Figură care constă în întreruperea bruscă şi intenţionată a enunţului, lăsat astfel neterminat, fie că vorbitorul, stăpânit de un sentiment violent nu găseşte expresia cea mai potrivită, fie pentru că vrea să evite un cuvânt prea tare; interlocutorul sau cititorul însă îl ghiceşte uşor, graţie contextului, iar vorbitorul reuşeşte astfel să dea expresiei evitate o greutate mai mare în enunţ.
jignitor. Numai adversarul meu mă insultă cu prisosinţă.” (Demostheues)
Sarcasm
Gen de ironie necruţătoare, cu atât mai crudă, cu cât ea cade asupra unei persoane (fiinţe) care nu se poate nici apăra, nici răzbuna (definită lapidar: „ironie amară şi insultătoare”). Când este autoironie, vizează şi o stare tristă ori chiar fatal nefericită, pe care vorbitorul ţine să şi-o persifleze fără milă.
Ex.:
„Voi sânteţi urmaşii Romei?”
(M. Eminescu)
„O, te-admir progenitură de origine romană.”
(M. Eminescu)
Silepsă
Figura de abatere gramaticală, care constă în înlocuirea acordului gramatical cu unul logic între termenii propoziţiei.
Ex.:
„Un roi de albine au zburat din tufarul acela.”
(Gh. N. Dragomirescu)
„Toată albina îşi apără căscioara şi hrana lor.”
(Gr. Ureche)
Silepsă oratorică
Silepsă oratorică
Figură în care unul şi acelaşi cuvânt (substantiv, adjectiv, verb) este folosit, în acelaşi enunţ, cu două sensuri: unul propriu
Figură de stil prin care se exprimă o idee abstractă cu ajutorul numelui unui obiect care aparţine lumii fizice sau animale, pe baza unei analogii uşor de sesizat: „Vulpea”- s. al vicleniei; „câinele”- s. al fidelităţii; „drapelul”- s. al unei ţări etc.
Figură care constă în împletire între anaforă şi epiforă, adică propoziţiile (frazele) ori versurile încep cu acelaşi cuvânt (grup de cuvinte), ca o anaforă, şi se termină cu alt cuvânt (grup de cuvinte), ca o epiforă:x ...x / y …y.
Ex.:
„Vezi luminile urzindu-se, popoare de stele aprinzându-se şi alergând pe căile fără urmă ale infinitului şi n-auzi nimic.
Vezi munţii înălţându-se întunecimii de codri crescând să-i învăluie şi n-auzi nimic.”
(A. Vlahuţă)
Sinafie
Figură de stil care constă în întrebuinţarea repetată a aceleiaşi conjuncţii (copulative).
Ex.:
„...Şi de lună, şi de soare,
Şi de păsări călătoare;
Şi de lună şi de stele,
Şi de chipul dragei mele.”
(M. Eminescu)
Sinalefă
Figură care constă în contopirea, în rostire, a vocalei de la sfârşitul unui cuvânt cu vocala de la începutul cuvântului următor. Prin contopire se ajunge, în general, la dispariţia uneia din cele două vocale care se întâlnesc, dar S. se numeşte numai contopirea prin dispariţia vocalei finale a primului cuvânt.
Ex.:
„Lună, tu, stăpân-a mării...”
(M. Eminescu)
Sincopă
Figura care constă în contragerea unui cuvânt prin eliminarea unei vocale sau chiar a unei silabe din interiorul cuvântului.
Ex.:
„cel’lalt”, „dom’le”, „umer’le”, „tat’tău”.
Sinecdocă (1)
Figură de substituţie, generată de principiul contiguităţii materiale prin care se denumeşte un obiect cu numele altuia aflat într-un raport de „cuprindere” organică, cum ar fi partea pentru întreg şi invers, specia pentru gen şi invers.
Ex.:
Realizată prin:
- partea pentru întreg:
„...Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei
rochii. ” (M. Eminescu)
- singularul pentru plural:
„Boliac cânta iobagul...”
(M. Eminescu)
Sinecdocă (2)
- instrumentul în locul celui care îl foloseşte:
„Intrase sabia în ţară.”
(G. Coşbuc)
- întregul pentru parte: „a bea un vin bun”;
- genul pentru specie: „un muritor fericit”;
- materia pentru obiectul făcut din ea: „îmbrăcat în purpură”;
- însuşire în locul obiectului care o are:
„Ce nerăbdători şi ce plini de ei sunt tinerii de azi! Grozav de încrezuţi...Zboară fără să ne întrebe.
-- Lasă, lasă – ar crede ei... bombănesc, foarte necăjite, bărbile celebre.” (A. Vlăhuţă)
Sinteză
Vezi: silepsa, zeugma.
Subiect psihologic
Orice segment al propoziţiei sau frazei care, indiferent de structură lexicală şi funcţie gramaticală, reprezentând elementul cunoscut, atât vorbitorului cât şi interlocutorului, graţie contextului ori numai situaţiei. În unele condiţii, subiectul psihologic există în enunţ numai pentru vorbitor.
Ex.:
„Copilul (subiect psihologic) nostru se joacă în curte”
„Copilul nostru – subiect psihologic – se joacă în curte.”
„Copilul nostru se joacă – subiect psihologic -- în curte.”
„Copilul nostruse joacă în curte” – subiect psihologic.
„În curte – subiect psihologic – se joacă copilul nostru.”
Superlativ stilistic
Figură de stil care constă în exprimarea superlativului pe calea substituirii construcţiei proprii – consacrate gramatical – fie printr-un inedit lexical, fie, mai ales, prin construcţii străine ca structură de suprafaţă, dar apte ca structură de adâncime să exprime ideea de superlativ.
Ex.:
„Copilul numai ochi.” (I. L. Caragiale)
„Mă rog, foc de ger, era, ce să vă spun mai mult.”
(I. Creangă)
„Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere.”
(M. Eminescu)
„Când privesc zilele de-aur a scripturilor române, /
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine.”
(M. Eminescu)
„Şi era un pui de ger în dimineaţa aceea…” (I. Creangă)
Suspensie
Figură retorică prin care vorbitorul, întrerupând, la un moment dat, enunţul, ţinteşte să aţâţe curiozitatea interlocutorului (auditoriului) faţă de ceea ce urmează; să-l ţină adesea în incertitudine, pentru ca apoi, enunţul să se completeze cu altceva decât s-ar fi aşteptat.
Ex.:
„Şi să gonesc într-o clipă toţi moldovenii afară!
Însă toţi! Toţi pân’la unul! Nici un om! Nici un picior.
Numai pe Răzvan, el singur, l-aş lăsa … ca să-l omor.” (B. P. Hasdeu)
Tablou
Figură de compoziţie alcătuită din descrieri sugestive ale unor acţiuni, evenimente, fenomene naturale etc., încadrate în aceeaşi unitate spaţio-temporală.
Ex.:
„Biserica stă tristă pe golul mal al mării –
O noapte-a fost, cumplită, iar valul revărsat
Cu vuiet îngropat-a sub el întregul sat.
Şi bârne, şi cadavre, şi semne-ale pierzării
Rămasere-n amestec prin mucedul nămol,
Când apa se retrase lăsând iar câmpul gol.
Când trec corăbierii în dreptul ei, pe mare.
Fac cruce, şi cu vâsla bat apa mai grăbit…”
(G. Coşbuc)
Tautologie (1)
Tautologie (1)
Figură, în propoziţie şi frază, care constă în repetarea cuvântului subiect cu rol de nume predicativ sau oricărui alt cuvânt ca termen al propriei sale determinări: x este x sau: x regent x regim.
Ex.:
„Crima nu e politică… Crima e crimă.”
(L. Rebreanu)
„Şi în sfârşit, urmaşul lui Prometeu, el, omul.
A prins şi taina mare, a tainelor, atomul.”
(T. Arghezi)
„Podvada era podvadă … Meremetul era meremet.”
(Cam. Petrescu)
Tautologie (2)
„Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul, zâmbind; în loc să se bucure, ea se sperie.”
(C. Negruzzi)
„Eu îs bun cât îs bun, dar şi când m-o scoate cineva din răbdări…” (I. Creangă)
„De glumeţ, glumeţ era moş Nichifor, nu-i vorba.”
(I. Creangă)
„Nu-i frumos ce-i frumos; e frumos ce-mi place mie.” (Folclor)
„Ţi-e scris, ţi-e scris; nu ţi-e scris, nu ţi-e scris şi sănătate bună.” (I. Slavici)
Tautologie sinonimică
Figură care constă în repetiţia sinonimică a aceleiaşi noţiuni sau idei, adică un şir de două sau mai multe segmente sintactice (înprpoziţie sau frază), juxtapuse ori coordonate copulativ, care spun acelaşi lucru.
Ex.:
„Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate
În noi doi un suflet bate.”
(V. Alecsandri)
„O şterg de-acasă frumuşel
Grivei cu mine, eu cu el.”
(Şt. O. Iosif)
Tautologie gramaticală
Se numeşte repetarea cuvântului subiect cu funcţie de nume predicativ gramatical, însoţit însă în chip indispensabil de cel puţin un determinant împreună cu care exprimă efectiv predicatul logic al propoziţiei.
Ex.:
„Copilul nostru este copilul cel mai cuminte.”
Tmeză
Despărţirea unei unităţi lexico-gramaticale prin interpunerea unui cuvânt (unor cuvinte).
Ex.:
„Când nu-şi aduc oamenii de semenii lor mai mari aminte.”
(T. Arghezi)
Topografie
Figură de compoziţie care constă în descrierea locului unde are loc o scenă ori se află un templu, un palat, un peisaj.
Ex.:
„După ce ai ieşit de sub bolţile bazarului, ţi se năzare grădina cea mai uimitoare. Peste pajişti îşi întind ramurile copaci puternici, ca-n epocile cele mai pline de vigoare de la începuturile lumii. Înaintezi de-a lungul strânselor canale, ocoleşti bazinele prinse în marmuri lucitoare… Pătrunzi în construcţiile de piatră roşie şi de marmură, printre colonade pe care le lasă deschise către exterior lipsa unui perete, al porţii. Sunt hypostile, pe micile strade de marmură, făcute numai pentru odihnă, sunt încrustate motive decorative florale, făcute din pietre colorate, aparţinând varietăţilor preţioase. Pe peretele din fund al tronului înalt îşi desfac păunii cozile lor de nestemate. Pe alţi pereţi, în alte hale, curg râuleţe răcoroase de apă, care se scurg cu murmure dulce către grădini. Parfumul, frăgezimea, splendoarea acestor locuri încântă inima, care cere clipei să întârzie puţin.” (T. Vianu)
Zeugmă (1)
Vezi silepsă. Zeugma este o „figură de construcţie prin subînţeles.” (Fantanier) definită de Quintilion ca figură prin care mai multe propoziţii sunt reunite în jurul unui singur predicat. Dicţionarele moderne o consideră fie sinonimă cu silepsa (acordul logic), fie denumind orice construcţie care presupune relaţia unei părţi de propoziţie cu mai multe cuvinte deodată.
„Zeugma e „construcţia care constă în a nu repeta, într-un membru al frazei, un cuvânt sau un grup de cuvinte exprimate, sub o formă identică sau analogă, într-o propoziţie imediat învecinată, fără de care membrul incomplet ar fi neinteligibil”.”
Zeugmă (2)
Figură de stil prin care se unesc gramatical două sau mai multe substantive cu un verb sau cu un adjectiv care, logic, nu se referă decât la unul dintre cele două substantive.
E rezultatul ce apare în urma suprimării unor unităţi sintactice reclamante, celelalte unităţi ale propoziţiei fiind combinate aberant din punct de vedere a normei gramaticale.
Zicală
Construcţie figurată, cu structură intermediară între locuţiune şi proverb, care se integrează într-un enunţ sau context mai larg, cu scopul de a rezuma plastic conţinutul celor enunţate sau de a sugera chiar mesajul enunţului.
Ex.:
„Brânză bună în burduf de câine”. „La aşa cap, aşa căciulă.”
„Nici lupul de bălaie, nici bălaia de lup.”
„Na, na, na, măria ta! Parcă astă grijă am eu acum? Vorba ceea: Nu-i Tanda, ci-i Manda; nu-i tei-belei, ci-i lei-tei... de curmei.”(I. Creangă)
