Despre Shabbes goy,servitorii voluntari si Ejusdem farinae

Liberty dezvăluie: declanşatorul

agresiunii antiarabe este Israel

A doua zi dimineaţa, Liberty a trecut prin strâmtoarea Gibraltar şi s-a îndreptat, cu toată viteza, către zona de operare. Trei zile mai târziu, la 5 iunie, când Liberty trecea pe lângă coasta sudică a Siciliei, Israelul a dat lovituri aeriene simultane Egiptului, Iordaniei şi Siriei, anihilând aviaţia militară aflată la sol, iar tancurile sale au pătruns adânc în deşertul Sinai.

În dimineaţa însorită a zilei de 8 iunie, la ora 8:45, Liberty a atins poziţia denumită codificat «punctul Alfa». Potrivit ordinului de operaţii secret, primit când a ajuns la Rota, nava trebuia să navigheze nu spre insula Creta, ci spre un punct situat la 13 mile marine depărtare de coasta peninsulei Sinai, de unde trebuia să-şi schimbe direcţia de marş către sud-vest şi să înceapă a patrula, cu viteza redusă de 5 noduri, pe o distanţă de 90 de mile, care se termina în faţa Port Saidului (acesta constituind «punctul Charlie») şi, apoi, să se reîntoarcă pe acelaşi curs până va primi noi ordine. Întrucât Egiptul îşi fixase apele teritoriale la 12 mile, iar Israelul la 6 mile, nava primise ordin să nu se apropie de ţărmurile celor două state la mai mult de 12,5 mile şi, respectiv, 6,5 mile.

Cu aproape 10 ore înainte ca Liberty să ajungă în faţa coastelor peninsulei Sinai, un analist al N.S.A. a năvălit în biroul lui Haven, şeful Grupului G, exclamând: «Pentru Dumnezeu, ştie cineva unde se află acum vasul Liberty?»

Raven, crezând că că nava este ancorată undeva în apele din apropierea Cretei, potrivit planului iniţial, încercă să-i răspundă, când analistul izbucni: «Au făcut-o să se îndrepte drept spre ţărm!»

«În clipa aceea, îşi reaminteşte Raven, am ordonat ca Liberty să se care naibii de-acolo! În ceea ce ne privea pe noi (N.S.A.), nu aveam nimic de câştigat lăsând nava atât de aproape de ţărm. Nu putea realiza acolo nimic în plus faţă de zona pe care i-o fixasem noi. Tot ceea ce trebuia să facă, pentru interesele naţionale, putea fi făcut şi de lângă coastele Cretei».

Se pare, însă, că Marina Militară avea alte intenţii cu Liberty. Tot Raven afirma: «Cineva dorea să asculte convorbiri sau comunicări la nivelul eşaloanelor mici, de ordin tactic, pe care nimeni nu ar da doi bani… Pe noi ne interesau comunicaţiile eşaloanelor superioare».

Marina a acceptat destul de greu să retragă nava. Centrul Unit de Recunoaşteri a trimis o telegramă la ora 18:30 (12:30 la bordul Liberty) în ziua de 8 iunie, potrivit jurnalului de bord al navei, ordonându-i să nu se apropie la mai mult de 20 de mile faţă de Egipt şi 15 mile faţă de Israel. După încă o oră şi 20 de minute, un ofiţer al Centrului Unit de Recunoaşteri a telefonat ofiţerului de serviciu din Centrul de Comandă al Comandamentului Forţelor Navale americane, cerând să se ordone navei să nu se apropie de coastă la mai puţin de 100 mile marine. Acest ordin verbal a fost urmat de unul scris, trimis de la Washington la ora 21:10 (3:10 pe Liberty), deci cu mai mult de cinci ore şi jumătate înainte ca nava să atingă «punctul Alfa».

Şi totuşi, nici unul dintre acele mesaje de avertizare nu au ajuns la vasul Liberty datorită unei situaţii pe care, mai târziu, un Comitet al Congresului a calificat-o ca fiind «una dintre cele mai inacceptabile gafe în Comunicaţii din istoria Departamentului Apărării». Din această cauză, după atingerea «punctului Alfa», nava şi-a început patrularea lentă de-a lungul coastei Sinaiului, spre Port Said şi intrarea în Canalul Suez.

Nava Liberty spionată

de aviaţia izraeliană

Mai tot timpul dimineţii, Liberty a fost şicanată de avioane izraeliene de recunoaştere, la mică înălţime. Butucănoasele avioane de tip Nord 2501-Noratlas cargo, de producţie franceză, erau folosite, de obicei, pentru transportul de trupe şi echipamente. Totuşi, câteva fuseseră transformate în staţii SIGINT, adică de interceptare radio şi fotografiere a solului. Având coada dublă, semănau cu avioanele americane C-119. Respectivul avion se învârtea de câteva ori deasupra navei, după care se îndrepta în direcţia Tel Aviv. De asemenea, avioane de vânătoare survolaseră nava la mare înălţime, după care s-au îndepărtat.

La ora 13:10, comandantul William L. McGongale a transmis de pe puntea de comandă: «Exerciţiu de alarmă, tot echipajul la posturile de luptă». Exerciţiul, al treilea în ultimele patru zile, era determinat de ştirea că în luptele de pe uscat se foloseau gaze toxice. Deşi se dovedise ulterior că informaţiile erau false, exerciţiul i-a dat comandantului navei şansa să sublinieze gravitatea războiului, deşi aproape nevăzut, care intrase, deja, în cea de-a patra zi. Atrăgând atenţia echipajului spre un imens incendiu şi marile coloane de fum negru şi des care se vedeau pe ţărm, la circa 20 de mile de El Arish, a cerut cu insistenţă ca fiecare om să aibă ochi larg deschişi şi atenţia trează.

Războiul se transformase, deja, într-un măcel unilateral. Din primele momente ale atacului-surpriză, Forţele Aeriene izraeliene au luat în stăpânire cerul Orientului Apropiat. În primele câteva ore, avioanele Israelului au distrus 25 de aerodromuri arabe, amplasate de la Damasc până la un aeroport egiptean înţesat cu bombardiere, în apropiere de Luxor. În Sinai, tancurile şi transportoarele blindate izraeliene au exercitat o puternică presiune, înaintând spre Canalul de Suez pe toate cele 3 artere care traversau deşertul. Apoi, folosind artileria, tancurile, aviaţia, dar şi armamentul automat de infanterie, maşina de război izraeliană a ocupat partea iordaniană a oraşului Ierusalim, precum şi malul vestic al râului Iordan, iar vedetele torpiloare au ocupat portul Sharm El Sheikh, punct strategic foarte important la Marea Roşie. Un general izraelian estima pierderile de efective suferite de Egipt, numai la Sinai, la 7-10.000 morţi, în timp ce Israelul a avut numai 275.

Până miercuri, 7 iunie, fusese înlăturată orice rezistenţă arabă.

Un element esenţial al planului de operaţii izraelian l-a constituit păstrarea unui secret deplin asupra tuturor detaliilor privind dimensiunile exacte ale pătrunderii Israelului în teritoriile arabe, precum şi dimensiunile şi scopurile victoriilor militare. Pentru strategia izraeliană era vital să împiedice, cât mai mult cu putinţă, orice încetare a focului, impusă de una din cele două superputeri. Cu cât amâna mai mult încetarea războiului, cu atât putea cuceri Israelul mai multe teritorii, având planuri foarte exacte cu privire la Siria.

Astfel, conform afirmaţiei istoricului naval american dr. Richard K. Smith, făcute în lucrarea sa Procedurile Institutului Naval al S.U.A., «orice activitate care ar fi putut să treacă de această perdea de fum construită cu atâta grijă în jurul normalei “ceţi a războiului” trebuia suprimată».

Israelul bombardează mişeleşte

nava prietenă americană Liberty

La ora 13:50, comandantul McGongale a coborât de pe puntea de comandă şi a controlat poziţia navei pe ecranul radar; se afla, încă, în apele internaţionale, la 14 mile marine depărtare de linia ţărmului peninsulei Sinai. La ora 14:00, marinarii de veghe au raportat apariţia unui avion cu reacţie în tribord, la circa 5 mile depărtare, care zbura paralel cu nava.

O clipă mai târziu, alte câteva avioane cu reacţie s-au năpustit, ca o lovitură de trăsnet, dinspre pupa, aproape atingând catargele, şi Liberty a fost transformată într-un adevărat infern plutitor. Explozii puternice făceau nava să se cutremure, iar puntea a dispărut într-un nor de fum negru-portocaliu. După numai câteva secunde, avioanele izraeliene, bombardiere de tip Mirage şi Mistere, s-au repezit din nou asupra navei. Rachetele şi, apoi, napalmul făceau ca trupurile omeneşti să se contopească cu fierul navei. A urmat, apoi, tirul mitralierelor.

Atacurile se succedau la circa 45 de secunde. Construite să pătrundă prin blindajul rezistent al tancurilor, proiectilele avioanelor pătrundeau prin plăcile de oţel ale structurii lui Liberty ca gloanţele prin carton; în momentul exploziei, împroşcau totul cu şrapnele, măcelărindu-i până şi pe marinarii aflaţi în cabine. Şi, din nou, aruncau napalmul, care transforma întreaga navă într-un crematoriu.“ (pag. 285).

„Respingeţi regimul napalmului“

Amintiţi-vă că Roger Garaudy, redând pasaje din cartea The Decadence of Judaism, a rabinului Moshe Menuhin (tatăl violonistului Iehudi Menuhin, marele elev al marelui George Enescu), citează şi acest îndemn adresat „izraelienilor: reveniţi la Dumnezeul părinţilor voştri, la iudaismul profetic, respingeţi regimul napalmului“ (vezi PROCESUL SIONISMULUI ISRAELIAN. ….Samizdat, 1999, pag. 23). Evident, „regimul napalmului“ este o figură de stil pentru a desemna faptul că Israelul este un stat terorist – teză susţinută constant şi întemeiat inclusiv de către C. V. Tudor, timp de 15 ani bătuţi pe muchie, dar inversată radical de C. V. Tudor-Drujbă, după „iluminarea“ sa, petrecută într-o noapte întunecoasă din ianuarie 2004. Sau, cumva, din decembrie 2003?! Nu se ştie precis. Oricum, în repetate rânduri, „Tribunul“ a promis că va renunţa la atacurile contra evreilor şi americanilor, dar uita de la o lună la alta, sau chiar mai des. Fiindcă el „era ziarist, era pamfletar” şi îl fura condeiul. Adevărul este că el excelează în acest mod de a face literatură şi, presupun, pe aceasta au mizat şi cei care l-au aruncat în politică. Ca om politic C. V. Tudor nu face doi bani, dar cei care-l manevrează au presupus că se vor servi de el pentru a juca rolul bufonului de la curtea regelui. Numai că bufonul a crezut că a devenit cavaler şi s-a aruncat în luptă, jucând rolul de „Justiţiar“, de „Tribun“. Schizofrenia de la bufon la Tribun l-a dus la conceperea sordidei scrisori către Eyal Arad, prin care „Tribunul“ Tudor s-a compromis definitiv în ochii românilor, americanilor şi chiar ai evreilor. Pentru că, având atâţia ofiţeri de informaţii în jurul lui, activi sau în rezervă, „Tribunul“ Drujbă nu mai poate pretinde, acum, că „a greşit fiindcă nu a ştiut, că a fost dezinformat“ etc. Nu ştiu dacă americanii au mizat vreodată, cât de cât, pe C. V. Tudor, dar acum nu mai trebuie să o facă, pentru că vor pierde.

Continuarea atacului terorist asupra navei Liberty

„Atacul a încetat tot atât de brusc precum a început. Cadavrele a opt oameni erau azvârlite pe punte sau agăţate de scări. Printre ei se aflau ofiţerul secund şi cel cu operaţiunile. Alţii, peste o sută, erau răniţi, foarte mulţi dintre ei grav. Piciorul drept al comandorului McGongale fusese sfârtecat de un şrapnel.

Instalaţia radar, cea mai mare parte a echipamentelor radio şi antenelor – care, aparent, au constituit ţintele principale ale atacurilor – au fost distruse. De asemenea, a fost distrusă girobusola. Perforate cu peste 1.000 de găuri, din care peste 800 destul de largi ca să încapă pumnul prin ele, batardourile şi punţile arătau ca un şvaiţer elveţian de cea mai bună calitate.

În primele momente de după atac, marinarii şi-au ridicat camarazii mutilaţi, cărându-i pe tărgi improvizate; echipele de intervenţii se strecurau cum puteau prin fumul înecăcios, în dogoarea incendiilor încă nestinse, iar careul subofiţerilor a fost transformat într-un amestec macabru de saltele însângerate şi trupuri sfârtecate.

Izraelienii criminali ucid răniţii

şi mitraliază bărcile de salvare

La ora 14:24, după atacul aerian, groaza s-a instalat din nou în rândul echipajului. La azimut apăruseră trei vedete torpiloare izraeliene în formaţie de atac, ce se îndreptau cu toată viteza spre navă. De pe vedeta din mijloc a fost lansat un semnal luminos, dar care nu a putut fi înţeles din cauza fumului care-l obtura. De altfel, atacul aerian distrusese lămpile de semnalizare ale lui Liberty, aşa că tot nu ar fi avut cu ce răspunde.

Cele trei vedete au deschis, prin surprindere, focul cu toate tunurile lor de 20 şi 40 mm. Un obuz perforant a străbătut cabina hărţilor, a trecut prin cabina timonierului şi s-a înfipt, apoi, în gâtul unui tânăr marinar, militar în termen, ucigându-l pe loc. În această ploaie de foc au fost omorâţi încă alţi trei membri ai echipajului.

Se vedea că izraelienii sunt puşi pe ucis. Prin sistemul de avertizare, comandantul navei a transmis ordin «Fiţi gata pentru un atac cu torpile din tribord». La ora 14:31, o torpilă a şi trecut prin faţa provei şi, imediat după ea, o alta a lovit nava în tribord, spre prova şi puţin sub linia de plutire, exact în compartimentul unde se aflau dispuse echipamentele pentru interceptări.

A urmat o explozie îngrozitoare şi, instantaneu, în bordul navei s-a produs o spărtură având diametrul de peste 40 de picioare, iar 25 de americani, cei mai mulţi specialişti de înaltă calificare ai Grupului Securităţii Navale, au fost făcuţi bucăţele sau înecaţi de apa care a năvălit în compartimente.

Imobilizată, Liberty a început să se canarisească spre tribord, timp în care cele trei vedete cu deplasamentul de 63 de tone, de fabricaţie franceză, se învârteau în jurul ei, mitraliind militarii care încercau să stingă incendiile de la bord. La ora 15:15, în urma ordinului de a se pregăti de abandonarea navei, dat de comandant, un marinar a descoperit trei bărci de salvare din cauciuc, rămase intacte, pe care, după ce le-a ancorat cu parâme solide, le-a lansat la apă pentru orice eventualitate. Văzând aceasta, izraelienii, fără milă, au deschis focul asupra lor, făcând două din ele ciur, iar celei de-a treia tăindu-i parâma. Când această a treia barcă, rămasă intactă, s-a apropiat de o vedetă, izraelienii au ridicat-o la bordul vedetei, făcând din ea un suvenir grotesc al măcelului dezlănţuit şi susţinut cu sânge rece.

Peste alte cîteva minute şi la cel mult o oră după dezlănţuirea atacului, cele trei vedete torpiloare au făcut calea întoarsă spre baza lor de la Ashdad. Aproape în aceeaşi clipă, parcă aşteptând ordinul să declanşeze ultimul act al acestei drame sângeroase, două reactoare de luptă au reapărut dinspre prova, iar două elicoptere mari de asalt de tip Hornet, încărcate cu militari, planau de ambele părţi ale vasului avariat. Prin megafoanele lui Liberty s-a auzit ordinul «Fiţi gata pentru respingerea abordajului», dar, după câteva minute de tensiune, cele patru aparate s-au îndepărtat tot atât de misterios precum apăruseră, lăsând-o pe Liberty să se scufunde încet, încet, în mormântul ei de apă.

Fofilarea aviaţiei militare americane,

repetată în timpul atacului „911“

Numai că Liberty nu era deloc doritoare să dispară. În toiul atacului, radiştii navei au reuşit să încropească o staţie de emisie şi să improvizeze o antenă cu care au lansat mesaje de ajutor către Flota a Şasea. În pofida bruiajului puternic declanşat de izraelieni, mesajele au fost recepţionate şi 4 reactoare de tip F-4 Phantom au decolat de pe portavionul America, ce naviga în zona insulei Creta, îndreptându-se spre Liberty, care se afla la 400 mile marine mai spre est. Se pare, însă, că cele 4 aparate purtau numai încărcături nucleare şi, la puţin timp după decolare, din ordinul secretarului Apărării, Robert McNamara, au fost întoarse.

Echipajul portavionului America, împreună cu membri ai echipajului portavionului Saratoga, care naviga prin apropiere, au început procesul îndelungat al înlocuirii armamentului nuclear cu rachete şi bombe clasice. Odată înlocuirea încheiată, cele patru reactoare F-4 Phantom, înarmate cu rachete Sparrow şi Sideminder, împreună cu alte patru aparate de tip A-4 Skyhawks, purtând rachete Bullpup, s-au desprins de pe puntea portavionului America, în timp ce de pe Saratoga decolau încă 4 bombardiere cu elice de tip Douglas A-1 Skyrider şi un aparat de vânătoare pentru a le acoperi. În ordinul de misiune al piloţilor figura şi autorizarea «de a folosi forţa, iar dacă va fi necesar, distrugerea duşmanului».

Guvernul S.U.A. înghite minciunile Israelului

La scurt timp după punerea în stare de alarmă a Flotei a Şasea, fapt sesizat de analiştii de trafic izraelieni, experimentaţi, ca urmare a intensificării bruşte a comunicaţiilor flotei americane, guvernul izraelian a lansat o ofensivă diplomatică al cărei scop era să convingă Washingtonul că atacul a fost declanşat din greşeală.

La ora 16:10, izraelienii au informat Ambasada S.U.A. de la Tel Aviv că forţele lor de apărare au deschis focul «din eroare» împotriva unei nave americane aflate în largul coastelor peninsulei Sinai şi a prezentat scuze pentru incident. Patru minute mai târziu, informaţia a fost transmisă, în procedură de urgenţă, către Washington şi Flota a Şasea, care şi-a chemat imediat înapoi avioanele de luptă şi bombardierele.

La ora 16:32, pe bordul lui Liberty se pronunţă din nou cuvintele aducătoare de spaimă: «Avioane şi vedete torpiloare se apropie din tribord». În spitalul improvizat sub puntea principală izbucneşte panica. Oamenii care-i îngrijeau pe răniţi, amintindu-şi distrugerile provocate de prima torpilă, se reped în sus pe scări, în timp ce răniţii se zbat, redeschizându-şi rănile, într-un zbucium, de teamă că vor fi lăsaţi pradă morţii. În acest infern, subofiţerul Lloyd Paniter, el însuşi rănit, ia comanda, reuşeşte să-i întoarcă din drum pe cei care fugeau şi să stabilească un calm relativ.

Reactoarele au trecut, însă, pe deasupra navei fără nici un incident, iar o vedetă torpiloare de tip 204 T Tahmas părea să încerce a semnaliza ceva cu proiectoarele. Mesajul era, însă, fără înţeles şi, în cele din urmă, comandantul ei a strigat, în engleză, printr-un portavoce, «Aveţi nevoie de ajutor?» Comandantul McGongale, scos din sărite, a dat un răspuns pe care izraelienii nu-l vor putea găsi în nici un dicţionar, oricât de atent l-ar căuta.

O altă încercare de a lua contact cu Liberty a fost făcută la 18:41, când un elicopter izraelian de tip Sikorsky a survolat nava aruncând pe punte un pachet. În interiorul acestuia era cartea de vizită a ataşatului naval american de la Ambasada S.U.A. din Tel Aviv, comandantul Ernest C. Castle, pe care era scrisă întrebarea «Aveţi victime?» Răspunsul putea fi obţinut imediat privind puntea şiroind de sânge şi cele două cadavre care zăceau, încă, lângă afetul mitralierei 51. S-a încercat un răspuns cu ajutorul lămpii Aldis, dar se pare că mesajul nu a fost înţeles şi, după circa 10 minute, elicopterul a plecat.

În ciuda spărturii mari din tribord, a înclinării puternice pe acea parte, a faptului că cele mai multe din echipamente erau distruse, că 32 de membri ai echipajului erau morţi, două treimi din întregul efectiv – răniţi, secundul navei ucis şi el, iar comandantului i se umpluse pantoful cu sângele curs din rană, nava a fost repusă pe linia de plutire şi şi-a început cursa lentă către ape mai paşnice.

Pe parcursul întregii nopţi, o noapte foarte lungă, comandorul McGongale, proptit într-un scaun pe partea din babord a punţii de comandă, a continuat să-şi conducă nava orientându-se numai după Steaua Polară şi propriul siaj al vasului. Puţin după ivirea zorilor, Liberty s-a întâlnit cu distrugătoarele americane Davis şi Massey, astfel că, după 18 ore de prezenţă continuă pe puntea de comandă, căpitanul vasului, obosit, a putut să se îndrepte spre ce mai rămăsese din cabina sa.

Curând au venit elicopterele şi au început să transporte răniţii pe puntea portavionului America, de unde cei grav răniţi au fost transportaţi cu avionul la Atena şi, de acolo, la spitalul Marinei din Napoli. Comandorul McGongale a rămas, însă, pe nava sa până când aceasta a fost urcată pe doc, în Malta. După 5 săptămâni, timp cât navei i-au fost făcute reparaţiile provizorii care să-i permită navigarea, comandantul a preluat-o şi a traversat cu ea Atlanticul, ajungând, în ziua de 29 iulie, la baza navelor amfibii Little Creek, de lângă Norfolk.

Israelul îl „abureşte“ pe Unchiul Sam

În ziua de 9 iunie, ziua de după atac, guvernul izraelian a prezentat Ambasadei americane din Tel Aviv explicaţiile sale asupra incidentului. Se pretindea că nava Liberty a fost confundată cu nava egipteană El Quseir, veche de 38 de ani, un vas cu aburi având 2.640 de tone şi doar circa 60 m lungime, destinat transportului de coastă al trupelor, pe care nu încăpeau mai mult de 400 de oameni şi 40 de cai.

Însă, înaintea declanşării atacului, nava fusese ţinută de izraelieni sub o atentă supraveghere timp de mai bine de 6 ore. De patru ori nava a fost survolată la joasă înălţime de avioane special destinate interceptării radio şi fotografierii, avioanele coborând uneori până la 60-70 de metri, astfel că aproape atingeau catargul.

Dată fiind intensitatea acestei supravegheri, rezultă fără putinţă de tăgadă imposibilitatea ca izraelienii să fi confundat nava americană Liberty cu El Quseir. Suprastructura navelor de interceptare a comunicaţiilor radio, care abundă în antene şi care dispun de o antenă parabolică de mari dimensiuni pentru microunde, nu putea semăna cu nici a uneia dintre navele Marinei egiptene şi nici cu a oricărei alte nave de pe glob. Tot atât de greu putea fi confundată sau trece neobservată imensa siglă de identificare GTR 5, pictată cu vopsea albă şi umbre negre pe pupa şi pe ambele părţi ale provei. Cu numai 10 zile înaintea atacului, cifrele 5 de la prora, având o înălţime de peste 3m, primiseră o peliculă proaspătă de vopsea albă. Vasul îşi avea, de asemenea, înscris numele la pupa cu litere englezeşti şi nu cu semne arabe. În plus, traficul radio interceptat de pricepuţii operatori izraelieni se derula în limba engleză şi nu în arabă.

Pe lângă toate acestea, exista un drapel. Drapelul standard de navigaţie, cu dimensiunile de 2,5´1,5m, flutura uşor pe catargul portdrapel, care se înălţa la circa 33 m deasupra punţii, perfect vizibil. Deşi acest drapel era permanent văzut de izraelieni, ori de câte ori survolau nava, ei au pretextat că, după atacul aerian izraelian, vasul nu a avut drapel. Într-adevăr, nava nu a mai avut drapel după atacul aerian izraelian. După aceea, în locul lui, cu cel puţin 5 minute înaintea atacului cu torpile, în locul pavilionului de marş fusese ridicat marele pavilion de sărbătoare, având dimensiunile de 5,5´4m.

Israelul, care se făleşte cu unul dintre cele mai eficiente servicii de spionaj din lume – Mossadul –, nu ar putea pretinde că nu cunoaşte faptul că Liberty era un vas de interceptare american. Este, de asemenea, şi mai puţin probabil ca Mossadul să nu fi ştiut, în preziua declanşării războiului, că bătrânul El Quseir se afla ancorat la un chei al portului Alexandria, la 250 de mile marine distanţă de locul unde a fost atacată Liberty, loc unde a şi rămas pe toată durata războiului de 6 zile“ (pag. 290).

Mossadul se făleşte cu racolarea „Tribunului“-Drujbă

Dacă Israelul se făleşte cu Mossadul, atunci Mossadul se făleşte cu Nati Meir. Căci Nati Meir a afirmat, în presa din România, că „şi-a îndeplinit importanta misiune, trasată de Israel, de a-l determina pe Corneliu Vadim Tudor să-şi exprime noul său crez“, mozaic-at cu aberaţiile din scrisoarea trimisă, la 1 februarie 2004, avocatului izraelian Eyal Arad. Aşadar, putem conchide că Mossadul se făleşte, acum, inclusiv cu faptul că a reuşit să „întoarcă“ un politician român, singurul care a „recunoscut“ (pe „neve“, adică pe nevăzute, cum se spune la poker) cele 400.000 de mii de victime ale pretinsului holocaust comis în România, care s-a angajat să le restituie proprietăţile, care a promis să introducă în sistemul de învăţământ lecţii despre holocaust şi … horribile dictu, să bage în Biblie un capitol despre holocaust, de parcă ar băga o cheie în broască! De fapt, aşa a şi conceput Vadim Drujbă acest capitol: nu teologic, ci teleologic, adică să-l bage în Biblie ca pe un passe-partout, ca pe un şperaclu iudaic cu scopul de a deschide uşa de la Cotroceni, lui şi, evident, celor care-l trag de sfori în mod deschis, cum a făcut-o escrocul Nati Meir, sau în mod ocult. Ca atare, deputatul Sever Meşca ceruse, cu deplin temei, în 3 şi 17 februarie, Parlamentului, şi în 9 martie 2004, S.R.I.-ului să întreprindă măsurile cuvenite atât contra celui racolat, cât şi a respectivilor agenţi izraelieni (cf. Sever Meşca, Corneliu Vadim Tudor sau compromiterea naţionalismului românesc, Bucureşti, 2004, pag. 204-213). D-l Sever Meşca încă mai aşteaptă răspunsul S.R.I.-ului!

Guvernul S.U.A. muşamalizează atacul terorist

„În cartea sa Asaltul împotriva lui Liberty, fostul ofiţer al navei, James M. Ennes jr., scria următoarele: «Guvernul izraelian trebuie să fi căutat cu disperare un pretext dacă a recurs la ideea cu El Quseir. Întreaga flotă egipteană este constituită din câteva distrugătoare, fregate şi submarine de provenienţă sovietică sau britanică, reparate, câteva puitoare de mine şi vedete, două iahturi şi un singur cargou – El Quseir. Nimeni nu putea pretinde că Liberty ar fi fost luat drept un distrugător sau un iaht regal, ca atare nu putea fi confundat cu El Quseir, singurul, de altfel, la îndemână spre a servi drept pretext».

Analizând atacul asupra navei Liberty, Richard Smith este de acord cu raţionamentul de mai sus, scriind, la rândul său: «Se pare că izraelienii au ales nava egipteană care semăna cât de cât cu Liberty, chiar dacă o asemănare între ele putea fi găsită numai cu un exces de imaginaţie».
Dacă, aşa cum arătau dovezile indubitabile, explicaţia izraeliană era prost «fabricată», iar atacul fusese deliberat şi premeditat, ce motiv ar fi putut exista pentru comiterea unui asasinat atât de crud? O posibilitate ar fi aceea că Liberty a fost atacată tocmai pentru că era ceea ce era, şi anume o staţie plutitoare pentru interceptări, care putea străbate perdeaua de fum lansată de Israel şi înregistra pe bandă magnetică o mulţime de date stânjenitoare despre un război unilateral. Nava Liberty, cu diversitatea ei de antene monopolare, parabolice, YAGI sau logperiodice şi cu echipajul său constituit, în majoritate, din specialiştii în interceptări, era, evident, mult mai periculoasă pentru Israel decât o şcroambă egipteană plină cu infanterişti şi o herghelie de cai. S-au temut, oare, şefii izraelieni că semnalele captate vor oferi dovezi care să infirme declaraţiile Israelului, precum că războiul ar fi fost început de Forţele Terestre şi Aeriene egiptene, care s-ar fi îndreptat spre Israel, probând, totodată, că, de fapt, ostilităţile le-a început Israelul? (Precum în aceste zile, contra Libanului! – n.m, P.d.R.)

Să fi fost numai o coincidenţă că ultima lovitură a războiului, invadarea Siriei, programată iniţial pentru data de joi, 8 iunie, a fost brusc amânată, imediat după ce Liberty a ajuns în estul Mediteranei?

Tot o coincidenţă să fi fost şi faptul că atacul aerian a fost declanşat la numai câteva momente după ce sistemul TRSSCOMM începuse să transmită date pentru Washington?

Primele ţinte atacate din aer, după distrugerea celor 4 mitraliere ale navei, au fost antenele de emisie, care au întrerupt funcţionarea sistemului TRSSCOMM.

Să fi fost, oare, tot o întâmplare că torpila a lovit exact între compartimentele 33 şi 36 din a doua cală, unde erau instalate echipamentele de interceptare şi că invadarea Siriei, amânată iniţial, a avut loc la 24 de ore după ce se trăsese ultima lovitură împotriva lui Liberty?

Sau poate nici una dintre acestea nu au fost coincidenţe?

Reacţia guvernului american a fost aproape tot atât de bizară ca şi atacul în sine. O putere străină măcelărise marinari americani, trimiţând 34 dintre ei în mormânt şi pe alţii, peste 100, în spital, grav, răniţi, unii dintre ei devenind, ulterior, pacienţi ai sanatoriilor psihiatrice. O navă americană aproape neînarmată aflată în apele internaţionale a fost împroşcată cu rachete, s-a tras în ea cu tunuri, cu torpile, a fost incendiată cu napalm şi lăsată să se scufunde în timp ce mitraliori demenţi secerau cu foc bărcile de salvare. Apoi, simplu, se cer scuze pentru cele întâmplate şi se oferă explicaţii atât de caraghioase, încât devin ele însele insultătoare, iar guvernul american le acceptă şi încearcă să acopere întreaga afacere clasificând în categoria strict secret toate datele cu privire la ea. (…)

Iată şi un paragraf al acelui raport: «Trebuie să vă reamintiţi că, în această campanie, nu este nici timp, nici loc pentru greşeli», ceea ce constituia o referire la faptul că forţele Israelului ştiuseră exact ce steag poartă Liberty şi cu ce se ocupă ea în apropierea coastei. Sursa sugera că identitatea navei era cunoscută cu cel puţin şase ore înaintea atacului, dar Statul Major izraelian nu cunoştea cu precizie câte persoane puteau avea acces la informaţiile interceptate de Liberty. Ea (sursa) sugera, de asemenea, că nu exista certitudinea şi nici posibilitatea de control privind distribuirea informaţiilor în cauză, subliniind, din nou, că forţele izraeliene nu au comis nici o greşeală în operaţiunile pe care le-au desfăşurat. «El a fost foarte ferm când mi-a declarat că se ştia ce fel de navă era Liberty şi cu ce se ocupa ea».

Raportul de mai înainte s-a coroborat cu alte date, apărute după câteva luni, când alte surse confidenţiale au arătat, fără nici o urmă de îndoială, că atacul a fost ordonat de ministrul Apărării, Moshe Dayan.

Guvernul S.U.A. acoperă asasinatul cu „secretul“

Sursele au discutat despre scufundarea (sic) navei de comunicaţii Liberty sub pavilion S.U.A. Ele afirmau că Dayan personal a ordonat atacul împotriva navei şi că unul dintre generalii săi s-a opus acţiunii spunând: «Aceasta este o adevărată crimă». S-a împotrivit, de asemenea, şi unul din amiralii prezenţi, acesta fiind şi cel care a ordonat încetarea atacului.

Oricare ar fi adevărul adevărat, este clar că incidentul, actul cel mai grav de terorism executat împotriva guvernului american, nu a fost explicat pe deplin de către nici unul dintre cele două guverne – Whatever the truth may be, it is clear that the incident, a most violent act of terrorism committed against the United States government, deserves to be more fully explained by both governments“ (pag. 293).

Am încheiat fragmentul din cartea lui James Bamford, THE PUZZLE PALACE, care îi califică pe marii şefi ai Israelului drept terorişti şi, deci, criminali de război – ceea ce constituie vină imprescriptibilă. Deşi această caracterizare era făcută încă din 1982, nimeni nu a avut curajul să-i cheme în faţa vreunui tribunal pena internaţional. În schimb, pe patrioţii sârbi îi aduc, răpindu-i, cu toate că şi-au apărat ţara.

Dar, pe de altă parte, nu demult, unii membri ai Guvernului S.U.A., precum Madeleine Albright, au tras de urechi Guvernul României pentru diverse încălcări ale disciplinei noii ordini mondiale pe care vor ei s-o instaureze: ba că noi, românii, nu lăsăm sectele să-şi facă de cap – deşi, în 1993, trupe ale armatei americane au tras cu tunurile de pe tancuri în ferma „davidienilor“, incendiind-o şi ucigând circa 80 de persoane, dintre care 25 de copii –, ba că nu dăm voie străinilor să ne conducă – impunându-ne ei pe cine să alegem, că ridicăm statui Mareşalului Ion Antonescu, deşi ei îl ţin la mare preţ (fiind chiar un potenţial candidat prezidenţial) pe Wesley Clark, cel care a comandat atacul criminal atât contra sectei „davidienilor“, cât şi războiul criminal contra Iugoslaviei etc., etc. Iar acele lichele care ne-au condus – precum Adrian Năstase şi I. M. Paşcu – l-au lăudat tot pe Wesley Clark, dar l-au denigrat pe Mareşal, i-au demontat statuile şi i-au schimbat denumirile străzilor. Iar, în 22 iunie a.c., actualele lichele care ne conduc i-au demontat ultimul bust, deşi era pe terenul privat al Bisericii Sfinţii Constantin şi Elena, ctitorită de el!

Reluarea anchetei după 20 de ani

Dar, ca dovadă că atât atacul criminal ordonat de ministrul Apărării din Israel, Moshe Dayan, cât şi secretul deplin cu care guvernul american muşamalizează, şi acum, respectiva crimă împotriva propriilor militari au provocat nemulţumirea patrioţilor americanilor oneşti, James Bamford nu şi-a întrerupt cercetările şi, la începutul lui 2001, a mai scos o carte, pe care Siegesmund Ilsemann, în articolul „A se distruge imediat după lectură“, o descrie în aceşti termeni: „(…) James Bamford, cel care, în 1982, a publicat THE PUZZLE PALACE, un best-seller despre N.S.A., a scris acum o a doua carte, BODY OF SECRETS, despre «cea mai mare, secretă şi modernă organizaţie de spionaj de pe mapamond». Printre dezvăluirile cele mai şocante ale lui Bamford se numără şi adevărul despre atacul desfăşurat în data de 8 iunie 1967 asupra vasului Liberty, o navă de spionaj a N.S.A. Cercetând în continuare, autorul cărţii a descoperit anumite documente strict secrete, din care reiese că scuzele Israelului, potrivit cărora atacul a fost comis din greşeală, sunt o invocare considerată şi în prezent plauzibilă. Bamford a aflat că Washingtonul a avut informaţii exacte referitoare la atacul respectiv şi la motivele care au dus la acesta. Un aparat de interceptare de tipul Lockheed EC-121 s-a concentrat asupra spaţiului de acţiune al Liberty şi a interceptat întregul sistem de comunicaţii radio al Israelului. Din document reiese clar că izraelienii ştiau ce navă încearcă să scufunde (subl. mea, P.d.R.).

Acel grup restrâns de americani, care cunoşteau conţinutul secret al înregistrărilor, au fost indignaţi de faptul că izraelienii au vrut să scufunde definitiv atât nava de spionaj dotată cu aparatură electronică, cât şi echipajul acesteia şi, de aceea, au lovit şi bărcile de salvare. Izraelienii se temeau că specialiştii americani intenţionau să culeagă informaţii prin care să poată fi demonstrate încălcări ale drepturilor omului, pe care le comiteau la momentul respectiv soldaţii izraelieni în oraşul El Arish.

Tancurile izraeliene au bombardat atunci, la întâmplare, mai întâi o coloană militară neînarmată a trupelor O.N.U. indiene de pace şi, apoi, au incendiat o bază a O.N.U. «Este posibil ca atacul să fi fost ordonat de un înalt comandant de pe Peninsula Sinai, care a presupus, în mod eronat, că Liberty observa acţiunile desfăşurate acolo», constata, după două săptămâni de la incident, directorul adjunct al N.S.A., Louis Tordella. Însă atât lui, cât celorlalţi li s-a interzis cu desăvârşire să vorbească despre cele petrecute. Motivele care au determinat atacul cu pricina se numără, şi în prezent, printre cele mai bine păzite secrete de stat ale S.U.A.“ (cf. Der Spiegel, nr. 17, 23-29 aprilie 2001, pag. 180).

Aşadar, în ultimii 25 de ani, James Bamford a publicat două cărţi masive în care a denunţat o parte dintre secretele legate de crimele Israelului contra Guvernului S.U.A., precum cazul Liberty. Iar el nu este singurul care se ocupă de această crimă: pe Internet se postează materialele altor cercetători şi analişti ai problemei, inclusiv USS LIBERTY Memorial (vezi http://www.ussliberty.org/). Totuşi, acelaşi Guvern al S.U.A., care, în toate celelalte împrejurări nu mai poate de grija militarilor săi (cum e cazul lui van Goethem, care l-a omorât pe Teo Peter), când e vorba de crimele comise de Israel contra propriilor concetăţeni, tace ca mortul în păpuşoi. De ce oare?! Păi, de ce credeţi? V-aţi prins, nu-i aşa? V-aţi prins, dar vă e frică de sionişti să o spuneţi pe şleau: pentru că toţi secretarii Departamentului de Stat (adică miniştrii de Externe) şi toţi miniştrii Apărării ai S.U.A. din ultimii 30-40-50 de ani au fost evrei sau manevraţi-de-evrei, cum sunt păpuşarii-congresmeni  Tom Lantos, Christopher Smith şi Alfonse d’Amato (toţi evrei). Şi, atunci, cum să se lege nişte miniştri americani-evrei de nişte prim-miniştri şi miniştri ai Israelului, fie ei şi criminali, ca acest Moshe Dayan?! Nu se putea s-o facă, deoarece ar fi fost nevoiţi, în plus, să le sisteze şi ajutorul financiar american, pe care li l-au dat tot timpul, cum relevă, cu ironie amară, tot James Bamford: „După atacul izraelian asupra navei Liberty, contribuabilii americani au subvenţionat statul Israel cu cel puţin 100 de miliarde de dolari – sumă echivalentă cu bugetul N.S.A. pentru următorii 25 de ani“ (BODY OF SECRETS, Anatomy of the ultra-secret National Security Agency, Doubleday, New York, 2001, pag. 239). Şi acesta este numai ajutorul dat cash şi recunoscut, căci, în realitate, este mult mai mare. De exemplu, acum, Israelul bombardează Libanul cu rachete americane Patriot, folosind pretextul că i-au fost răpiţi doi soldaţi, dar cu scopul de a cuceri teritorii, ca în războiul din 1967. Apoi, cum s-ar fi dotat Israelul cu arma nucleară, dacă nu tot cu ajutor american?! Dacă le-ar fi sistat ajutorul, Germania ar fi prins curaj şi nu s-ar mai fi lăsat intimidată să tot plătească, de 50 de ani daune evreilor; la fel, Elveţia ar fi putut să se opună aceleiaşi extorcări de bani, ca urmare a şantajului evreiesc cu „holocaustul“ – pentru că aceştia au făcut din trucul cu „holocaustul“ un holocash, o adevărată industrie pentru a stoarce bani.