2002, promulgată de premierul Adrian Năstase-Minune. Conform definiţiei celui care a creat acest concept, „războiul axiologic este totalitatea formelor de luptă atipică întreprinse pentru distrugerea valorilor economice, politice, morale, religioase, culturale şi sociale ale unei naţiuni prin devalorizarea lor – prin bagatelizare, ridiculizare, denigrare, satanizare – şi înlocuirea lor cu non-valori impuse de anumite centre de putere străine“ (Vasile I. Zărnescu, Ubicuitatea războiului axiologic, în volumul coordonat de Elena Zamfir, Ilie Bădescu, Cătălin Zamfir, Starea societăţii româneşti după zece ani de tranziţie. Editura Expert, Bucureşti, 2000, p. 892-910). Una dintre ţintele acestui război axiologic, insidios şi atipic, este naţionalismul românesc, atacat prin toate formele de antiromânism.

Pentru a mai contracara din inevitabila acuzaţie de antisemitism cu care vom fi, în continuare, împroşcaţi – noi, românii, în general, dar şi revista sau editura care va avea curajul să publice acest studiu –, apelez la un text necunoscut în publicistica noastră. Este vorba de pasajul referitor la scufundarea navei Liberty, din cartea lui James Bamford, The Puzzle Palace: Inside the National Security Agency, America’s Most Secret Intelligence Organization (PALATUL ENIGMELOR: O descriere a celei mai secrete instituţii din America), Boston, Houghton Mifflin, 1982, paginile 279-293. Respectiva instituţie „cea mai secretă“ este NATIONAL SECURITY AGENCY – N.S.A. (Agenţia Naţională de Securitate), înfiinţată la 4 noiembrie 1952, despre care, până nu demult, nu s-au ştiut prea multe nici chiar în S.U.A. „Pe lângă faptul că nu cunoaşte nici o restricţie legală, N.S.A. are la dispoziţie capacităţi tehnice de interceptare care întrec orice imaginaţie. Aceste capacităţi tehnice de interceptare l-au determinat pe Walter F. Mondale, fost membru în Comitetul pentru Informaţii al Senatului, să desemnaze N.S.A. ca fiind «probabil, cea mai importantă sursă de informaţii a naţiunii»“ (James Bamford, op. cit., pag. 19).

James Bamford nu poate fi acuzat că ar fi un american în genul unui român naţionalist, motiv pentru care i se lipesc şi etichetele de extremist, anti„semit“, antiţigan, antisovietic, „antimagnetic“ etc. – cum scriu, şi acum, unii mercenari de presă, inclusiv în unele publicaţii străine, despre prof. univ. Ilie Bădescu, prof. univ. Ion Coja, scriitorul şi generalul (r.) Radu Theodoru, istoricul Petre Ţurlea, scriitorul Paul Goma şi despre alţi câţiva români curajoşi, precum Cornel-Dan Nicolae, şi cum scriau, până la „iluminarea“ din ianuarie 2004, despre senatorul şi poetul Corneliu Vadim Tudor, despre istoricul şi senatorul Gheorghe Buzatu, despre avocatul-deputat Vlad Hogea, despre criticul literar şi deputatul Mihai Ungheanu. Din cartea lui James Bamford redăm doar textul care se referă la „actul cel mai grav de terorism executat împotriva guvernului american“ – după cum îl califică însuşi autorul –, act terorist izraelian faţă de care Guvernul S.U.A. a zis ca ţiganul travestit în rrom: „Mucles!“

După lectură, fiecare cititor va putea conchide că atacul contra Pentagonului şi a turnurilor W.T.C. constituie consecinţa logică a nepedepsirii atacului terorist al aviaţiei militare izraeliene contra navei americane Liberty. Cel puţin prin faptul că, aşa cum ar spune marele jurist şi sociolog, prof. univ. dr. Adrian Năstase-Mătuşa, prin respectivul atac şi nepedepsirea lui, „s-a creat un precedent“. Şi, în jurisdicţia S.U.A., precedentul este esenţa Legii. În raţionamentele lor, avocaţii şi judecătorii nu îşi întemeiază argumentele printr-o limbă păsărească, cum fac, de exemplu, la noi: „Luând în consideraţie art. 25 alin. 2 lit. g al L. 15/2001, comb. cu prev. art. 206, alin. 2 C.p.p.“ etc., etc. Nu, aşa cum relevă şi filmele americane, acolo totul se motivează prin cazuri precedente: „Vezi Johnson contra S.U.A“, „Vezi Brancusi contra S.U.A“ sau „Kramer contra Kramer“ etc. Apoi, judecătorul american se bazează şi pe opinia juraţilor, care, uneori se manifestă printr-un potop de lacrimi, ca în cazul puşcaşului Van Goethem, care l-a omorât pe Teo Peter. „Dacă Israelul a atacat vasul Liberty, omorând americani, şi a rămas nepedepsit, atunci s-a creat un precedent favorabil nouă, arabilor. De ce – şi-a zis Ossama Bin Laden – să nu bombardăm şi noi W.T.C. şi Pentagonul, folosindu-ne chiar de propriile lor avioane?! Abia le dăm un motiv să meargă peste tot în lume, în căutarea teroriştilor. Iar noi, teroriştii din Al Qaeda, nu vom fi prinşi niciodată, deşi ne vor alerga mereu, căci dacă ne-ar prinde, nu ar mai avea pretext să intre în alte state!“

Fragmentul din cartea lui Bamford este cam lung, însă merită citit de către toţi românii, dar mai ales de aceia care se ruşinează că sunt români. După ce vor citi acest fragment, în mod cert nu ar mai vrea să fie evrei, oricât ar fi evreii de pricepuţi în a face bani şi oricât ar fi de mare foamea românilor.

Aşadar, să vedem ce spune James Bamford, care nu este senator american, ca alde Ch. Smith şi A. d’Amato, ci doar cercetător-istoric american, cu acces la unele arhive secrete ale S.U.A., aşa cum şi prof. Gh. Buzatu a avut acces la arhivele Securităţii, Armatei şi ale M.A.E. şi a scris cărţi cu care şi-a făcut un renume pe baza lor. Este adevărat că James Bamford nu a scris decât două cărţi şi, în plus, a rămas un patriot american sărac şi cinstit, de aceea nu este cunoscut în România; pe când d-l Gh. Buzatu, dimpotrivă, a scris un raft de cărţi, dar a schimbat demnitatea în faţa românilor şi a Istoriei cu slugărnicia în faţa „Tribunului“ şi, în plus, a condus şi doctoratul în „istorie generală“ al sociologului Corneliu Vadim Tudor. Acesta, însă, nu a urmat Facultatea de istorie, cum era normal; de aceea, iterez întrebarea: de ce Vadim Drujbă nu şi-a dat, mai întâi, doctoratul în sociologie?!

Liberty era o navă-spion

a Agenţiei Naţionale de Securitate

„Cu cinci săptămâni înainte de reîntoarcerea la bază a lui Belmont, sora sa geamănă, Liberty, plecase tot de la Norfolk în cea de-a patra misiune de interceptare în apele internaţionale din partea vestică a Africii. La 22 mai, nava Liberty intra în portul Abidjan pentru o escală de 4 zile.

Pe măsură ce vara lui 1967 se apropia, centrul Grupului G se muta rapid din Africa spre o altă zonă. La 19 mai, secretarul general O.N.U., U Than, atrăgea atenţia Consiliului de Securitate spunând: «Nu doresc să fiu alarmist, dar nici nu mă pot reţine să nu semnalez Consiliului că, după părerea mea, situaţia din Orientul Apropiat este mult mai tensionată decât oricând, aş putea spune ameninţătoare, după toamna anului 1956».

În ziua anterioară, (pe 18 mai 1967 – n.n., P.d.R.), preşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, ceruse trupelor O.N.U. să părăsească Egiptul şi Gaza. Israelul a refuzat să permită dislocarea acestor trupe pe teritoriul său. La 20 mai, s-a informat despre prezenţa tancurilor izraeliene la frontiera Sinaiului, iar, în ziua următoare, Egiptul a decretat mobilizarea a 100.000 rezervişti. În ziua de 22 mai, Nasser a instituit blocada asupra golfului Aqaba, iar izraelienii au declarat, în ziua următoare, că «blocada constituie un act de agresiune împotriva Israelului».

Anticipând posibilitatea declanşării unei crize, Grupul G întocmise, cu mai multe luni înainte, un plan de acţiune. Conform acestui plan, nava Liberty a fost deplasată în zona LOLO (latitudine 0, longitudine 0) din Golful Guineei, de unde trebuia să urmărească obiectivele din zonă, dar a fost plasată mai spre nord, astfel încât să se poată repezi imediat către Orientul Mijlociu, atunci când va fi nevoie.

Grupul G trebuia să se îngrijească şi de nava Valdez. După mai bine de 4 ani petrecuţi în apele tropicale, pe coasta de est a Africii, ea avea chila şi fundul înţesate de scoici, alge şi alte vietăţi marine, din cauza cărora viteza îi scăzuse la numai 5 noduri. Se impunea, deci, aducerea ei la Norfolk şi ridicarea pe doc pentru a fi curăţată. A fost luată decizia ca această călătorie să fie folosită cu maximă eficienţă, astfel că drumul de întoarcere i-a fost fixat prin Canalul Suez. În timp ce străbătea cu încetineală Orientul Apropiat şi, apoi, Mediterana de Est, a întocmit şi harta staţiilor de radio interceptare în zonele respective. Amintindu-şi de această perioadă, Raven afirma: «Sincer vorbind, nu ştiam în acel moment că ar fi fost util să avem o navă plasată chiar în Orientul Apropiat, unde situaţia era explozivă. Cum nava Valdez se întorcea acasă realmente cu fundul plin de scoici, lucru ştiut de toată lumea, şi pentru că era un vas civil, speram să poată trece prin zonă fără necazuri».

Vasul a avut nevoie de 6 săptămâni pentru a străbate Canalul şi a naviga pe lângă coastele Israelului, Egiptului şi Libiei. În ziua de 23 mai, când nava se afla la jumătatea drumului dintre Grecia şi Italia, Washingtonul a intrat în panică. Ca urmare a instituirii blocadei de către Egipt şi a concentrării de trupe de ambele părţi, N.S.A. a conchis că este momentul să trimită pe Liberty în Mediterana. Potrivit datelor oficiale, cererea a fost înaintată Centrului pentru Recunoaştere din Marele Stat Major Unit, căruia îi revenea dreptul de a hotărî şi de a da avizul. La ora 08:20, seara, Pentagonul a transmis un mesaj ultraurgent navei Liberty, instruind-o să se deplaseze în portul spaniol Rota, unde să-şi facă aprovizionarea şi să aştepte ordine.“

Situaţia premergătoare atacării navei Liberty

„Mesajul a fost recepţionat de Liberty după aproape 3 ore şi jumătate, adică în jurul orei 3 şi 45, în dimineaţa zilei de 24 mai, iar la ora 7 se îndrepta, deja, spre nord cu 17 noduri, la viteză maximă.

La sediul N.S.A., Grupul G începuse să strângă toţi cunoscătorii de limbă arabă disponibili şi să-i pregătească pentru a-i trimite să sprijine staţiile de ascultare din Grecia, Turcia şi din alte ţări, amplasate împrejurul Mediteranei. În zilele acelea, îşi aminteşte Raven, «dacă ştiai araba şi te aflai în serviciul N.S.A., te şi trezeai într-un avion».

Nevoia de cunoscători de arabă era resimţită şi mai mult pe Liberty, deoarece, datorită misiunilor de interceptare îndeplinite în Vestul Africii, nava dispunea numai de cunoscători ai limbii franceze. De aceea, 6 cunoscători de arabă, din care 3 funcţionari civili ai N.S.A. şi 3 militari în termen ai Marinei Militare, au fost duşi cu avionul la Rota pentru a fi îmbarcaţi pe Liberty. Tot la Rota era aşteptat şi Valdez, care dispunea de informaţii foarte importante privind traficul radio din Orientul Apropiat, precum şi date despre «cine emitea pe ce canale – telex, telefon, microunde, orice», susţine Raven.

În dimineaţa zilei de 1 iunie, nava Liberty a acostat în portul Rota, unde şi-a făcut aprovizionarea cu alimente şi aproape 1.440.000 de litri de combustibil. Tot aici, aşteptau traducătorii repartizaţi, precum şi datele SIGINT culese de Valdez, care pornise, deja, spre Norfolk.

Potrivit planului iniţial elaborat de N.S.A., plecarea navei era programată pentru aceeaşi zi, urmând să navigheze până la extremitatea estică a insulei Creta şi să rămână ancorată acolo.

Pe baza studiilor întreprinse de Valdez privind interceptarea radio în zonă, rezulta că staţionarea în partea estică a Cretei era ideală, condiţiile meteo înlesnind transmiterea semnalelor radio din întregul Orient Apropiat. Tot Raven afirmă: «Din Creta poţi viziona programul de televiziune de la Cairo. Mai ales pe mare, când aceasta este calmă, condiţiile pentru comunicaţii sunt excelente».

La câteva ore după sosirea la Rota, Liberty încărcase tot ce trebuia: combustibil, provizii, traducători, informaţii, dar se ivise o problemă, şi anume defectarea sistemului TRSSCOMM, prescurtarea de la Technical Research Ship Communication (sistem de comunicaţii pentru navele de cercetare tehnică specială). Sistemul consta într-o antenă parabolică cu diametrul de peste 5 metri, montată pe o platformă mobilă, capabilă să emită semnale cu o putere de 10 Kw, în domeniul microundelor, către un punct fix de pe Lună, de unde acestea se reflectă fie spre staţia de recepţie situată la Cheltenham, în statul Maryland-S.U.A, fie spre una din celelalte nave SIGINT ale Marinei Americane. Sistemul prezenta avantajul că permitea transmiterea foarte rapidă a unei cantităţi mari de informaţii fără a trăda poziţia navei faţă de echipamentele inamice de goniometrie şi că emisia nu afecta alte semnale primite de navă. Marele dezavantaj, însă, era că numai rareori funcţiona corect.

Dificultăţile erau create de mecanismul hidraulic foarte complex, destinat să menţină antena îndreptată exact pe direcţia Lunii, în pofida mişcărilor de ruliu şi tangaj ale navei. Acţionate de un sistem foarte complicat de senzori şi calculatoare sofisticate, diferitele mecanisme hidraulice nu erau aproape niciodată suficient de puternice ca să mişte corect antena. Lichidul hidraulic mov tindea să ţâşnească printre garnituri, făcând antena inutilă. Un alt dezavantaj consta în faptul că, pentru a putea realiza comunicarea, atât nava, cât şi staţia de recepţie trebuiau să aibă vedere directă şi clară către Lună.

De data aceasta s-a întâmplat că, în docurile de la Norfolk se instalaseră, din greşeală, nişte piese construite să reziste la presiuni joase în locul unora pentru presiune înaltă. O echipă de pe un vas pentru repararea submarinelor din apropiere a lucrat toată noaptea pentru înlocuirea pieselor în cauză şi a reuşit să pună sistemul hidraulic al antenei în funcţiune, dar a avertizat că reparaţia era numai temporară.