Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə117/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48290
1   ...   113   114   115   116   117   118   119   120   ...   124

Ţiţei mort. Ţiţei (v.). adus în echilibru termodinamic cu faza proprie de vapori (în condiţii atmosferice standard de presiune şi de temperatură) şi în care volumul fazei lichide se reduce prin contracţie termică sau ca urmare a ieşirii fracţiunilor uşoare din soluţie.

Ţunami (tsunami). (jap.). Val seismic provocat de unda de şoc care ia naştere deasupra epicentrului unui cutremur submarin, sau de o explozie vulcanică submarină. Se propagă cu mare viteză pe direcţii radiare, în raport cu locul în care se formează, parcurgând distanţe enorme de la un capăt la altul al oceanelor, într-un timp relativ scurt (valul seismic provocat de explozia vulcanului Krakatoa, la 27 august 1883, a traversat Oceanul Indian în 12 ore). Valurile ţunami cresc până la 20-30 m înălţime în lungul coastelor şi se deplasează cu mare viteză, distrugând totul în calea lor.
U
Ubac. Versant umbrit al unui munte expus spre nord, care se deosebeşte de versantul sudic printr-o insolaţie mult mai redusă, amplitudini termice mai moderate, perioadă mai lungă cu faze de îngheţ-dezgheţ, umiditate mai mare, nivelul etajelor de vegetaţie şi al zăpezilor permanente mai coborât, dinamică mai intensă a proceselor de versant etc. În practica construcţiilor, în combaterea eroziunii şi în ameliorarea terenurilor degradate, precum şi în probleme legate de organizarea teritoriului, trebuie să se ţină seama de mecanismele morfoclimatice atât de deosebite pe versanţii cu expunere nordică şi sudică. Sin. (pentru munte) Dosul muntelui; opus: Faţa muntelui.

Udabilitate. Proprietatea mineralelor, a rocilor şi a altor substanţe solide de a fi udate de apă. Udabilitatea, caracterizată prin unghiul de contact sau unghiul marginal dintre suprafaţa corpului udat şi meniscul apei, este influenţată de: natura şi puritatea suprafeţei corpurilor respective (tensiunea interfacială), temperatură etc., şi poate fi modificată ca urmare a acţiunii fizice (absorbţie) sau chimice a diferitelor substanţe organice sau anorganice din apă. După gradul lor de udabilitate, corpurile pot fi: hidrofile (udabilitate mare şi unghi de contact mic) sau hidrofobe (udabilitate mică şi unghi de contact mare). V. Umidibilitatea rocilor.

Ududoi. V. Hududoi.

Ued. (ar.-curs de apă). Vale seacă din regiunile deşertice ale Saharei şi Peninsulei Arabia, presărată cu blocuri şi bolovănişuri de diferite mărimi, depuse în dezordine de rarele viituri, care durează doar câteva ore, după care apa se pierde prin infiltraţie şi evaporare, iar albia rămâne uscată ani de zile în şir. Unele ueduri se desfăşoară pe câteva zeci de kilometri la poalele munţilor din deşert sau de la marginea acestuia, strângând şi dirijând spre deşert apele provenite din rarele ploi torenţiale. Alte ueduri brăzdează deşertul pe distanţe mari (500-1 000 km), fiind sculptate de ape într-o vreme când clima era mult mai umedă şi permitea dezvoltarea unei reţele hidrografice importante atât prin calibrul cât şi prin lungimea văilor. Uedurile nu sunt niciodată străbătute de o singură viitură pe întregul lor parcurs, ci fragment cu fragment, în raport cu sectoarele în care cad ploile. În multe sectoare uedurile sunt astupate de nisipul spulberat de vât, care împiedică, în eventualitatea că ar ploua, scurgerea apei şi grăbeşte infiltrarea ei. În sudul Marocului se întâlneşte uedul Draa care, deşi este alimentat cu apă din Atlasul Mare, nu ajunge totuşi să se verse în Oceanul Atlantic din cauza aridităţii regiunilor pe care le străbate. Lipsa unei pante continue la unele ueduri scoate în evidenţă mişcările de ridicare locale ale scoarţei terestre, care au dus la deformări în sens vertical ale albiilor uedurilor. Denumirea de ued are deci trei semnificaţii: 1. Curs de apă cu regim spasmodic în deşert, sau curs temporar sau sezonier în regiunile semiaride; 2. Viitură ce are loc numai la ploi; 3. Valea pe care se scurge apa şi care este obişnuit seacă, presărată cu bolovăniş dispus haotic sau umplută parţial cu nisip adus de vânt. Sin. Wadi sau Wad, Ennedi (arab), Omuramba (în Kalahari), Arroios (în America de Sud).

Ulet. Câmpie aluvială de dimensiuni mici, intramontan, formată prin umplerea unui bazinet glaciar (ombilic), specifică Pirineilor. Are o pantă longitudinală înclinată şi o hidrografie anastomozată.

Ullmania. Plantă fosilă din grupul coniferales (după unii autori), cu poziţie "incertae sedis" (după alţii), caracteristică pentru Permianul superior de facies continental, în care a fost foarte abundentă.

Ulmet. Pădure de ulm (Ulmus sp.).

Ulmină. Fracţiune a humusului, insolubilă în apă, dar puţin solubilă în alcalii, la rece, care, în cantitate mai mare, împiedică legarea humusului de partea minerală a solului.

Ultrabazică, rocă. Rocă bogată în minerale fero-magneziene, dar săracă în silice.

Ultraglacialism. Teorie care consideră eroziunea glaciară ca cea mai activă dintre toţi agenţii pentru modelarea reliefului în decursul timpilor geologici.

Ultrametamorfism. (lat. ultra-dincolo, peste, mai departe, gr. meta-între, după, morphe-formă). Metamorfism (v.) care se produce în zonele axiale ale geosinclinalelor, cu rădăcini sialice adânci. La mari adâncimi, unde stressul dispare complet şi cresc presiunea litostatică şi temperatura, şisturile cristaline formate au o textură planară, cu mineralele lamelare (ex., micele) şi cele prismatice (ex., piroxenii) orientate în direcţia presiunii. Sin. Metamorfism plutonic, Metamorfism palingenetic.

Ultrapraf. Material pământos uscat, format din granule cu dimensiuni cuprinse între 0,0002 şi 0,002 milimetri.

Uluc. (tc.). Formă negativă de relief cu aspect de şanţ, având profilul transversal în U. După geneză, sau poziţie se pot deosebi: uluc de alunecare (jgheabul format la baza râpei de desprindere pe care glisează limba alunecării şi care dispare treptat pe măsură ce se umple cu material provenit din surpare, şiroire, spălare sau din mici alunecări secundare), uluc glaciar (valea glaciară), uluc de contact (depresiuni sau bazinete înşirate la contactul unui podiş cu munţi sau dealuri, sau cu un podiş mai înalt), uluc subcarpatic (depresiune subcarpatică foarte alungită cu caracter de sinclinal, cuprinsă între două culmi deluroase subcarpatice), uluc litoral (paralel cu ţărmul şi mărginit în larg de un cordon sau de o creastă anticlinală); termenul este utilizat şi pentru jgeabul de lemn din mină pentru scurgerea apei pe distanţe scurte.

Umăr. Suprafaţă mică plană sau uşor înclinată ce apare ca o treaptă pe versantul unei văi, absolut discontinuă în profil longitudinal. Se deosebesc: 1. Umeri structurali sau brâne (impuşi de stratele mai dure); 2. Umeri de eroziune sau ciclici (reprezentând resturi de terase-umeri de terase; resturi de glacisuri-umeri de glacis; sau resturi ale unor nivele de eroziune-umeri de eroziune); 3. Umeri de altiplanaţie, sau umeri de goletz (termen rus), sau terase de altiplanaţie, sau macroumeri de geliplanaţie (L.E. Hamelin), care apar pe părţile înalte ale munţilor arctici, formaţi prin procese periglaciare în masive vulcanice (deci nu sunt nici structurali şi nici ciclici); au un abrupt de 5-30 m, lăţimi de la câţiva hectometri şi dau mai multe trepte; 4. Umeri de crioturbaţie, sau microumeri de crioturbaţie (sunt un fel de terase de solifluxiune, au numai câţiva metri şi se dezvoltă în materiale moi); 5. Umeri glaciari, formaţi prin dezagregări periglaciare, sau prin îmbucarea unei văi glaciare mai mici în una mai mare (când, adesea, mai păstrează urme de morene), sau este vorba chiar de aliniamente de morene rămase suspendate pe versant.

Umbră de ploaie. Regiune situată în partea de sub vânt a unui lanţ montan, în care cantitatea de precipitaţii scade substanţial, comparativ cu partea din vânt, datorită încălzirii prin comprimare adiabatică a aerului descendent.

Umbric. Subtip de sol definit prin prezenţa unui orizont Au (umbric), fără ca acesta să fie considerat diagnostic la nivelul tipului din care face parte.

Umezeala aerului. Conţinutul în vapori de apă al aerului. După modul în care se exprimă pot fi deosebite: umezeala absolută sau masa vaporilor de apă raportată la unitatea de volum de aer (g/m3); umezeala specifică sau cantitatea vaporilor de apă raportată la unitatea de masă a aerului (g/kg) şi exprimată prin raportul (s) dintre densitatea vaporilor de apă () şi densitatea aerului (): s = /; umezeala relativă sau raportul (r) dintre tensiunea reală (e) şi tensiunea maximă, de saturaţie (E) a vaporilor de apă la aceeaşi temperatură: r = e/E  100 (%).

Umflarea pământurilor. Mărirea volumului pământurilor argiloase, marnoase, ca urmare a absorbirii apei de către acestea. Fenomenul este cu atât mai pronunţat cu cât plasticitatea pământurilor (v.) respective este mai mare. Umflarea mineralelor argiloase, care constituie masa sau numai liantul rocilor sedimentare detritice, conduce la o micşorare masivă a permeabilităţii rocilor respective sau chiar la suprimarea totală a acesteia (în special în cazul permeabilităţii efective), pentru fluidele mai puţin umezitoare (gaze, ţiţei). Umflarea poate duce la împingeri laterale (alunecări de teren etc.). În cazul terenurilor de fundaţii, umflarea pământurilor argiloase poate exerecita împingeri apreciabile asupra elementelor de construcţie (fundaţii, ziduri de sprijin, susţineri etc.), provocând, dacă nu distrugerea completă a lor, degradări grave. Pentru reducerea umflărilor se recurge la stabilizarea pământurilor respective, fie prin modificarea compoziţiei lor granulometrice, fie prin tratarea lor cu agenţi chimici. În cazul forajului sondelor, umflarea terenurilor argiloase sau marnoase dă naştere umflării şi ruperii pereţilor găurii de sondă, care creează grave accidente tehnice de foraj (prinderea garniturii, întreruperea circulaţiei fluidului de foraj, scăparea sondei de sub control etc.). Sin. Umflarea rocilor.

Umiditate critică. Umiditate a solului sub valoarea căreia dezvoltarea plantelor este stânjenită.

Umiditatea pământului. Raportul () dintre greutatea apei conţinută într-un volum de pământ şi greutatea părţii solide din volumul respectiv. Dacă G1 şi G2 sunt greutatea pământului înainte, respectiv după uscare, valoarea  este:  = G1-G2/G2. Gradul de umiditate sau de saturaţie (S) al pământului are următoarele valori: pământuri uscate (S=0-0,4), umede (S=0,4-0,8) sau foarte umede (S=0,8-1).

Umiditatea rocilor. Cantitatea de apă conţinută în roci, cărbuni şi în alte substanţe minerale utile. Reprezintă raportul exprimat în procente, dintre greutatea apei care se află în golurile rocii şi care poate fi îndepărtată prin încălzire la 105o (în condiţii standard) şi greutatea părţii solide a acesteia (adică scheletul mineral). Se notează cu W.

Umland. Sfera de influenţă economică şi culturală a unui oraş, centru urban. Echivalente: zona periurbană, zona suburbană.

Uncites. Brahiopod. Specia Uncites gryphus caracterizează formaţiunile recifale ale Devonianului mediu.

Undă. Mişcare oscilatorie a unui mediu solid, lichid sau gazos, provocată de o cauză externă sau internă. Undă de viitură: creşterea şi apoi descreşterea unei viituri, fenomen ce se propagă din amonte spre aval; Undă marină: oscilaţie periodică a apei marine, liberă sau forţată (cum ar fi valurile, seişele, tsunami, undele de maree, undele de cicloni sau de furtună, hula); Undă seismică: provocată de cutremurelor de pământ şi care străbate scoarţa terestră).

Undă ciclonică. Undă a unui front atmosferic principal, de care se leagă apariţia ciclonilor şi anticiclonilor mobili.

Undaţie. 1. Mişcare tectonică diferenţială a scoarţei terestre, care conduce la formarea de anteclize şi sineclize în regiunile de platformă. Sin. Mişcare oscilatorie diferenţială. 2. Sin. Mişcare epirogenetică (v. sub Mişcări tectonice), Mişcare talatogenică, Mişcare talatocratică.

Unde staţionare. Unde formate într-un curent de aer la trecerea peste o culme sau un lanţ montan. Ele se păstrează până la distanţe mari, în partea de sub vânt a obstacolului care le-a produs.

Unghi de deviaţie a vântului. Unghi format de direcţia vântului cu izobara. Unghi format de direcţia vântului cu gradientul baric.

Unghi de frecare interioară. V. sub Frecare interioară.

Unghi de întoarcere. Sin. Unghi de rebrusment (v. sub Rebrusment).

Unghi de rebrusment. V. sub Rebrusment.

Unghi de taluz natural. Unghiul maxim pe care îl formează cu un plan orizontal masele de roci, pământuri şi substanţe minerale utile mobile, care tăiate, respectiv excavate (în debleuri) sau aşezate (depozitate) liber (în rambleuri) se află într-un echilibru stabil. La pământurile neoezive (nisipuri), valoarea acestui unghi este practic egală cu a unghiului de frecare interioară (v.), iar la cele coezive, la care depinde de coeziunea dintre particule, este mai mare. Mărimea unghiului de taluz pentru unele materiale necoezive este după cum urmează: sol vegetativ uscat 40o; sol vegetativ cu umiditate ridicată, 25o; sol argilos uscat, 40o; sol argilos umed 30o; nisip uscat 30o; nisip umed 35o; sol cu pietriş 37o; arocament 45o.

Unghi zenital. Unghi format de direcţia razelor solare şi normala ridicată din punctul de observaţie sau unghiul dintre Soare şi zenit (z = 90o - ho).

Unghiul înălţimii Soarelui deasupra orizontului. Unghiul format de direcţia razelor solare cu orizontala, în punctul de observaţie. Se notează cu ho.

Ungulata. Mamifere erbivore sau omnivore, care au trăit începând din Paleocen şi trăiesc, unele, şi astăzi şi care se caracterizează prin existenţa unei copite protectoare pe ultima falangă. Dintre ungulate fac parte următoarele ordine: Condylarthra, Amblypoda, Notoungulata, Hyracoidea, Proboscidea, Artiodactyla şi Perissodactyla.

Unio. Lamelibranhiat tip al familiei Unionidae. Este cunoscut din Jurasicul superior până astăzi, fiind una dintre cele mai răspândite fosile din bazinele neogene ale Europei de sud-est şi în special din formaţiunile daciene şi levantine din România. Abundenţa acestui gen în depozitele de apă dulce ale Levantinului a făcut ca acestea să fie numite şi strate cu Unio. Ex.: Unio pristinus (din Levantinul inferior din Oltenia şi Muntenia), U. rumanus (din Dacianul din Oltenia), U. subatavus (din Meoţianul regiunii subcarpatice). (V. Pliocen).

Unitate de relief. Porţiune de teritoriu care are o structură geomorfologică unitară (la treapta taxonomică considerată), are caracteristici omogene şi se delimitează relativ clar de unităţile vecine. În regionarea geomorfologică are un sens mai restrâns. V. Regionarea geomorfologică.

Upwelling. Urcarea apelor marine din adânc sau subsuperficiale, datorită împingerii divergente a apelor superficiale de către vânt (dinspre ţărm spre larg), sau la locul de pornire al unui curent de impulsiune. V. Masă de apă (oceanică).

Uragan. (sp., originar din regiunea Mării Caraibilor "huracan"). Denumire generală dată vânturilor a căror tărie atinge sau depăşeşte gradul 12 din scara Beaufort (v.). În mod obişnuit, viteza acestor vânturi este mai mare de 32 m/s sau 118 km/h, putând atinge, în unele cazuri, 300 km/h (ex., Uraganul "Camille" din august 1969). Uraganele propriu-zise sunt cicloni tropicali care se formează numai deasupra oceanelor, în mase de aer foarte calde şi umede. De obicei iau naştere în zonele alizeelor din cele două emisfere, cam între paralelele de 5o şi 15o, şi niciodată în zona ecuatorială. În mod obişnuit ciclonii tropicali au un diametru mediu de 400 km; izobarele, care au formă circulară, sunt apropiate, iar gradienţii medii ating valori de ordinul a 10 mb/100 km, ceea ce explică violenţa atât de mare a deplasării aerului. În centrul ciclonului (depresiunii) există o zonă de calm în formă de pâlnie, cu diametrul de 10-30 km, cu cer senin şi cu presiune foarte coborâtă, cunoscută sub numele de ochiul furtunii. În jurul său bat vânturi extrem de violente, iar norii Cumulonimbus au formă spirală, fapt ce permite sateliţilor meteorologici să identifice din timp formarea uraganelor, să urmărească deplasarea lor şi să avertizeze regiunile ce vor fi atinse de traiectoria lor. Uraganele (ciclonii tropicali) din Oceanul Atlantic se numesc hurricane, cele din estul şi sud-estul Asiei, taifunuri iar cele din Oceanul Indian, cicloni. Cele mai frecvente uragane se formează în zonele tropicale din vestul Oceanului Pacific şi afectează partea de sud-est a Asiei şi de nord-est a Australiei; urmează, ca frecvenţă uragenele din Oceanul Indian şi cele care bântuie zona insulelor Antile şi coastele de sud-est ale S.U.A. Pe mare, uraganul determină formarea unui puternic curent de impulsie, capabil să înalţe cu mai mulţi metri nivelul mării la ţărm şi să ridice valuri care pot atinge înălţimi de 16 m, fiind extrem de periculoase atât pentru vasele surprinse în larg cât şi pentru aşezările omeneşti riverane. Pe uscat intensitatea lor scade simţitor, fiind totuşi capabile să descopere şi să dărâme case şi alte construcţii. Fiind însoţite de ploi foarte intense, uraganele dau naştere la inundaţii care măresc distrugerile provocate de forţa vântului.

Uralian. (de la numele Munţilor Ural). Ultimul etaj al Carboniferului de facies marin, corespunzător Stephanianului (v.) din domeniul continental, caracterizat printr-o faună de foraminifere (ex.: Triticites simplex, Quasifusulina longissima, Schwagerina fusulinoides etc.), brahiopode, goniatiţi (ex.: Pronorites, Shumardites, Agarhiceras etc.). Depozitele uraliene sunt cunoscute în Urali, unde sunt discordante peste restul Carboniferului, şi în sud-estul Europei.

Uralit. Varietate de hornblendă (v.), cu aspect fibros. Procesul de formare a uralitului, prin metamorfoză hidrotermală şi epizonală a piroxenilor, se numeşte uralitizare. Fibrele scoase din uralit, mai rezistente la acizi decât azbestul, ating uneori 30 mm lungime.

Uralitizare. V. sub Uralit.

Uraninit. Oxid de uraniu natural, cu compoziţie intermediară între UO2 şi UO3. Conţine produse al transformărilor radioactive (ex.: Ra, Ac, Po etc.), uneori până la 20% plumb radiogenetic (izotopii Pb206, Pb207 şi Pb208) şi până la 12% pământuri rare (ex.: varietatea cleveit sau niveint), apoi Th, rar Zr în cantităţi care pot atinge 7,5%, gaze (He, Ar, N, CO2 etc.) şi întotdeauna H2O. Se întâlneşte: în pegmatite granitice şi sienitice, în parageneză cu mineralele pământurilor rare, cu niobiu, tantal, zircon etc.; în zăcăminte hidrotermale, în formaţiuni de tipul Co-Ni-Bi-Ag-U (în amestecuri şi procente diferite); în zona de alterare (cimentare) a zăcămintelor de uraniu, sub formă de negru de uraniu (pelicule fine, vinişoare de agregate cu aspecte de funingine de culoare cenuşie închisă sau neagră cu nuanţă brună) etc. Culoarea uraninitului este neagră, uneori cu nuanţă slab violetă. Are urma brună-neagră, puţin strălucitoare, luciu semimetalic (tipic de smoală) sau de ceară, sau mat (la varietăţile puternic alterate). Este un mineral puternic radioactiv, sursă principală pentru obţinerea uraniului şi radiumului. Cele mai mari zăcăminte de uraninit se află în Canada, dincolo de Cercul Polar, lângă Great Bear Lake (Marele Lac al Urşilor); apoi în Shaba (Congo, fost Zair), în S.U.A. (în regiunea Gilpin din Platoul Colorado; în bazinul Wyoming etc.), în Mexic etc.

Uranite. Grup de fosfaţi, arseniaţi şi vanadaţi bazici hidrataţi, care sunt săruri duble ale unor metale bivalente (ex.: Cu, Ca, Mg, Fe, Mn, Ba, Pb etc.) cu uraniu (U6+). Toate aceste minerale se întâlnesc în aceleaşi condiţii, în zonele de oxidare ale zăcămintelor de uraniu şi, în concentraţii însemnate, constituie surse importante de uraniu, radiu şi, uneori, de vanadiu. Uranitele au culoarea galbenă sau verde strălucitoare, luciu sidefos; sunt puternic radioactive. Se pot obţine şi artificial. Ex.: torbernit, autunit, tyuyamunit, carnotit etc. Sin. Mice uranifere.

Urgonian. (de la numele localităţii Orgon, din sudul Franţei, unde este tipic dezvoltat). Ansamblul formaţiunilor recifale ale Barremianului superior şi Apţianului inferior sau etajul cu calcare masive cu foraminifere (Orbitolina), caprotine (ex.: Requienia ammonia), lamelibranhiate, briozoare etc., de pe marginea groapei voconţiene, pe care se întinde din Masivul Central Francez până în Alpi. În ţara noastră formaţiunile corespunzătoare sunt larg răspândite în: Dobrogea de Sud (la Cernavodă); în Câmpia Română (la Atârnaţi); Banat (în zona Reşiţa, Moldova Nouă) şi în Podişul Mehedinţi; Bazinul Haţegului; partea de nord a Munţilor Apuseni (Munţii Bihorului şi Pădurea Craiului); în Carpaţii Orientali (depozitele de wildflysch din Rarău şi Hăghimaş); în marnele cu cefalopode barremiene din culoarul Dîmbovicioarei (Dealul Sasului, Valea Muierii); în depozitele de fliş apţian, dezvoltate pe marginea anticlinoriului Zamora (Sinaia, Pietroşiţa, izvoarele Doftanei, Tesla în bazinul superior al Târlungului); în conglomeratele de Bucegi din Ceahlău.

Urlătoare. Pârâu care curge cu zgomot peste o cascadă.

Urnă crioconitică. Scobitură mică în zăpadă, umplută uneori cu praf, formată prin topire pe locurile acoperite cu praf de culoare închisă. Când sunt mai adânci şi mai largi se numesc puţuri crioconitice.

Urodela. (gr. oura-coadă, delos-vizibil). Grup de batracieni. Primii reprezentanţi ai grupului se cunosc din Cretacicul inferior, iar astăzi grupul este reprezentat numai prin două genuri mai importante: salamandra şi tritonul. În Miocenul de la Oeningen (Germania) resturile găsite ale unei asemenea salamandre au fost considerate de medicul Andrias Schechzer (în 1726) ca resturi ale "omului martor al potopului" (Homo diluvii testis). Mai târziu, Cuvier, arătând eroarea, aseamănă aceste resturi cu o salamandră actuală din Japonia.

Urstromtal. Sin. Pradolină (v.).

Ursus. Mamifer omnivor, de talie mare (până la 2 m lungime), apărut în Miocen (prin forme de talie mică) şi întâlnit şi astăzi în special în Europa şi Asia. În ţara noastră este cunoscută specia Ursus boecki din depozitele Dacianului de la Chepeţ-Baraolt şi mai ales Ursus spelaeus (ursul de peşteră), contemporan cu omul primitiv, ale cărui resturi au fost găsite în peşterile din Munţii Bihor, de la Baia de Fier (jud. Gorj), în Peştera Dâmbovicioarei etc.

Uscat. Suprafaţă a litosferei neacoperită de apele Oceanului Planetar, constituită din continente şi insule. Uscatul ocupă 149 milioane km2, adică 29% din suprafaţa globului terestru. Datorită condiţiilor specifice de dezvoltare şi a acţiunii directe a agenţilor modelatori subaerieni, suprafaţa uscatului este mult mai complexă decât suprafaţa submersă a scoarţei terestre. Mai mult de jumătate din suprafaţa uscatului (54%) reprezintă regiuni de câmpie (0-200 m) şi de podişuri joase (200-500 m); restul, de 45,4%, reprezintă: dealuri şi podişuri înalte (500-1 000 m), 18,2%; munţi cu înălţime mică şi mijlocie (1 000-3 000 m), 23,1%; munţi înalţi (3 000-8 848 m), 4,1%. Din suprafaţa totală a uscatului, peste 15 400 000 km2 sunt acoperiţi cu gheţari continentali şi montani din care aproape 15 000 000 km2 în Antarctica şi Groenlanda. Suprafaţa uscatului reflectă legătura strânsă cu tectonica majoră a globului, din care munţii reprezintă regiunile de ridicare şi de eroziune intensă, câmpiile pe cele de scufundare şi acumulare, iar podişurile exterioare, marile scuturi cristaline ale scoarţei terestre (v. şi Continent).

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   113   114   115   116   117   118   119   120   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin