Dic?ionar de Geografie

DICŢIONAR DE

GEOGRAFIE-GEOLOGIE
Lect. Univ. Dr. Andrei C. INDRIEŞ, Andrei A. INDRIEŞ
EXPLICAŢII
ant.-antonim

chin.-chineză

engl.-engleză

fr.-franceză

gr.-greacă

ind.-indiană

irland.-irlandeză

island.-islandeză

it.-italiană

lat.-latină

magh.-maghiară

norv.-norvegiană

ol-olandeză

rus.-rusă

sin.-sinonim

sl.-slovenă

sp. americ.-spaniola americană

sp.-spaniolă

sued.-suedeză

tc-turcă

v., V.-vezi

var.-variantă

1 daN-1 kgf.

A
A, orizont. V. sub Orizont de sol.

Aa. Lavă răcită spartă în blocuri haotice (Hawaii).

Aalenian. Etaj al Jurasicului mediu (Dogger), caracterizat prin cinci zone de amoniţi din genurile Dumortieria şi Ludwigia şi prin lamelibranhiatul Trigonia navis. În ţara noastră se cunoaşte la Cristian (în Depresiunea Braşov), în Munţii Pădurea Craiului (la sud de Crişul Repede), în zona Reşiţa, Moldova Nouă şi în Munţii Hăşmaşului.

Abbevillian. (de la numele localităţii Abbeville, din departamentul Somme-Franţa). A doua cultură a Paleoliticului inferior, cea mai veche cultură "de miez", dezvoltată aproximativ între 550 000 şi 440 000 î.e.n., în interglaciaţiunea Günz-Mindel şi în glaciaţiunea Mindel, caracterizată prin cioplirea grosolană, cu lovituri mari, a bulgărilor de silex. Unealta caracteristică a acestei culturi a fost "toporaşul de mână", de formă greoaie (până la 1 kg greutate) şi nu totdeauna regulată, cu o singură margine tăioasă urmând o linie sinuoasă ori în zigzag. Cultura Abbevillianului, formată probabil în Africa, a fost răspândită în Spania, Italia, în Europa de Nord şi în Europa Centrală etc. În ţara noastră au fost găsite unelte abbevilliene pe valea Dârjovului.

Aber. V. Estuar.

Abis. Deschizătură adâncă într-un platou sau versant muntos, în special în calcare, căreia de obicei nu i se vede fundul. Termenul se foloseşte şi pentru apă adâncă.

Abisală, regiune. (gr. a-fără, byssos-fund). Regiune din mări şi oceane care se întinde de la adâncimea de 2 500 m până la cele mai mari adâncimi şi ocupă 274 milioane km², adică circa 76% din aria domeniului marin. Este caracterizată prin condiţii de temperatură şi salinitate mai constante, prin lipsa curenţilor marini şi a luminii solare. Animalele regiunii abisale (crustacee, peşti, cefalopode, echinoderme etc.) sunt adaptate întunericului complet, presiunii ridicate etc., şi au organele vizuale atrofiate (sau foarte mari) şi cele tactile puternic dezvoltate. Noţiunea de "abisal" a fost întrebuinţată prima dată de geograful italian Ferdinando Marsigli în lucrarea sa "Istoria fizică a mării" (1711), pentru a desemna adâncimile mai mari de 2 000 m din golful Lion, pe care nu le-a putut măsura cu sonda cu saulă şi greutate, folosită în aceea vreme. Regiunea abisală este determinată de taluzul continental şi este împărţită în bazine sau depresiuni oceanice de către dorsalele şi pragurile submarine. Suprafeţele întinse şi destul de netede situate pe fundul depresiunilor oceanice formează câmpiile abisale, iar şanţurile adânci de origine tectonică şi de formă alungită, situate între -6 000 şi -11 022 m (adâncimea maximă), formează gropile abisale (sau fosele oceanice sau gropile oceanice) care ocupă 4 milioane km² ( adică 1,29% din suprafaţa Oceanului Planetar). Depozitele abisale sau sedimentele eupelagice sunt alcătuite din suspensii foarte fine de natură terigenă, din resturi organice, din cenuşi vulcanice şi praf cosmic. Ele formează pe fundul Oceanului Planetar mâluri calcaroase cu globigerine şi pteropode, mâluri silicioase cu radiolari şi diatomee şi argile roşii abisale. Mâlul cu globigerine acoperă peste 128 milioane km², adică 34% din suprafaţa fundului oceanic. Este de culoare alb-lăptoasă şi are cea mai mare răspândire pe fundul Oceanului Atlantic. Mâlul cu pteropode se întâlneşte pe fundurile oceanice din regiunile tropicale unde se depun în cantităţi mari scheletele calcaroase ale moluştelor pteropode. Nu se depun la adâncimi mai mari de 3 000 m. Mâlul cu radiolari, silicios, este întâlnit la cea mai mare adâncime pe fundul Oceanului Pacific şi al Oceanului Indian, între -4 200 şi -8 000 m; lipseşte din sedimentele de pe fundul Oceanului Atlantic. Mâlul cu diatomee este răspândit pe o suprafaţă de 28,2 milioane km² în zonele abisale din emisfera sudică cuprinse între 50 şi 65^o latitudine şi este format din scheletele silicioase ale algelor diatomee. Mâlul cu diatomee apare în petice mici şi pe fundul din emisfera nordică al Oceanului Planetar. Argila roşie abisală este întâlnită la cele mai mari adâncimi oceanice. În Oceanul Atlantic este de culoare roşie, iar în Oceanele Pacific şi Indian, de culoare brun-ciocolatie. Are o constituţie destul de omogenă şi provine din materialul piroclastic rezultat de pe urma erupţiilor vulcanilor din largul oceanelor, din materialul detritic adus de gheţarii plutitori (aisberguri) şi depus pe măsura topirii acestora, din praful adus de vânturi din regiunile deşertice şi semideşertice şi din praful şi fragmentele de origine cosmică.

Ablaţie (ablaţiune). (lat. ablatio-îndepărtare). 1. Îndepărtarea materialului fin de la suprafaţa solului şi a rocilor situate în pantă, prin procesul de spălare areolară (în suprafaţă). Apa meteorică scurgându-se neorganizat pe pante ca o pânză continuă exercită o forţă capabilă să desprindă şi să transporte particule fine pe care le depune la piciorul versantului respectiv sub formă de material coluvial. Germanii înţeleg prin termenul "ablation" transportarea şi îndepărtarea în suprafaţă a particulelor solide prin intermediul unui agent extern. Ex.: transportarea nisipului şi a prafului de către vânt. Fâşia transversală pe direcţia de înclinare a versantului din care materialul fin rezultat prin dezagregare şi alterare este spălat de apa meteorică şi transportat pe pantă ca material deluvial se numeşte zonă de ablaţiune. 2. Proces prin care o masă de gheaţă sau de zăpadă îşi reduce volumul prin topire, prin prăbuşire, prin evaporare sau prin desprindere de aisberguri. Pentru un acelaşi climat ablaţiunea este mai puternică pe pantele însorite decât pe cele umbrite şi expuse spre vest decât pe cele expuse spre est. Se măsoară în centimetri de apă. Morena de ablaţie este cea care acoperă suprafaţa unui gheţar pe cale de topire.

Abluvial, efect. Eroziunea agregatelor şi particulelor mici de sub bolovanii situaţi pe pante reduse care provoacă deplasarea bolovanilor.

Abluţiune. Eroziunea exercitată de curenţii marini asupra fundului bazinelor marine şi oceanice.

Abordare sistematică. Mod de gândire bazat pe analiza de sistem. Originalitatea abordării sistemice constă în tratarea relaţiilor dintre elemente, atât în timp cât şi în spaţiu, cu aceeaşi atenţie ca şi elementele înseşi. V. Sistem.

Aborigen. V. Autohton, Indigen.

Aborigeni. (lat. ab origine-de la început). Locuitori ai unei regiuni, întâlniţi de europeni în expediţiile lor pe alte continente (de ex.: aborigeni australieni).

Abraziune. (lat. abrasio-roadere, tocire). Totalitatea proceselor de distrugere a ţărmurilor de către apa mării, prin acţiunea fizică îndelungată a valurilor, a mareelor, a curenţilor marini, a sloiurilor de gheaţă şi prin acţiunea chimică a sărurilor conţinute în apă. Termenul de "abraziune" a fost introdus în 1866 de către Richthofen, fiind adoptat imediat în nomenclatura ştiinţifică de specialitate. Abraziunea este influenţată de direcţia de propagare a valurilor, de natura petrografică şi rezistenţa rocilor din ţărm şi de poziţia stratelor. Acţiunea mecanică a apei marine creşte dacă în momentul izbirii antrenează în masa ei şi materialul deja erodat şi depus la piciorul falezei (blocuri de stâncă, bolovani, galeţi, nisip). În sectoarele de ţărmuri înalte în care acţiunea abrazivă este intensă şi de durată, se formează faleze cu nişe (firide) de abraziune, arcade, tunele de abraziune etc. (martori de abraziune), iar în faţa ţărmului rămân insule şi stânci. Prin abraziune îndelungată faleza se retrage continuu, lăsând în faţa ei o platformă de abraziune care se va extinde pe seama uscatului şi care indică nivelul la care a încetat activitatea abrazivă a mării, ca urmare a unor mişcări pozitive ale uscatului sau ale unui eustatism negativ. Materialele rupte din ţărm se depun în mod selectiv: materialul mai grosier rămâne în apropierea ţărmului, iar cel din ce în ce mai fin se depune spre larg, formând plaje, cordoane, grinduri, perisipuri, bariere, praguri. Platformele de abraziune exondate au suprafaţa netedă, chiar dacă sunt sculptate în roci de rezistenţă diferită, şi se numesc câmpii de abraziune. În cazul mişcărilor oscilatorii verticale platforma devine o terasă de abraziune (emersă sau submersă). Mai rar se foloseşte termenul de abraziune glaciară în sens de "polizare" a fundului şi pereţilor văii glaciare.

Abrupt. (lat. abruptus-râpos). Povârniş prăpăstios al unei faleze, al unui deal sau munte, care se înalţă dintr-o dată cu mai multe zeci sau sute de metri, iar în cazuri mai rare cu 1 000-1 500 m, deasupra unei câmpii, a unei văi glaciare, a unei depresiuni tectonice, sau care se ridică direct din apele mării. Dezvoltarea abrupturilor este determinată în unele cazuri de rocă (calcar, conglomerate calcaroase, loess), iar în altele, de agentul modelator (gheţari, abraziune marină) sau de forţele interne (abrupturi de falie). Abrupt de desprindere, este atunci când a fost realizat prin desprinderea din versant a unei mase de roci prăbuşite sau alunecate. Abrupt continental. V. Margine continentală.

Absorbant, puţ. V. Puţ.

Absorbţia radiaţiei. Reţinerea de către vaporii de apă, dioxidul de carbon, ozonul, oxigenul, picăturile de apă, cristalele de gheaţă, particulele de impurificare etc., a unei părţi din emisfera radiantă care străbate atmosfera şi transformarea ei în energie calorică, mecanică, chimică sau electrică. Ea poate fi absorbţie selectivă, când radiaţiile sunt reţinute diferenţiat, în funcţie de lungimile lor de undă şi absorbţie globală, când reţinerea are loc indiferent de lungimile de undă ale radiaţiilor.

Acadian. 1. Tip de climat temperat oceanic localizat la partea estică a continentelor nordice, caracterizat prin ierni reci cu zăpezi abundente şi prin veri umede şi răcoroase. Se întâlneşte în estul Asiei, din Peninsula Kamceatka până în nordul Japoniei, şi în estul Canadei, de la golful Hudson şi Marile Lacuri până în Insula Terra Nova. 2. Seria mijlocie a Cambrianului, caracterizată prin trilobiţii Paradoxides (în emisfera nordică) şi Olenoides şi Dorypyge (în emisfera sudică). Din punctul de vedere petrografic este reprezentat prin şisturi alunifere, calcare cristaline şi filite.

Acalmie. V. Calm.

Acanthoceras. (gr. akantha-spin, ghimpe, keras-corn, coastă). Amonit caracteristic Cretacicului superior, în special Cenomanianului mediu şi superior. Specia Acanthoceras rothomagense Defr. a fost identificată în ţara noastră la Cisnădioara (jud. Sibiu) şi la Ohaba-Ponor-Haţeg (jud. Hunedoara), iar specia A. naviculare la Valea Dracului-Dâmbovicioara (jud. Argeş).

Acaustobiolite, roci. (gr. a-fără, kaustos-arzător, bios-viaţă, lithos-piatră). V. sub Rocă.

Accident tectonic. (lat. accidens-care se întâmplă). Deranjament orizontal (tangenţial) sau vertical (radial) produs în scoarţa terestră sub acţiunea agenţilor interni (forţe tectonice) sau a gravitaţiei, în urma căruia este modificată poziţia iniţială a stratelor (arhitectura lor primară). Ex.: faliile, cutele, pânzele de şariaj.

Ace. Forme de relief cu aspect ascuţit care se întâlnesc în munţii înalţi constituiţi din şisturi cristaline redresate până aproape de verticală. Acele se formează prin dezagregarea rocilor sub acţiunea agenţilor atmosferici. Ex.: Acul Cleopatrei din Munţii Făgăraş. Dar mai sunt şi ace de loess, care sunt coloane verticale, mult efilate, care se formează prin detaşarea sa din pereţii de loess datorită proceselor de sufoziune şi spălare. Ac pelean, stâlp de lavă răcită în coşul unui vulcan de tip Mont (Montagne) Pelée (din Insula Martinica) şi împins afară sub presiunea gazelor sau a magmei. Sin. Obelisc vulcanic sau Dom pelean.

Ace de gheaţă. Cristale de gheaţă sub formă de ace de dimensiuni foarte mici, care plutesc în atmosferă la temperaturi foarte scăzute şi la înălţimi de câteva mii de metri, putând forma nuclee de condensare pentru vaporii de apă aflaţi în atmosferă. Din ace de gheaţă sunt constituiţi norii Cirrus. Când norii subţiri formaţi din ace de gheaţă sunt situaţi între Soare şi observator, dau naştere fenomenului de halo. Aşadar, acele de gheaţă constituie un fenomen hidro-meteorologic reprezentat prin cristale de gheaţă alungite şi neramificate, care iau naştere şi plutesc în atmosferă la temperaturi negative foarte coborâte. Vizibile când reflectă razele solare, ele pot da naştere unor fenomene fotometeorologice cum sunt coloana luminoasă şi haloul.

Aceratherium. Mamifer din familia Rhinoceridae, strămoş al rinocerului actual şi care a trăit începând din Oligocen şi până în Pliocen în America de Nord şi în Eurasia. În România au fost identificate unele specii de Aceratherium la Aroneanu (lângă Iaşi) şi la Rafaila (jud. Vaslui), în formaţiuni sarmaţiene.

Acheulean. (de la numele localităţii Saint-Acheul, lângă Amiens-Franţa). A treia cultură a Paleoliticului inferior, dezvoltată aproximativ între 440 000 şi 120 000 î.e.n., în interglaciaţiunea Mindel-Riss, în glaciaţiunea Riss şi, respectiv, în interglaciaţiunea Riss-Würm, caracterizată printr-o perfecţionare a tehnicii de cioplire a silexului, faţă de cultura anterioară. Unealta caracteristică a acestei culturi a fost "toporaşul de mână", cu două feţe finisate îngrijit, cu marginile tăioase drepte, cu forme ovale, triunghiulare sau migdaliforme. În Europa de Vest, Acheuleanul caracterizează pe Homo (Palaeoanthropus) heidelbergensis, contemporan cu fauna cuaternară cu Elephas antiquus, Rhinoceros mercki şi Hippopotamus. Pe teritoriul ţării noastre a fost descoperit la Căpuşul Mic (jud. Cluj) şi pe valea Dârjovului.

Acidaspis. Trilobit planctonic care a trăit în Silurian şi în Devonian.

Aciditate potenţială. Aciditate produsă de totalitatea ionilor de H⁺ care se găsesc legaţi adsorbtiv complexul coloidal argilo-humic al solului, şi care se manifestă numai în anumite condiţii, în funcţie de compoziţia şi concentraţia soluţiei de sol. Serveşte la evaluarea cantităţii de carbonat de calciu cu care trebuie tratat un sol, spre a-i neutraliza aciditatea, şi se exprimă în miliechivalenţi de hidrogen la 100 g sol. Aciditatea potenţială poate fi: aciditate de schimb (rezultată prin reacţia dintre ionii de H⁺ din sol şi ionii de potasiu dintr-o soluţie standard de clorură de potasiu) şi aciditate hidrolitică (rezultată prin reacţia dintre ionii de H⁺ din sol şi o soluţie care hidrolizează alcalin, cum este acetatul de calciu, de sodiu sau de potasiu). În cazul când solul este tratat cu o bază (ex.: hidroxidul de calciu, de sodiu sau de potasiu) se obţine aciditate de neutralizare, practic nefolosită însă, deoarece au loc şi reacţii secundare care tulbură inversul neutralizării simple a solului (se acumulează silicea, se formează aluminaţi cu pH ridicat etc.).

Acidite. Roci magmatice cu peste 68% dioxid de siliciu (cuarţ), care conţin minerale precum: biotit, feldspaţi, plagioclazi acizi sau potasici, muscovit; mai rar amfiboli şi piroxeni. Ex.: granitele, riolitele, porfirele şi keratofirele cuarţifere etc. Sin. Roci acide.

Acizi humici. Combinaţii chimice din seria aromatică, separate sub acţiunea alcaliilor, din produsele de dezagregare a cărbunilor, turbei şi altor substanţe organice. Intră în alcătuirea humusului din sol, constituind partea esenţială şi cea mai valoroasă a acesteia. Sunt reprezentaţi prin acizi humici de culoare închisă, şi acizi fulvici de culoare deschisă.

Aclimatizare. Adaptarea plantelor, animalelor şi oamenilor la condiţii climatice noi. Proces de adaptare a unei specii, prin intervenţia omului, la un climat sau mediu diferit de cel în care a trăit anterior.

Acmit. Sin. Egirin (v.).

Acmolit. Formă de zăcământ a rocilor magmatice intruzive, alungită şi paralelă cu direcţia de injectare discordantă a magmei în stratele sedimentare. Apare de obicei în regiunile cutate isoclinale (de ex. în Cordilierii Anzilor), formând masive izolate sau păstrând încă legătura cu lacolitul sau batolitul din adâncime.

Acomagmatice, roci. V. sub Rocă.

Acoperiş. Totalitatea stratelor situate deasupra unui anumit strat, a unui zăcământ de roci, respectiv de substanţe minerale utile, sau a unei suprafeţe de ruptură (ex., plan de falie). După poziţia lor stratigrafică, se deosebesc: acoperiş morfologic (când complexul de roci acoperitoare este mai nou sau mai vechi decât zăcământul pe care-l acoperă) şi acoperiş stratigrafic (când complexul de roci mai tinere este situat normal deasupra şi anormal dedesubtul zăcământului de roci sau subtanţe minerale utile). După influenţa lor asupra golurilor miniere, mai ales la zăcămintele de cărbuni, se deosebesc: acoperiş fals, situat direct pe zăcământ, constituit din roci având până la 0,5 m grosime, care se surpă uşor după dezvelire, din care cauză necesită multă atenţie la susţinerea lucrărilor de abataj; acoperiş direct, situat deasupra acoperişului fals sau direct pe zăcământ şi constituit din unul sau mai multe pachete de roci a căror presiune este preluată de susţinerea abatajului şi de pilierii panoului. Dacă nu este susţinut, nu-şi poate menţine totdeauna stabilitatea, surpându-se la un anumit timp după dezvelire. Presiunea acoperişului direct este determinată de grosimea rocilor care se surpă în spaţiul exploatat, după montarea ultimului rând de stâlpi, pasul de surpare nedepăşind, de obicei, 3-5 m; acoperiş principal, situat deasupra acoperişului direct, când acesta există, sau pe zăcământ, atunci când lipsesc acoperişul fals şi cel direct, şi constituit din roci mai dure, care se surpă la mult timp după dezvelire. Pasul său de surpare este de obicei mai mare de 8-10 m. Grosimea acoperişului direct şi cea a acoperişului principal variază în funcţie de caracteristicile mecanice ale rocilor care le compun, de dimensiunile lucrărilor miniere, de procedeele de abataj folosite etc.

Acreţie, zonă de. Zonă unde are loc formarea de crustă oceanică, respectiv zonele de extensiune ale crustei terestre şi mai ales rifturile.

Acric. Termen care, în sistemul de clasificare FAO, indică feralsolurile cu o capacitate de schimb cationic foarte redusă şi cu aciditate ridicată.

Acrocidaris. Echinoid caracteristic faciesului coraligen din Jurasic şi Cretacic. Este cunoscut în Jurasicul de la Topalu (Hârşova-jud. Constanţa).

Acroit. Varietate rară de turmalină.

Acteonella. Gasteropod. Fosilă caracteristică a faciesului de Gossau al Cretacicului superior, asociată adeseori cu Hippurites. În România este frecventă în depozitele cretacice din Munţii Apuseni (Vidra, Săsciori, Vinţul de Jos-jud. Alba), în bazinul Roşia (jud. Bihor) şi la Olăneşti (jud. Vâlcea).

Actinograf. Aparat destinat măsurării radiaţiei solare directe, prin înregistrare. Printre principalele tipuri se numără: actinograful Crova-Savinov; apoi Gorczinski.

Actinogramă. Diagramă pe care actinograful înregistrează continuu variaţiile intensităţii radiaţiei solare directe.

Actinometrie. Ramură a meteorologiei care se ocupă cu măsurarea şi studiul radiaţiei atmosferice şi radiaţiei terestre.

Actinometru. (gr. aktis, aktinos-rază, metron-măsură). Instrument cu care se măsoară intensitatea radiaţiilor solare directe şi difuze. Se deosebesc: actinometrul Arago-Davy-Kalitin, format din două termometre cu mercur, identice (introduse în tuburi de sticlă din care s-a scos aerul), unul dintre termometre având rezervorul vopsit cu negru de fum, iar celălalt vopsit în alb, şi care, expuse radiaţiilor solare, indică temperaturi diferite (din diferenţa valorilor citite la cele două termometre se poate calcula intensitatea radiaţiilor, atât a celor directe, cât şi a celor difuze); actinometrul Michelson, care are ca organ sensibil o lamă bimetalică de mici dimensiuni care se deformează în raport cu intensitatea radiaţiilor, deviind un fir de cuarţ fixat la capătul liber al bimetalului; actinometrul Gorcinski şi actinometrul Savinov-Ianişevski, care au ca organ sensibil baterii termoelectrice formate din plăci subţiri de cupru şi constantan, generatoare de curenţi electrici proporţionali cu intensitatea radiaţiilor solare, care se măsoară cu ajutorul unor microampermetre sensibile.

Actinopterigieni. Clasă de peşti fosili, osoşi, apărută încă din Devonian, şi care cuprinde 90% din peştii care populează oceanele, mările şi râurile actuale. Se împart în: ganoizi, dintre care se cunosc Palaeoniscus (Permian) de apă dulce, Lepidotus (Triasic-Jurasic) şi Acipenseridele (sturioni) actuale (nisetru, morun, cegă etc.) şi teleosteeni, dintre care se remarcă Clupea (Meletta) (Eocen-Actual), Nemopterix (Oligocen), Seramis (Oligocen) etc.

Actinot. (gr. aktis-rază). Mineral din grupul amfibolilor, asemănător tremolitului, cu un conţinut ridicat de oxid de fier (6-13%), întâlnit în rocile magmatice bazice metamorfozate hidrotermal şi în şisturi cristaline epizonale, asociat cu epidot, cuarţ, clorit, talc, zoizit etc. Sin. Actinolit.

Activitate ciclonică. Formă a circulaţiei generale a atmosferei în regiunile extratropicale, reprezentată prin dezvoltarea şi deplasarea ciclonilor şi anticiclonilor.

Activitate solară. Ansamblul fenomenelor fizice care au loc la suprafaţa Soarelui (pete solare, facule, flocule, protuberanţe etc.) ca reflex al proceselor din interiorul acestuia. Intensificarea activităţii solare determină creşterea intensităţii "vântului solar" şi a radiaţiei ultraviolete, care influenţează sensibil atmosfera terestră.

Activitate vulcanică. Totalitatea fazelor legate de fenomenele ce au loc în timpul erupţiilor vulcanice. Se deosebesc, în ordine succesivă: faza preeruptivă, caracterizată prin fenomene care indică apropierea magmei de suprafaţa scoarţei terestre (emanaţii de gaze; zgomote subterane şi cutremure locale; perturbaţii în regimul apelor subterane etc.); faza eruptivă, caracterizată prin apariţia fumului vulcanic (amestec de vapori fierbinţi de apă cu diferite gaze şi cu cenuşă vulcanică), prin apariţia şi revărsarea lavei, prin azvârlirea de produse solide (bucăţi de lavă consolidată sau roci rupte din pereţii coşului vulcanic de magma în ascensiune) şi prin activitatea fumeroliană (v. Fumarole) şi faza posteruptivă, mai îndelungată, marcată prin emanaţii de gaze, solfatare (v.) şi mofete (v.), şi prin izvoare termo-minerale. Din punctul de vedere al modului în care se produce activitatea vulcanică în faza eruptivă, se deosebesc: erupţii areale sau în suprafaţă (când vulcanul se manifestă printr-o reţea foarte variată de crăpături răspândite pe o suprafaţă foarte mare; ex.: riolitele din Yellowstone, după R.A. Daly; bazaltele din Platoul Deccan-India, după I. Atanasiu); erupţii liniare (când lava se revarsă prin mai multe orificii în lungul unei crăpături din scoarţă; ex.: linia Laky din Islanda, după Helland; vulcanul Tarawera din Noua Zeelandă, după A. Rittman) şi erupţii centrale (când lava apare la suprafaţă printr-un singur orificiu central, cum este cazul la majoritatea vulcanilor).