Despre Shabbes goy,servitorii voluntari si Ejusdem farinae

Evrei antisemiţi

Culmea este că un evreu – e-adevărat, dintre aceia cinstiţi şi rari –, Norman G. Finkelstein, a scris chiar cartea AFACEREA holocaustului, Reflecţii asupra exploatării suferinţei ebraice (apărută şi în limba română, în 2002), în care denunţă, cu risipă de argumentate şi cu o ironie cruntă, faptul că toată propaganda şi acţiunea de impunere a ideii „holocaustului“ nu este decât o escrocherie, regizată internaţional de grupurile de presiune evreieşti, coordonate de Consiliul Mondial Evreiesc. De aceea, fireşte, i-au fost aduse toate invectivele: «Leon Wieseltier, redactor literar la periodicul pro-izraelian New Republic, a intervenit personal pe lângă preşedintele grupului Holt, Michael Naumann. „Nu ştiţi cine e Finkelstein. E o otravă, e un evreu respingător care-şi urăşte neamul, e o târâtoare din cele care se ascund sub pietre.“ Caracterizând decizia celor de la Holt drept o „ruşine“, Elan Steinberg, director executiv al Congresului Mondial Evreiesc, opina: „Dacă vor să fie gunoieri, ar trebui să poarte uniformele respective“» (N. G. Finkelstein, op. cit., pag. 53): adică grupul Holt, care a avut curajul să editeze cartea lui N. G. Finkelstein, şi el însuşi, ar fi „gunoieri“. Or, citind măcar o parte a lucrărilor antiholocaust – numite, în terminologia internaţională, „revizioniste“ –, foarte multe postate, deja, pe Internet (vezi, în special, adresa: http://www.vho.org/aaargh/index.html), fiecare cititor va putea decide, în cunoştinţă de cauză, cine sunt adevăraţii gunoieri, dar şi criminali ai lumii.

Situaţia internaţională inextricabilă şi extrem de periculoasă, creată de campania sionistă frauduloasă de extorcare de fonduri prin impunerea holocaustului, este sintetizată de remarca lui Roger Garaudy: „Nu este vina mea dacă cei care mă acuză sunt tocmai aceia care au organizat o afacere mondială din vânzarea ciolanelor bunicilor lor“ (vezi Miturile fondatoare ale politicii izraeliene, Editura Alma Tip, 1998). Ca încercare de a descurca, măcar parţial, situaţia, propun Iranului să pună această frază ca moto al concursului de caricaturi – care trebuie organizat perpetuu – pe tema pretinsului „holocaust unic“ suferit de poporul „ales“, iar, ca postfaţă, finalul îndemnului rabinului Moshe Menuhin, citat anterior: „Izraelieni, …renunţaţi la regimul napalmului!“ (vezi SANTINELA, nr. 6/2006, pag. 3), „regim“ aplicat, din nou, chiar în aceste zile, Libanului, sub pretextul răpirii a doi soldaţi!

***

Una dintre cele mai recente consecinţe, de până acum, ale criminalei O.U.G. nr. 31/2002, emanate de sociologul şi dr. în drept-curmeziş Adrian Năstase (la care m-am referit în primele trei episoade), precum şi ale presiunilor cercurilor sioniste interne şi ale slugărniciei manifestate de conducătorii României (slugărnicie etalată încă din titlu) este faptul că, la 22 iunie a.c., a fost dărâmat şi ultimul bust al Mareşalului Ion Antonescu, din curtea bisericii ctitorite de el. Evident, atât ca răzbunare, la împlinirea a 65 de ani de la darea ordinului „Vă ordon, treceţi Prutul!“, cât şi ca represalii pentru participarea mai multor organizaţii româneşti la parastasul de la 1 iunie, când s-a comemorat asasinarea sa şi a colaboratorilor săi apropiaţi de către evreii comunişti veniţi pe tancurile sovietice, care acum sunt trecuţi sub tăcere de indivizi „liberali“ ca Bogdan Olteanu (nepotul kominternistei Ghizelei Vass), Dinu Patriciu (sponsor simultan şi „des-interesat“ al P.S.D. şi al P.N.L.), istoricul Crin Antonescu (fan şi coleg monarhist-liberal al lui Dinu Patriciu), ziaristul Emil Hurezeanu (şi el, apărător al lui Dinu Patriciu) şi mulţi alţii.

Încercarea de iudaizare a României

Tapajul făcut, cu impertinenţa tipic evreiască, de către nişte indivizi precum M. K. Katz, Andrei Oişteanu, Aurel Vainer ş.a., inclusiv după ultimul parastas de pomenire a Mareşalului Ion Antonescu, a fost comis pentru a-i umili şi pentru a-i culpabiliza şi mai mult pe români, spre a nu avea curajul să mai şi protesteze contra abuzurilor evreilor din interiorul ţării şi din afara ei. Căci, dacă nu protestează ei, „americanii“, pentru atacul terorist asupra vasului Liberty – „a most violent act of terrorism“, sau nu au protestat ei, „europenii“, contra războiului criminal reluat de Israel contra Libanului, în iulie-august a.c., cum să mai protesteze românii pentru interdicţia pretinsă cu tupeu de evrei de a-l omagia pe Mareşalul Ion Antonescu, când „importanta“ comunitate evreiască şi Ambasada Israelului „au făcut gât“ pentru două bancuri tipărite, iar ministreasa de Justiţie, de atunci, corupta Rodica Stănoiu, făcea sluj în faţa acestora – după cum am reamintit în primele trei episoade?! Iar, ulterior, sub pretextul „antisemitismului“ unui Vlad Hogea sau altuia ca el, ameninţările unui Nicolae Cajal – care, în România, a ajuns chiar academician pentru că a absolvit numai anul VI la medicină, cum dezvăluia Ion Coja într-una din excelentele sale cărţi! –, ale ambasadorilor Meggidon şi Mazor şi ale altor evrei au depăşit orice bun simţ! Că veni vorba, căutaţi să vedeţi câţi evrei sunt în Academia Română şi veţi fi uimiţi să constataţi că ei ocupă majoritatea scaunelor, căci s-au tras unii pe alţii. Ca să poată vorbi şi ei, ca şi Teşu Solomovici, care a scris cartea „România iudaica“ (?!), despre „Academia iudaică a României“. Căci, în mod similar, se mai găsise un evreu să-l numească pe şef-rabinul Moses Rosen drept „rabinul-şef al României“! De parcă România ar fi fost mozaică şi nu ortodoxă. De fapt, scopul acestei diversiuni a fost acela de a crea confuzie şi, prin însuşirea ei de către neavizaţi sau, pur şi simplu, nătărăi, să se răspândească respectiva inepţie. Pentru că prostia este contagioasă; ca dovadă, o anume Dana Humoreanu titra astfel un material propagandistic: „Rabinul-şef al României, Eliezer Glantz, în vizită oficială la Vatra Dornei“ (în Obiectiv – Vocea Sucevei, nr. 68, 1 nov. 2001, pag. 4A). De parcă România era stat teocratic iudaic, iar acest Glantz ar fi fost şeful statului!

De fapt, prin culpabilizarea poporului român, sionismul internaţionalist încearcă să-şi facă loc mai lejer în România, pe care o văd – aşa cum s-a mai spus – ca pe o „ţară-refugiu“, o ţară de rezervă în cazul când arabii îi vor arunca în mare. Pentru că se apropie vremurile prorocite de ideea „Pieirea ta, prin tine, Israele!“ – avertisment-concluzie a unor versete din Evanghelii. În acest sens, trebuie să relevăm că, după 1990, evreii au început să vină, buluc, în România sub diverse pretexte şi sub diverse acoperiri: că vin ca turişti, ca zarişti (ca Teşu Solomovici), că vin să facă afaceri – adică să ne jefuiască, precum acel Sorin Beraru (un „român“ neaoş) –, că vin la studii – la studiul arhivelor, ca să fure informaţii şi chiar documentele, spre a revendica tot ce pot să fure – etc., etc. Tot vin, dar uită să mai plece. De aceea, cu lichelele care ne conduc şi care au primit ordin de la Oculta internaţională să îi substituie pe Eroii Neamului cu autenticii criminali – doborând statuile Mareşalului Ion Antonescu, dar ridicând busturi criminalilor Laios Kossuth, Sandor Petöfi, Albert Wass, Yitzhak Rabin ş.a. –  nu trebuie să ne mai mirăm de ce pierde România!

Toţi generalii români, toţi ofiţerii, militarii, în genere, toţi cititorii acestui studiu şi toţi cetăţenii români (mai puţin acel nefericit „poet român“ Ion Gheorghe, denigrator al „ofiţerimii române“) care află despre acest serial trebuie să mediteze cel puţin la acest aspect: oare avioanele americane care au venit în ajutorul navei-spion Liberty erau înarmate numai cu armament nuclear, de nu au putut să riposteze prompt şi să pună capăt inclusiv războiului pe care-l declanşaseră izraelienii, minţind, însă, că l-ar fi început egiptenii?! Păi, dacă nu aveau şi armament convenţional nu se puteau apăra nici ele însele, în cazul atacării lor din „greşeală“ de avioanele izraeliene sau ale altor state. Şi dacă, apoi, le-au trebuit patru ore ca să schimbe armamentul nuclear cu cel convenţional, înseamnă că, în caz de conflict convenţional real, nu sunt bune de nimic, deoarece, în patru ore sunt făcute praf de orice aviaţie egală în performanţe tehnice. Ceea ce este greu de crezut că aşa s-ar fi întâmplat atunci. (Lipsa de reacţie a aviaţiei şi a apărării antiaeriene în cazul atacului din 11 septembrie 2001 nu explică inacţiunea de atunci.) Dimpotrivă, este foarte clar că guvernul S.U.A. nu a vrut să intervină contra Israelului, a tergiversat schimbarea armamentului şi şi-a sacrificat propriii militari.

De fapt, expresia „propriii militari“ este un fel de a spune, căci, de vreme ce S.U.A. sunt conduse de americani-evrei – atât sub aspect financiar, cât şi politic –  este evident că cei aflaţi la putere îi consideră pe militarii americani drept simpli mercenari, buni să fie „carne de tun“. Iar guvernanţii americani acţionează în înţelegere cu cei izraeliţi. Elocvent, în acest sens, este următorul fapt: prin luna iunie 2001, canalul Discovery a difuzat câteva zile la rând un documentar realizat, incredibil, chiar despre Agenţia Naţională de Securitate (N.S.A.), căreia îi era subordonată nava-spion Liberty. Spre sfârşitul documentarului, i s-a cerut părerea şi unui general (r.) izraelian, unul Uzi Narkiss; ei, bine, şi acum, după 25 de ani de la apariţia primei cărţi a lui James Bamford, respectivul individ a avut tupeul să repete aceeaşi minciună: că atacul asupra navei Liberty a fost făcut din greşeală! Cei care au văzut filmul îşi amintesc episodul. Fireşte, nici nu ne aşteptam să spună adevărul. Căci evreii nu vor să cunoască adevărul, care îi „va face liberi“.

Sensul real al expresiei „poporul ales“

Evreii din România şi din afara ei ne şantajează că, dacă nu le restituim toate proprietăţile pe care au reuşit să le strângă prin furt prima dată – şi pentru care România le-a plătit despăgubiri la plecarea legală din ţară sau chiar celor care au fugit cu ocazia curselor navei Transilvania –, atunci nu ne mai ajută să ne integrăm în Europa! Acesta este o formă de terorism psihologic şi politic! Dar de ce se bagă ei în treabă, ei, care sunt în Asia, chiar dacă în Orientul Apropiat (şi nu în „Orientul Mijlociu“, cum spun „fătucile“ de la TV şi „guguştiucii“ din presă)?! Este evident de ce: ca să mai facă un gheşeft. Singura preocupare a evreilor este să facă bani! De ce nu ne ajută, în mod gratuit, prin influenţa cu care vor să ne sperie, ca să ateste că ar fi „generoşi“, cum se laudă?! Dar un „evreu generos“ este o contradictio in adjecto! Adică, într-o traducere „liberă“, este o contradicţie într-un abject. Fireşte, cu câteva excepţii, ca Norman Finkelstein, Isaac Asimov, Moshe Menuhin, Israel Shahak ş.a.

De altfel, în ceea ce mă priveşte, susţin ideea prezentată de autorul studiului HOLOCAUST-OLOGII – vectori ai războiului axiologic, anume că vechii scribi evrei, care au compilat şi recopiat corpusul numit Vechiul Testament, au făcut nişte falsuri: anume, în expresia originală „Evreii sunt poporul ales de Dumnezeu pentru experienţe“, ei au şters, la recopiere, ultimele două cuvinte, iar acum se laudă că ei sunt „poporul ales“ de Dumnezeu. Ales pentru ce?!, se întreabă şi se miră Roger Garaudy, precum şi alţii ca el. „Când s-a făcut tragerea la sorţi?!“, se întreba, maliţios, şi Corneliu Vadim Tudor, cu câţiva ani înainte să aibă einsicht-ul cu înţelegerea inversă şi tardivă a Bibliei, de la începutul anului 2004, când i-a adresat scrisoarea infamantă lui Eyal Arad! Este „popor ales“ pentru ca Dumnezeu să facă experienţe istorice pe evrei, ca să le determine pe alte popoare să înveţe, „pe pielea evreilor“, ceea ce nu trebuie să facă şi cum să nu fie. Aceasta este singura lecţiune corectă a sintagmei „poporul ales“. Iar evreii, care, după prigoana universală pe care o suportă de două mii de ani pentru deicid, pentru rasismul, ultraşovinismul şi mercantilismul lor – iar proverbul românesc „Banii sunt ochiul dracului“ trebuie să le fie un memento –, au învăţat lecţia şi vor să ne-o întoarcă nouă, pentru că ne-am dovedit „tradiţional toleranţi“, şi să facă experienţe pe noi. Iată de ce vor să vină şi să revină buluc evreii în România, după ce le-a mers atât de „rău“, acolo unde, altă dată, ar fi murit „400.000“! Totuşi, ce NU trebuie să învăţăm de la evrei?!

Muşamalizarea acţiunilor spionului Pollard

Pentru a vedea ce NU trebuie să învăţăm de la evrei, să reamintim criminalitatea funciară a evreilor, atestată tot timpul, de la Vechiul Testament până azi, expusă în episodul 3 (vezi SANTINELA, nr. 4, pag. 6) şi asupra căreia insistă şi Mario Truchetti, în faimoasa lui carte TIRANIA ŞI TIRANICIDUL (Editura Cartier, Bucureşti-Chişinău, 2003, pag. 200 şi urm.). Să revenim la acest „azi“ istoric şi, pentru că analiza s-a făcut asupra domeniului Serviciilor Secrete – N.S.A. fiind cea mai secretă şi căreia i se subsuma Liberty –, să rămânem, încă, în acest domeniu.

Din surse desecretizate şi devenite deja clasice, se ştie că un evreu mitoman, cetăţean american nativ şi nu naturalizat, a vrut să facă spionaj pentru Israel, contra ţării sale, S.U.A. Dar a vrut s-o facă din proprie iniţiativă şi nu şantajat că ar fi poponar, distribuitor de droguri, hoţ sau altceva, cum se practică în aceste medii sociale – aşa cum se discută, lejer şi la grămadă, acum, la noi, despre „colaboratorii şi informatorii Securităţii“, cum că ar fi fost „şantajaţi“ (!) sau păcăliţi, precum declară unii ziariştii sau Mona Muscă. Astfel, ca urmare a imbecilităţii unora de la F.B.I., fapt demonstrat de scandalurile care l-au zguduit în ultimele decenii şi atestată, fără putinţă de tăgadă, în 11 septembrie 2001, acest evreu-american, pe nume Jonathan Jay Pollard, a reuşit să deţină performanţa de a fi ajuns unul dintre cei mai productivi spioni, poate cel mai productiv din istoria Israelului.

În iunie 1984, J. J. Pollard a devenit ofiţer de supraveghere al Centrului de Alertă Antiteroristă (Anti-Terrorist Alert Center – ATAC), Divizia Analiză a Primejdiei, Serviciul de Investigaţii al Marinei Militare. În vederea îndeplinirii misiunilor sale, i s-a dat acces la Operaţiunea TALENT-KEYHOLE-Informaţii Speciale, ceea ce îi asigura accesul la informaţiile provenite din fotografierea prin satelit şi din interceptarea transmisiunilor – făcute, cum am arătat, de Agenţia Naţională de Securitate, pentru care operase inclusiv Liberty. Pentru a-şi îndeplini activitatea de spionaj, Pollard a căutat să ia legătura cu colonelul Aviem Sella, considerat un „as al Forţelor Aeriene Israeliene“, care fusese şef de operaţiuni între 1980 şi 1983. Cunoscând intenţiile coreligionarului său, Sella trebuia să afle dacă guvernul izraelian era interesat să aibă un spion infiltrat în serviciile de informaţii ale Statelor Unite – un act care, dacă ar fi fost descoperit, ar fi creat o situaţie deosebit de stânjenitoare şi ar fi tensionat grav relaţiile izraeliano-americane de natură strategică. Sella a discutat propunerea lui Pollard cu Yossi Yagur, consilierul ştiinţific al Consulatului izraelian la New York şi reprezentant al Biroului de Relaţii Ştiinţifice al Ministerului Apărării – LAKAM. Yagur l-a informat pe şeful LAKAM, Rafi Eitan. Astfel a fost organizată, cu girul celor mai înalţi oficiali ai Israelului în materie de spionaj, activitatea trădătoare a cetăţeanului americano-evreu, deşi, ulterior, aveau să se spele pe mâini, ca Pilat din Pont. Dar să nu anticipăm!

Cel puţin din ianuarie 1985 până cu puţin timp înainte de arestarea sa, în fiecare vineri Pollard avea să aducă documente în apartamentul din Washington al lui Irit Erb, secretarul consilierului ştiinţific al Ambasadei Israelului, pentru a fi fotocopiate. Până în momentul în care a fost arestat, Pollard furnizase peste 1.000 de documente secrete, care, în majoritatea lor, potrivit unei note a Departamentului Justiţiei, „reprezentau studii analitice amănunţite care conţineau calculaţii tehnice, grafice şi fotografii din satelit“. Nota mai releva şi faptul că „un număr substanţial de documente aveau sute de pagini“ şi că „mai mult de 800… erau ultrasecrete“. Aceste documente ofereau informaţii despre: 1) sediile Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei din Tunisia (inclusiv o descriere a tuturor clădirilor); 2) capacităţile specifice ale sistemelor tunisian şi libian de apărare antiaeriană; 3) capacităţile de producere a substanţelor de luptă ale Irakului şi Siriei (inclusiv fotografii amănunţite din satelit şi hărţi arătând amplasarea fabricilor şi a spaţiilor de depozitare); 4) livrările de arme sovietice către Siria şi alte state arabe, inclusiv specificaţiile rachetelor sol-sol SS-21 şi a rachetelor antiaeriene SA-5; 5) forţele navale, facilităţile portuare şi liniile de comunicaţii ale diverselor ţări; 6) avionul de vânătoare MIG-29; 7) evaluarea americană a activităţilor izraeliene; 8) programul Pakistanului de construire a bombei atomice (inclusiv fotografii din satelit ale bazei pakistaneze Kahuta).

Arestarea lui Pollard s-a dovedit, aşa cum era de aşteptat, deosebit de stânjenitoare pentru Israel, deşi situaţia ar fi fost mai gravă, în sensul acesta, dacă Pollard nu ar fi refuzat, iniţial, să coopereze cu acuzatorii săi – dându-le, în felul acesta, lui Yagur, lui Erb şi lui Sella (care se afla în S.U.A. în vremea aceea) şansa de a o şterge englezeşte în Israel.

„Primul ministru Shimon Peres s-a grăbit să limiteze dezastrul, adresând scuze şi caracterizând operaţiunea ca fiind neautorizată (sic). În plus, Eitan a fost demis din funcţiile sale de şef al LAKAM şi de consilier special pe probleme de terorism, în timp ce guvernul a anunţat că LAKAM va fi desfiinţat. Acţiunile ulterioare ale guvernului Peres au stârnit suspiciuni în legătură cu sinceritatea scuzelor sale. Într-adevăr, Rafi Eitan a fost numit în fruntea unei mari corporaţii cu capital de stat, Israeli Chemicals, în timp ce Aviem Sella a fost promovat la gradul de general de brigadă şi numit comandant al celei de-a doua mari baze aeriene izraeliene, Tel Nof. Nici LAKAM nu a fost desfiinţat cu adevărat. I s-a schimbat doar titulatura şi a fost pus în subordinea Ministerului de Externe. O echipă americană de investigaţii a constatat că izraelienii nu înţeleg să fie prea cooperanţi“ (cf. Jeffrey T. Richelson, UN SECOL DE SPIONAJ. Serviciile de informaţii în secolul XX. Ed. Humanitas, 2000, pag. 450). Asta era o formă elegantă de a spune că sunt nişte mincinoşi şi, totodată, de a muşamaliza lucrurile – ca şi în cazul Liberty.

Comitetul numit de către prim-ministrul izraelian Yitzhak Rabin pentru a investiga afacerea Pollard l-a acuzat pe Eitan că „Nu s-a consultat cu ministerele de resort la recrutarea şi dirijarea lui Pollard“. Tot astfel, un raport întocmit de un subcomitet al Comitetului de Afaceri Externe şi Apărare a Knessetului, condus de fostul ministru de Externe Abba  Eban, menţiona că Eitan „a purtat întreaga şi directa responsabilitate pentru hotărârea de a-l recruta şi dirija pe Pollard. El nu a raportat acest lucru superiorilor săi şi, ca atare, nu a primit nici o aprobare în acest sens. Era de datoria lui să fi înţeles că o acţiune ca aceasta putea să pericliteze interese importante ale Israelului şi să deterioreze relaţiile dintre Israel şi Statele Unite“. Evident, erau minciuni jignitoare prin grosolănia lor – ca şi cele din cazul Liberty .

Atât Eitan, cât şi Pollard au contestat descrierea falsă a operaţiunii. Potrivit lui Eitan, „toate acţiunile mele, inclusiv cea care îl privea pe Pollard, au fost făcute cu ştiinţa persoanelor competente“ (ibidem, pag. 451). Fireşte, înalţii oficiali încercau să se spele pe mâini, căutând un „acar Păun“, în persoana lui Eitan. Pe de altă parte, premierul Yitzhak Rabin a apelat la Bill Clinton pentru a obţine eliberarea lui Pollard – ceea ce, evident, însemna că se solidariza cu el –  dar a fost refuzat. Ar fi fost, vorba aceea, „prea de oaie“ să-l fi eliberat şi este total condamnabilă presiunea premierului Yitzhak Rabin, văzut ca „om al păcii“, căruia un nătâng ca C.V. Vadim i-a ridicat statuie în România! De ce, de bucurie că Pollard nu a spionat şi România?!

Din acest motiv, ca replică la demolarea bustului Mareşalului Ion Antonescu şi pentru comemorarea a 40 de ani de la atacarea mişelească a navei Liberty de către aviaţia militară izraeliană, propun ca, la 8 iunie 2007, să fie demolat bustul lui Yitzhak Rabin, ridicat la Braşov de un inconştient ca C. V. Tudor, doar din spirit de slugărnicie faţă de evrei şi pentru a ajunge, cu ajutorul lor, preşedintele României, ca să le fie „credincios ca un câine“.

Iată cine pierde România!

Reamintesc faptul că, în 1993, Yitzhak Rabin a făcut apel la preşedintele Bill Clinton, cerându-i să-i reducă pedeapsa lui Pollard, dar a fost refuzat. Apoi, inclusiv în anul 2000, după cum a relevat şi presa din România, cererea a fost iterată, cu acelaşi efect: Pollard va rămâne în puşcărie toată viaţa. În fond, era o formă de compromis prin care era sacrificat un spion, dar era spălat obrazul, cam şifonat, al Unchiului Sam. Căci obrazul lui Yitzhak Rabin, care a intervenit pentru un spion al Israelului – chiar dacă era evreu după mă-sa, dar era cetăţean american –, nu are cine să-l spele, deşi a încercat unul, ridicîndu-i statuie în România!

„Acolo unde preşedinţii sunt terorişti“

Trebuie să ne mai amintim şi că, în momentul când era pe punctul să înceapă o conciliere cu palestinienii, Yitzhak Rabin a fost asasinat de un izraelit extremist, care a trecut prin garda lui Rabin ca prin brânză. Cum a fost posibil?! Evident, printr-un complot la nivel înalt. Apoi, a fost asasinat ministrul izraelit al turismului în momentul când era fără gardă, deşi, până atunci, făcea paradă de câţi bodiguarzi ţine pe lângă el. Cum a fost posibil?! Evident, tot printr-un complot la acelaşi nivel înalt, ca să poată fi acuzaţi palestinienii. Inclusiv din acest caz avem, într-adevăr, multe de învăţat de la evrei, cu condiţia să citim, în paralel, măcar cartea lui Victor Ostrovsky şi Claire Hoy, MOSSAD – „ACADEMIA ÎNŞELĂCIUNII“ (Editura Globus, Bucureşti, 1993)!

Ceea ce trebuie să remarcăm aici este că Israelul bombardează cu precizie, şi acum, bazele militare şi taberele de civili palestinieni, tot pe baza informaţiilor furnizate de evreul-american Jonathan Jay Pollard. Palestinienii, în cadrul Intifadei, dau cu pietre, iar evreii răspund în mod „asimetric“: cu raiduri cu avioane americane F-16, dau cu rachete cu napalm fabricate în S.U.A. – cum bombardau şi nava americană de spionaj Liberty. Un exemplu al „moralei“ iudaice a fost dat, în vara anului 2001, de ministrul adjunct de interne izraelian, care a propus să fie lichidate şi rudele apropiate ale palestinienilor sinucigaşi, care se sacrifică pentru libertatea poporului lor. Asta este aplicarea legii talionului din Vechiul Testament, cu precizarea că, acolo, vendeta era dusă „până în al şaptelea neam“. Respectivul ministru izraelian nu a spus-o fiindcă, evident, a considerat-o ca fiind subînţeleasă. Cu această politică, nu este de mirare că, aşa cum demonstrează R. Garaudy inclusiv în Procesul sionismului israelian, generalizarea antisemitismului este reacţia firească la practicile sionismului. Atacul din 11 septembrie 2001 – uşor de anticipat chiar din presa şi din filmele americane – este consecinţa directă a faptului că S.U.A. au susţinut şi susţin terorismul statului Israel, cum au procedat, inclusiv la Conferinţa internaţională de la Durban, cu câteva zile înaintea atacului „9/11“.

Culmea „moralei“ iudaice a fost atinsă în iulie-august 2006, când, sub pretextul că vrea să recupereze doi soldaţi răpiţi, chipurile de Hezbollah, Israelul a declanşat al doilea război contra Libanului, care dădea semne de înviorare economică, după primul război comis de Israel în acelaşi mod terorist.

Elocvent, în acest sens, este sugestivul titlu al articolului lui Omid Souresrafil, „Acolo unde preşedinţii sunt terorişti“, din care cităm: „(…) Israelul deţine cel mai mare număr de spioni deveniţi politicieni. De exemplu, Yigal Aron, ministrul de externe al lui Rabin, a condus grupul paramilitar Palmak. Menahem Beghin a fost cândva şeful grupării teroriste ilegale izraeliene «Irgun». În anul 1972, Benjamin Netanyahu şi Ehud Barak au luat parte la asaltul avionului deturnat la Tel Aviv, aparţinând Liniilor aeriene Sabena. Această operaţie a fost condusă de nimeni altcineva decât de Moshe Dayan. Şi, în ciuda reputaţiei sale de serviciu extraordinar, Mossadul a avut parte şi de înfrângeri şi momente penibile. Doi directori ai Shin Beth-ului au fost demişi, iar Ezer Harel a demisionat din funcţie ca urmare a neacceptării de către Ben Gurion a planurilor de asasinare a oamenilor de ştiinţă care au sprijinit programul egiptean de producere a rachetelor balistice. Levi Zamir a fost pe punctul de a-şi pierde funcţia când, în cadrul unei misiuni vizând asasinarea lui Hassan Salameh, doi agenţi ai săi au ucis un chelner în Norvegia“ (în Tehran Times, nr. 100, 9 aug. 1998, pag. 9).

Cu ocazia războiului contra palestinienilor accentuat la începutul anului 2002, cauzat de atacurile sinucigaşe ale lor, Israelul a apelat la întreaga sa armată, dotată cu armament modern american (iar războiul a fost reluat, pe scară largă, recent, în Liban). Pe lângă inegalitatea de forţe angajate în luptă, trebuie să subliniem un fapt trecut discret sub tăcere de presa mercenară din Ţara noastră, evident, tocmai pentru a nu compromite politica filosionistă a xenocraţiei care conduce România, dar care fapt aruncă o altă lumină asupra ofensivei izraeliene. Anume, pe lângă exterminarea „teroriştilor“ palestinieni sinucigaşi şi a rudelor apropiate ale acestora (exact ca în indicaţiile Vechiului Testament!), armata izraeliană a distrus toate genurile de arhive ale Autorităţii Naţionale Palestiniene: foile matricole ale elevilor, evidenţa populaţiei, evidenţele cadastrale, fişele autovehicolelor, documentele poliţiei (inclusiv cele de urmărire a infractorilor) etc., etc. (cf. F. S., „Armata izraeliană distruge arhivele Administraţiei Palestiniene“, în El Pais, nr. 9096, 22 aprilie 2002, pag. 7; vezi şi Mariano Aguirre , “Buscan terminar con la Autoridad Palestina“, BBC Mundo, 2 aprilie 2002). Prin aceasta, Israelul nu mai urmărea să-i distrugă garda „teroristă“ a lui Arafat – instruită în România cu acceptul Israelului –, ci toate dovezile existenţei poporului palestinian, consecvent politicii instituite în 1948, odată cu înfiinţarea statului Israel: anume că palestinienii, cum „decretase“ Golda Meir, „nici nu există!“ Or, aceasta înseamnă continuarea genocidului practicat în toată istoria statului Israel, lungă de 58 de ani; aceasta înseamnă că statul Israel, în întregimea sa, este criminal de război în toată istoria sa. Iar, acum, Israelul face presiuni asupra României pentru a le restitui evreilor care au plecat din România averile lăsate aici, deşi ei au fost despăgubiţi la plecare. Adică, aşa cum au făcut mereu, şi cum precizează Norman Finkelstein, transformă un pretins „holocaust unic“ – deşi alte popoare au pierdut mult mai mulţi oameni cu prilejul acelei calamităţi mondiale – într-un real şi pragmatic „holocash“.

Aceştia sunt oamenii care ne dau nouă lecţii de moralitate, ne incriminează neîntemeiat de antisemitism în scopul inducerii vinovăţiei în conştiinţa noastră şi în cea a opiniei publice internaţionale, ca să se întoarcă nestingheriţi acolo unde le-a fost cel mai bine şi să pună iarăşi jugul pe noi. Iar conducătorii noştri, pentru nişte aur pus în dinţi sau pus în bănci, achiesează la propaganda sionistă şi vor să ne dărâme statuile pentru că fac sluj în faţa abstracţiei numite pompos de I. M. Paşcu şi Adrian Năstase, „comunitatea internaţională“! Mai mult, în baza criminalei O.U.G. nr. 31/2002, au introdus în programele de învăţământ şi în manuale obligativitatea lecţiilor despre holocaustul evreilor, deşi despre holocaustul românilor, produs de evrei în Basarabia în „Săptămâna roşie“, din 1940 – cum o numeşte Paul Goma –, şi, în România, îndeosebi între anii 1946-1965, nu se vorbeşte nicăieri, în manualele de istorie, iar cărţile, revistele şi articolele care mai tratează, sporadic, aceste teme, sunt puse la index!

Campania agresivă contra României

Aceştia sunt, în primul rând, evreii escroci – de tipul lui Elie Wiesel, Radu Ioanid, Vladimir Tismăneanu, Bogdan Olteanu, Jean Ancel, Mya (citeşte: Muia) Benjamin ş.a. – care contestă dreptul românilor de ridica statui Mareşalului Ion Antonescu, de a culege bancuri şi de a tipări cărţi în ţara lor. Cazul atacării deliberate şi teroriste a navei Liberty, cazul americanului-evreu Pollard care a spionat S.U.A. pentru Israel, cazul ministrului adjunct de Interne al Israelului care cerea lichidarea rudelor palestinienilor-kamikaze relevă, fără putinţă de tăgadă, caracterul funciarmente criminal al „poporului ales“. V-am spus pentru ce a fost ales: pentru experimente istorice şi, îndeosebi, pentru a determina alte „neamuri“ să înveţe, din exemplul evreilor, cum nu trebuie să fie şi ce nu trebuie să facă. Evreii au făcut un experiment istoric în Rusia, exersând acolo comunismul şi extinzându-l în Europa Centrală şi de Est, în forma troţkisto-stalinistă. Ar fi cazul ca şi arabii să se unească şi să facă şi ei un experiment: să-i înveţe pe evrei să nu mai fie cămătari, distrugându-le băncile – reluând, pe un plan mai mare, acţiunea energică a lui Iisus Hristos, care le-a aruncat zarafilor banii pe jos, fiindcă spurcaseră Templul cu specula lor monetară (speculă practicată acum de F.M.I., B.I.R.D., G. Soros); apoi, să-i înveţe pe evrei să fie, şi ei, concilianţi, toleranţi – cum îi îndeamnă pe alţii, demagogic, pe alţii, deşi în scrierile lor religioase îndeamnă la uciderea tuturor celorlalte popoare! Pentru a căpăta experienţă pedagogică, ar putea apela şi la alde Andrei Oişteanu, Radu Ioanid, Vladimir Tismăneanu, Horia Patapievici – toţi „români verzi“ –, care-i sfătuiesc pe românii autentici să fie toleranţi şi să le suporte, în continuare, agresiunile. Ar putea apela şi la ajutorul academicienilor evrei din România, acompaniaţi de lichelele care ne conduc, spre a veni în întâmpinarea „sensibilităţii Israelului şi a S.U.A.“, cum se exprimau lichelele I. M. Paşcu şi Adrian Năstase. Ar putea apela, de asemenea, la exemplul unor ţări asiatice, care au cerut declanşarea unei cruciade antisioniste. Ca să nu mai vorbim de Iran, care şi-a recăpătat curajul istoric, în faţa agresiunii Israelului! Vedeţi, şi aici, „dublul standard“ practicat de conducătorii României, de presa aservită din România şi de conducătorii unor ţări occidentale: cât timp s-a înarmat cu bomba atomică, pe ascuns, Israelul (ajutat, fireşte, discret de Unchiul Sam), nici o ţară nu a protestat, deşi era evident că se atentează la pacea lumii.

Când s-au înarmat cu bomba atomică Coreea de Nord şi Iranul, au sărit occidentalii grijulii că se proliferează arma nucleară! Când Israelul a vrut să bombardeze Egiptul şi Libia cu bombe nucleare, doar U.R.S.S. l-a somat să-şi întoarcă, imediat, avioanele din zbor, căci, altfel va ataca cu rachete nucleare Israelul, aşa că acesta şi-a întors avioanele din zbor! Dar acum cine mai ţine în frâu Israelul?! Să sperăm că Iranul îţi va menţine poziţia sa principială, iar ţările asiatice vor trece la acţiunea preconizată. Atunci s-ar vedea că nu mai pierde România!

În două versete memorabile din Evanghelie se arată: „Iisus a zis iudeilor care crezuseră în El: „«Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi»“ (Ioan, 8, 31-32). Minciunile debitate de guvernanţii Israelului ca să acopere atacul terorist contra navei de informaţii Liberty, ca să îl acopere pe spionul Jonathan Jay Pollard, cele pentru a muşamaliza epurarea etnică şi chiar scoaterea palestinienilor din evidenţele Istoriei, cele inventate despre uciderea a „400.000 de mii de evrei în România“, ca şi, printre altele, cele privind „învoirea“ a 3.000 de evrei în ziua atacului „9/11“ contra turnurilor W.T.C., toate acestea arată că ei nu vor să cunoască adevărul şi, în consecinţă, nu vor să fie liberi. Ca atare, nici să nu aibă pretenţia să mai fie crezuţi de cineva cum că ei, evreii, ar vrea binele cuiva. Căci, dacă puţini fuseseră „iudeii care crezuseră în El“, în schimb, toţi ceilalţi fuseseră iudeii care crezuseră în Mamona. Şi mai cred şi acum. Cei câţiva evrei de bine, care demască politica agresivă a sioniştilor, nu atenuează crimele „poporului ales“. După cum o spune şi Ignatio Ramonet, în Geopolitica haosului, banul este noua credinţă, promovată de către marea finanţă evreiască, de ideologii mondializării. Dar, zice românul, „Banul e ochiul dracului!“ De aceea, evreii riscă să-l provoace pe Dumnezeu şi să contribuie la adeverirea prorocirii: „Pieirea ta, prin tine, Israele!“

O dovadă elocventă, în acest sens, este cazul Nati Meir, băgat în Parlamentul României prin manevre dolozive. Culmea norocului porcesc al acestui Meir (o fi rudă cu Golda Meir?!) este că şi el ar fi „moştenit“, de la o „mătuşă“ din S.U.A., 86 milioane de dolari (nu ca A. Năstase, cu doar, colo, un amărât de milion de dolari U.S.A.)! E-adevărat că în presă au apărut şi câteva ştiri importante, dar nedezvoltate ulterior: cum că Departamentul de Stat al S.U.A. nu i-a găsit nici o mătuşă şi că „Autorităţile române vor verifica provenienţa moştenirii de 86 de milioane de dolari pe care deputatul Nati Meir pretinde că a primit-o. Suspiciunea vizează o posibilă spălare de bani. Oficiul pentru Prevenirea Spălării Banilor (O.P.S.B.) a fost sesizat cu privire la provenienţa banilor care au intrat recent în averea deputatului Nati Meir“ [Simona Popa, Claudiu Tîrziu, Fiscul pune ochii pe averea lui Nati Meir, în Cotidianul, nr. 244(4310), 15-16 oct. 2005]. Poate că după ce Parlamentul rezolvă disputa privind retragerea trupelor româneşti din Irak, privind construirea de  locuinţe pentru sinistraţii inundaţiilor etc., se va ocupa şi de deputatul independent Nati Meir. Pentru că, se pare, O.P.S.B. a fost intimidat de caracterul iudeu al lui Meir şi nu a făcut nimic cu sesizarea, deşi Meir a fost dată afară din P.R.M. de „justiţiarul“ C.V. Tudor pentru că E. Arad şi N. Meir l-au jucat la cacealma.

Dar poate că Excelenţa Sa D-l Nicholas Taubman, noul ambasador al S.U.A. la Bucureşti, ne va ţine la curent cu ancheta F.B.I. măcar în cazul Meir, căci, pe vremea afacerilor oneroase făcute cu Dinu Patriciu, la PetroMidia Năvodari, de alt mare escroc internaţional evreu, Marc Rich, urmărit de F.B.I. pentru vreo 60 de capete de acuzare (cf. Escu, „Midia Năvodari – o fraudă mondială?“, în Totuşi, iubirea, nr. 80/11, 26 martie-2 aprilie 1992, pag. 14), Ambasada S.U.A. nu ne-a informat cu nimic, deşi România ar fi avut nevoie imperioasă de asemenea date. Căci, acum, fiind aliaţi în N.A.T.O., relaţia dintre F.B.I. şi S.R.I., dintre C.I.A. şi S.I.E. vor fi de prietenie şi nu de inamiciţie. Mai ales dacă S.U.A. vor, realmente, să ne sprijine în eradicarea corupţiei şi nu doar s-o dezvolte, pentru a se îngenunchea mai uşor România – cum se pare că au făcut până acum!

Dar, nenorocul pentru România rezidă şi în faptul că, din cauza „iluminării“ lui Vadim, conjugată, pe de o parte, cu „ştiinţa“ lui politică şi informativă asigurată de coloneii şi generalii rezervişti sau activi care fojgăie în jurul lui, şi, pe de altă parte, cu slugărnicia deplină şi instantanee faţă de Israel, escrocul Nati Meir a ajuns deputat în Parlamentul României în timp ce, în Israel, este aşteptat ca să fie băgat la puşcărie pentru diverse escrocherii. Dar, te pui cu iluminarea Trinebunului, care, văzând că un Radu Vasile, Adrian Năstase, I. M. Paşcu se făcuseră preş în faţa Israelului, a vrut şi el să ajungă preşedinte cu ajutorul Israelului?! E-adevărat că, după ce Israelul, pentru a nu pierde Coloana a V-a infiltrată în România, i-a dat cu flit lui Vadim, acesta a uitat de propria sa directivă  de a interzice publicarea de texte contra evreilor şi a holocaustului, iar românii curajoşi au început să scrie astfel: „În România nu a existat Holocaust: nici ca politică de stat, nici ca număr de evrei asasinaţi de către organisme ale Statului. Statul Român are răspunderile sale faţă de evrei, dar acestea trebuie fixate doar în limita adevărului istoric. Altfel, ar trezi reacţii ostile nedorite, ar impieta asupra relaţiilor dintre cele două popoare. I-ar folosi d-lui Tăriceanu aşa ceva?“ – scria d-l prof. univ. dr. Petre Ţurlea, în articolul «Domnul Tăriceanu  şi „Holocaustul“ din România» (în România Mare, nr. 768, 1 aprilie 2005, p. 9). Şi nu ar fi exclus ca C. V. Tudor să renunţe şi să mai bage în Biblie capitolul promis despre holocash.

Iată cine pierde România!

ADDENDA

Acestea, deci, fuseseră spuse acum patru ani!

Între timp, conducătorii Israelului au rămas la fel de agresivi – cum au fost încă de la înfiinţarea Israelului, înfiinţare contestată, totuşi, de evreii fundamentalişti organizaţi în NETUREI KARTA –, iar conducătorii României au rămas la fel de slugarnici faţă de pretenţiile Israelului, ale S.U.A., ale U.E., F.M.I., B.I.R.D. etc.

Dar, e-adevărat, s-au schimbat ideologiile şi actonii politici în acest areal european şi în România în special: în locul lui Roller – care ne-a impus ideologia internaţionalismului proletar de sorginte „sovietică“, de fapt, troţkisto-stalinistă, adică jidănească –, a reapărut năpîrlitul escroc politic „americanizat“ Vladimir Tismăneanu, care „condamnă“ comunismul teoretizat de taică-su şi de coreligionarii săi (Ana Pauker, Valter Roman, Silviu Brucan ş.a.) şi care, acum, ne impune globalizarea de sorginte iudeo-masonică – adică altă formă a internaţionalismului, dar mai agresivă, fiindcă este mai persuasivă şi îi prosteşte mai bine pe oameni.

Numai că nu s-a schimbat esenţa etnică, politică şi imorală a acestor indivizi: şi Roller şi Tismăneanu sunt jidani – atenţie, nu evrei, a nu se  confunda! –, adică sionişti, de aceeaşi factură ca teroriştii care au condus şi conduc Israelul: Ben Gurion, Menahem Begin, Golda Meir, Moshe Dayan, Ariel Sharon ş.a. Or, faptul că situaţia se repetă este de natură să ne clarifice definitiv şi să o înlăturăm radical.

Revenind la atacul aviaţiei izraeliene contra flotilei care aducea ajutoare umanitare în Fîşia Gaza – atac soldat cu cel puţin nouă morţi şi circa 30 de răniţi –, ziaristul Dan Darie, sub titlul „Cuvîntul care asigură… Gaza şi ordinea“,  îşi expune dilema astfel: « Evenimentul zilei de marţi vine cu o ştire complicată: „Turcia acuză Israelul de «terorism de stat»“. Ştiţi deja: ape internaţionale, flotă cu ajutoare umanitare, asalt cu tru­peţi izraelieni, 9 morţi printre goimi. Ce să zic? Dacă spun „Evreii sînt măgari şi violenţi“, e clar că-s antisemit. Dacă preiau povestea cu „u­ma­nitarii erau, de fapt, terorişti“, atunci pic de tîmpit. Sincer să fiu, cred că adevărul e pe undeva pe la mijloc, ascuns între teroriştii greci şi britanici (că nu erau numai turci în convoi) şi armele de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein. Povestea continuă toată săptămîna cu un dialog al surzilor: ONU îi face albie de porci (chestie nu tocmai kosher), izraelienii o ţin una şi bună: „Noi sîntem, de fapt, victimele, umanitarii ne-au încălcat blocada, nu e normal ca toată lumea să fie împotriva noastră!“» (Academia Caţavencu, nr. 23, 8 iunie 2010).

Adică dilema sa – reală, profundă şi întemeiată! – o dă pe băşcălie. De ce?! În mod evident, nu este antisemit (mai ales că şi palestinienii sunt semiţi!) şi, mai ales, nu este tîmpit! Cum nici noi, cei mulţi, nu suntem antisemiţi şi nici tîmpiţi. E-adevărat, că, în guvernele postdecembriste, au fost şi sunt – dimpotrivă – mulţi filosemiţi şi tîmpiţi!

De ce, totuşi, ziaristul trebuie să apeleze la băşcălie, în loc să se exprime în mod clar şi radical? Acum trăim vremuri odioase şi trebuie să adoptăm măsuri radicale!

Un exemplu edificator de acţiune – şi reacţiune – la agresiunile economice şi financiare comise de organizaţiile internaţionale şi băncile străine aciuate în România, la agresiunile informaţionale, axiologice (de genul celor comise de mass media din Italia, Spania, Franţa, Germania etc. la adresa României din cauza infracţiunilor comise de ţigani, pe care-i confundă deliberat cu românii!) îl constituie chiar demersurile întreprinse de supravieţuitorii echipajului navei Liberty: deşi au fost ameninţaţi de guvernul S.U.A. cu puşcăria dacă vorbesc despre atacarea lor deliberată de către aviaţia izraeliană, s-au aliat într-o organizaţie memorială, au dat interviuri şi au realizat filme documentare, postate, între timp, pe Internet. După cum s-a văzut, pe multe dintre ele le-am indicat prin hyperlink-uri plasate îndeosebi pe subtitlurile acestui material. De altfel, într-unul dintre aceste documentare se scrie negru pe alb că „acest atac reprezintă cel mai murdar secret al guvernului S.U.A.“ Or, dacă guvernul S.U.A. muşamalizează, şi azi, acest act criminal imprescriptibil, evident, se face vinovat de complicitate la această crimă imprescriptibilă! Dar chiar ameninţările cu închisoarea nu i-au speriat pe adevăraţii patrioţi americani – îndeosebi pe supravieţuitorii masacrului, dar  şi pe ziarişti – să vorbească despre această crimă, iar pe unii să se documenteze perseverent şi să publice lucrări în care denunţă acest „secret murdar“, cum sunt James Bamford, James M. Ennes jr., Richard Smith ş.a. Şi, mai mult, unul dintre documentarele seriale este intitulat The Coming Storm – Avenge the USS Liberty: Furtuna care va veni – Răzbunaţi USS Liberty!

Categoric, atacarea deliberată de către aviaţia Israelului a navei prietene americane Liberty constituie un fapt criminal şi trebuie pedepsit. Dar agresarea deliberată a României – mascată prin „investiţii strategice“, prin invazia băncilor străine, prin „parteneriat“ strategic etc. –, cum se cheamă?! Şi cine să o pedepsească?! Şi cine să o pedepsească?!

Pe cînd să vedem, pe Internet, cît mai multe asemenea documentare despre ticăloşii care ne conduc şi care au subordonat independenţa României intereselor străine, pentru a-şi umfla conturile lor în băncile străine, cărora le-au înlesnit înfiinţarea de filiale aici, ca să-i scoată mai uşor banii din ţară?!Şi pînă cînd să îi mai suportăm?!

Iată de ce pierde România!