Dic?ionar de Geografie

Vulcanism. Totalitatea proceselor din interiorul globului terestru, a căror manifestare principală constă în azvârlirea la suprafaţa scoarţei (v. Erupţie vulcanică) a unor mari cantităţi de materiale solide (bucăţi de rocă rupte din pereţii coşului, bucăţi de lavă întărită în atmosferă sau pulverizată sub formă de cenuşă), lichide (v. Lavă) şi gazoase (CO₂, N, CH₄, H₂S, H, Cl, vapori de apă etc.), la temperaturi foarte înalte. Substanţele minerale care se găsesc în rezervorul magmatic în stare lichidă sau gazoasă, la presiune mare, fiind puse în contact cu presiunea atmosferică mult mai redusă pe liniile de dislocaţie (fracturi) puternice care leagă suprafaţa cu rezervorul, suferă o detentă puternică, în urma căreia sunt azvârlite (erup) la suprafaţă. După modul de manifestare a erupţiei, se deosebesc: erupţii liniştite, la care scurgerea topiturii, în general cu caracter bazic şi fluidă, nu este însoţită nici de explozii, nici de produse piroclastice. Din această grupă fac parte: erupţiile de tip islandic, reprezentat prin numeroşi vulcani din Islanda (Kraffa, Leizhnukur, Trollandygen şi Skapta, la nord, şi Hekla, Eyafiall şi Katlugia, la sud) şi caracterizate printr-o erupţie liniară, cu lavă foarte fluidă care se răspândeşte ca o pânză până la mari distanţe, şi erupţiile de tip hawaian, reprezentate prin vulcanii din insula Hawaii (Mauna-Loa, Kilauea etc.) şi din insulele atlantice (Azore, Ascension, Sf. Elena şi Tristan da Cunha) şi caracterizate prin erupţii centrale, cu lava fluidă care, după revărsarea peste marginile conului vulcanic, puţin înalt, formează la început lacuri imense de lavă, din care aceasta se răspândeşte în continuare sub formă de pânză; şi erupţii explozive, la care lava vâscoasă, în general acidă şi bogată în gaze, se degajează foarte greu, producând explozii puternice. Din categoria erupţiilor explozive fac parte: erupţiile de tip strombolian, reprezentate prin vulcanii Stromboli din Marea Tireniană-Italia (cu erupţie aproape continuă, din antichitate, din care cauză a şi fost denumit "Farul Mării Mediterane"), Avainskaia Sopka din Kamceatka (Rusia) etc., şi caracterizate printr-o succesiune de activităţi vulcanice centrale, efuzive şi explozive, respectiv printr-o alternanţă de lave (fluide, bazaltice) şi piroclastite; erupţiile de tip vulcanian, reprezentate prin vulcanii Volcano, din insulele Lippari, unii vulcani din Kamceatka (ex. Kliucevskaia), vulcanul Vezuviu (care uneori este considerat şi ca fiind un tip mixt, cu manifestări şi de tip strombolian şi de tip vulcanian) şi Etna, din Sicilia, şi caracterizate printr-o lavă bogată în SiO₂, vâscoasă, care se consolidează ca dopuri pe coşul vulcanic şi sunt rupte, la o erupţie următoare, de presiunea gazelor, care azvârlă afară, odată cu lava, şi mult material piroclastic; erupţiile de tip peleean, reprezentate prin vulcanii Montagne Pelée din insula Martinica (a erupt în 1902-1903 şi a fost din nou activ în anii 1929 şi 1933), Santa Maria din Guatemala (a erupt în 1922-1925), Merapi din Jawa (a erupt în 1934-1935 şi în 1980) etc., şi caracterizate printr-o lavă foarte vâscoasă, greu degazeificabilă, care se întăreşte încă de pe coş şi, împinsă de presiunea gazelor din adâncime, se ridică sub forma unui stâlp (pinten) cu diametru mai mare decât al coşului (de ex., la Mtg. Pelée domul are peste 300 m înălţime); erupţiile de tip Bandai-San, reprezentate prin vulcanii (numiţi de A. Rittmann vulcani de sfărâmături): Bandai-San (Japonia), Katmai (Alaska-S.U.A.), Tambora (insula Sumbava-Indonezia), Krakatua (Indonezia), Taravera (Noua Zeelandă) etc., şi caracterizate printr-o lavă foarte vâscoasă şi bogată în gaze (dar greu degazeificabilă), care se întăreşte pe coş, sub formă de dopuri, şi, astupând canalele de ascensiune, favorizează producerea unor explozii atât de puternice încât aruncă în aer nu numai cantităţi imense de materiale piroclastice, dar chiar şi muntele conic în întregime. Tipuri speciale de vulcanisme sunt erupţiile de tip maar (v.) şi erupţiile submarine, acestea din urmă fiind caracterizate prin erupţii vulcanice pe fundurile adânci ale mărilor şi oceanelor, din care unele ajung până la suprafaţă, formând insule vulcanice (ex.: insulele Hawaii, Samoa, Tonga din Oceanul Pacific; insulele Azore, St. Paul, Ascension, Tristan da Cunha din Oceanul Atlantic etc.), altele rămân la adâncimi uneori sub 2 000 m, nemaiputând ajunge până la suprafaţă. În ţara noastră vulcanismul a fost activ atât în trecutul geologic mai îndepărtat (în Paleozoic şi, mai slab, în Mezozoic), cât şi în Neogen. Vulcanismul vechi (paleovulcanismul) s-a manifestat în Dobrogea de Nord (ex.: porfirele permo-carbonifere de la Camena-Cârjelari, diabazele triasice din nordul jud. Tulcea etc.), în Banat (ex.: melafirele, porfiritele etc. permo-carbonifere de la Jablaniţa, Cornereva, din regiunea Sviniţa etc.; diabazele mezozoice de la Arjana şi picritele, de aceeaşi vârstă, de la Anina, şi în Munţii Apuseni (ex.: porfire, piroclastite etc. permiene, în masivul Codru-Moma; diabazele mezozoice în Munţii Drocea; dacite şi riolite cretacice, în Masivul Vlădeasa). Vulcanismul nou (neovulcanismul) s-a manifestat în regiunea sudică a Munţilor Apuseni (ex.: la Brad, Baia de Arieş, Săcărâmb, Roşia Montană etc., în legătură cu filoanele metalifere auroargentifere şi de sulfuri complexe) şi în lanţul Munţilor Vulcanici de pe latura internă a Carpaţilor Orientali (Oaş, Gutâi, Ţibleş, Călimani, Gurghiu, Harghita etc., în legătură cu minereurile auro-argentifere etc. din regiunea Maramureş şi cu izvoarele minerale bicarbonatate de la Malnaş, Tuşnad, Borsec, Zizin, Covasna, Bodoc, Biborţeni etc.). Vulcanismul are şi urmări dăunătoare dar şi favorabile pentru regiunile în care se manifestă. Daunele provocate de vulcani sunt reprezentate prin: cutremure locale (înainte sau în timpul erupţiei), cu toate urmările lor (dărâmări de case, distrugeri de drumuri, modificări în regimul apelor subterane şi al izvoarelor etc.), curenţi de noroi şi de lavă, care inundă şi distrug terenurile cultivate, drumurile şi acoperă casele; cantităţile mari de cenuşă şi de bombe vulcanice, aruncate uneori la mari distanţe; nori arzători (v.); valuri produse în timpul erupţiilor submarine, care produc mari distrugeri pe ţărmuri etc., iar consecinţele pozitive sunt: degradarea şi descompunerea rocilor vulcanice, bogate în potasiu, dau soluri foarte fertile; cenuşa vulcanică, dacă nu este în cantitate prea mare, este un bun îngrăşământ pentru livezi şi grădini; utilizarea depozitelor de săruri amoniacale şi sulf din craterele vulcanilor; captarea izvoarelor termominerale şi a emanaţiilor de CO₂, care se lichefiază; formarea filoanelor metalifere în crăpăturile rocilor străbătute, prin pătrunderea în ele a soluţiilor fierbinţi, în care sunt dizolvate diferite săruri, în special sulfuri metalice (blendă, galenă, pirită, calcopirită etc.) şi în care se găsesc uneori şi aur şi argint. V. şi Vulcan, şi Magmatism.

Vulcanite. Sin. Roci efuzive (v. sub Rocă).

Vulcanocarst. Carst (v.) incipient (lapiezuri, doline, mici peşteri) format în unele roci magmatice (ex.: andezitele şi piroclastitele intens silicifiate din Munţii Căliman) ca urmare a acţiunii de dizolvare a feldspatului plagioclaz din aceste roci de către apele meteorice. Vulcanocarstul din grotele Haosului, Ruinelor şi Palatul de Ciocolată din Munţii Căliman, este un fenomen unic în lume. Alţi autori îl consideră pseudocarst admiţând că este format prin alterare chimică şi nu prin dizolvare.

Vulcanologie. (de la Vulcanus, gr. logos-ştiinţă). Disciplină a ştiinţelor geologice care se ocupă cu studiul fenomenelor vulcanice, atât al celor actuale, cât şi al celor care au avut loc în trecutul îndepărtat al istoriei geologice a Pământului. Vulcanologia urmăreşte: explicarea cauzelor şi a evoluţiei manifestărilor vulcanice; depistarea regiunilor în care s-au acumulat substanţe minerale utile ca urmare a activităţii vulcanice; studierea posibilităţii de utilizare în scopuri practice a energiei termice a vulcanilor etc.
W
Wadi. Sin. Ued (v.).

Wadden. Mlaştină litorală, invadată de vegetaţie acvatică.

Walchia. Plantă lemnoasă din clasa Coniferales, familia Pinaceae, caracteristică pentru Carboniferul superior şi Permian. Astăzi denumirea de "walchia" se foloseşte numai pentru impresiunile de ramuri frunzoase sterile (pentru exemplarele cu fructificaţii, adică cu conuri, se utilizează numele de Lebachia). Specia clasică Walchia piniformis (Permian) a fost întâlnită şi în Permianul din Banat.

Warthe, glaciaţiunea. V. Riss.

Water-gap. Porţi în crestele apalachiene străbăture de râuri.

Wealdian. Etajul de facies continental (lacustru şi salmastru) al Cretacicului inferior, corespunzător etajelor Valanginian, Hauterivian şi Barremian din diviziunea clasică a acestuia. Este caracterizat prin nisipuri şi argile cu moluşte de apă dulce (Vivipare, Unionide) sau salmastră (Cyrene) şi cu resturi de dinosaurieni (ex.: Iguanodon bernissartensis, găsit în Belgia). Aria acestui etaj este întinsă în nord-vestul Europei, din sudul Angliei, prin Belgia şi nord-vestul Germaniei, până în centrul Bazinului Paris.

Wemmelian. Corespunde Luteţianului superior. Anterior era socotit ca Eocen superior.

Wenlockian. Etaj al Silurianului mediu cu scoica caracteristică Cardiola interrupta.

Werfenian. Etajul inferior al Triasicului de tip alpin (corespunzător Buntsandsteniului din faciesul germanic), caracterizat prin unele lamelibranhiate (Claraia clarai, Pseudomonotis venetziana, Myophoria costata etc.), gasteropode (Turbo rectecostatus), amonoidee (Tirolites cassianus, Meekoceras etc.) etc. Dezvoltat tipic în Alpi, depozitele Werfenianului sunt constituite din calcare în plăci şi şisturi marnoase, iar local din şistur nisipoase, gresii micacee sau conglomerate pestriţe. În România depozitele werfeniene sunt răspândite în: Dobrogea (şisturile argiloase-marnoase negre de la Tulcea), Câmpia Română (argile grezoase roşii cu intercalaţii de gips-anhidrit), Carpaţii Orientali (calcare dolomitice albe-roz în Hăghimaş, împrejurimile Tulgheşului, Rarău, Iacobeni, Stânişoara şi Maramureş; calcare cenuşii în plăci şi şisturi marnoase nisipoase în Bucegi, Munţii Perşani şi împrejurimile Braşovului), Munţii Banatului (în Banat, la Sasca) şi Munţii Apuseni (gresii şi microconglomerate cuarţitice, alternând cu şisturi argiloase roşii şi verzui şi dolomite).

Wemonţiană, faza. Mişcări tectonice în Cambrianul superior, în Munţii Appalachi (S.U.A.).

Wernerit. Sin. Scapolit (v.).

Westphalian. Etajul superior al Carboniferului mediu de facies continental din vestul Europei, corespunzător Moscovianului (v.) în faciesul marin. Dezvoltat tipic în Bazinul Ruhr, Westphanianul se prezintă sub patru aspecte diferite din punct de vedere paleontologic şi al conţinutului de cărbuni: Westphalianul A (cu specii de Gastrioceras, cu faună de apă dulce ca Anthracomya williamsoni şi Carbonicola robusta, cu floră de Sphenopteris şi Alethopteris etc.); Westphalianul B (cu Anthracomya pulchra, Carbonicola similis, faună salmastră cu Lingula, floră cu Lonchopteris rugosa etc.); Westphalianul C (cu Anthracomya phillipsi, Anthracoceras, floră cu Neuropteris tenuifolia, Linipteris, Sigillaria tesselata) şi Westphalianul D (cu Estheria cebennensis, cu Neuropteris ovata şi cu forme de Pecopteris). Cel mai bogat în cărbuni este Westphalianul B. În Anglia, Westphalianul are grosimea de 1 500-2 500 m şi până la 40 de strate de cărbuni; în nordul Franţei, în Belgia şi în Westfalia are grosimea de 3 500-4 000 m şi până la 78 strate de cărbuni; în bazinul Saar are 3 500 m, cu 74 intercalaţii de cărbuni, iar în Silezia, 3 200 m şi peste 40 intercalaţii de cărbuni. În ţara noastră formaţiuni atribuite Westphalianului superior (cu Sigillaria polyploca) sunt cunoscute la Sviniţa (jud. Caraş-Severin).

Widmannstätten, figurile lui. (de la numele fizicianului Aloys von Widmannstätten, 1754-1849). Structura cu aspect acicular care se observă pe suprafaţa lustruită şi în prealabil atacată cu acid azotic a meteoriţilor sideritici. Structura apare datorită rezistenţei mai mari pe care nichelul aflat în meteoriţii respectivi o opune atacului cu acid. Cele trei minerale de nichel din meteoriţi (camasit, plesit şi tenit, în ordinea crescândă a conţinutului de nichel) formează pe structură reticulară, aciculară, dispusă după trei direcţii.

Wildflysch (wildflich, wildfliş). (germ. wild-sălbatic, Flysch-fliş). Formaţiune constituită din argile, gresii, brecii şi conglomerate, resedimentate în urma unor prăbuşiri sau alunecări submarine. Se recunoaşte prin: texturile de alunecare tipice (încreţirea şi fragmentarea gresiilor între strate nederanjate); argilele nestratificate, haotice, cu blocuri mai mici diseminate (olistostrome) sau foarte mari, sub formă de klippe (olistolithe). Regiunile de Wildflysch sunt cunoscute în Alpi, în Apenini şi în Carpaţi. În ţara noastră acest facies este dezvoltat în Carpaţii Orientali (în Maramureş, Rarău, Hăghimaş, Perşani), în regiunea de curbură a Carpaţilor (Poienile Siriului), în partea de sud a Munţilor Apuseni (Munţii Metaliferi) şi în Podişul Mehedinţi. Vârsta acestor formaţiuni este variabilă, din Cretacic până în Miocen (v. şi sub Fliş). Wildflysch este denumit şi melange sau fliş sălbatic, este un facies dezordonat de roci de tipul flişului de turbiditate (de origine continentală, depus însă într-o fosă oceanică), roci ultrabazice (ofiolite provenite din rift) şi radiolarite (depozite de platou abisal). Wildflyşul se formează în procesul de subducţie, când placa superioară răzuie sedimentele de pe crusta oceanică şi le amestecă cu blocuri rupte din crusta oceanică şi cu depozite continentale cărate de curenţii de turbiditate şi depuse în fose. Wildflysch se găseşte în catenele muntoase tinere.

Willemit. Silicat de zinc natural (Zn₂SiO₄), întâlnit rar în zonele de oxidare ale zăcămintelor de plumb şi zinc, din regiunile cu climă mai caldă, sau ca mineral de origine endogenă în unele zăcăminte metasomatice de contact (ex., zăcământul de la Franklin, din New Jersey-S.U.A.). Uneori formează pseudomorfoze după calamină. Este incolor şi este transparent-translucid. Conţinând 73% ZnO (uneori şi MnO, în varietatea troostit) prezintă importanţă ca minereu de zinc. Se cunoaşte în Germania, S.U.A., Algeria, Australia (la Broken-Hill), în Asia Centrală etc.

Williamsonia. Plantă fosilă din grupul Bennettitales. Resturile fosile s-au păstrat mai ales prin flori. Este cunoscută din Triasicul superior până în Cretacicul inferior, cu o largă răspândire pe glob, în Jurasic. Specia Williamsonia banatitica este frecventă în formaţiunile liasice de la Anina (jud. Caraş-Severin).

Wind-gap. Porţi pe crestele appalachiene modelate de către vânt.

Windkanter. (germ-muchii de vânt). V. sub Dreikanter.

Windripples. Ondulaţii produse pe suprafaţa dunelor de nisip prin acţiunea oscilatorie a vântului, asemănătoare celor formate pe nisipul marin din faţa plajelor (v. Ripple-marks).

Wisconsin. V. Würm.

Witherit. Carbonat de bariu (BaCO₃) natural întâlnit: în zăcăminte hidrotermale în parageneză cu calcitul, dolomitul, sulfurile de Fe, Zn, Pb şi uneori cu baritina; în unele formaţiuni exogene şi ca pseudomorfoză după baritină. Este incolor cu luciu sticlos. Este utilizat, alături de baritină, la fabricarea unor săruri de bariu. Se cunoaşte rar în concentraţii mai mari (ex.: la Settlingstone, în Northumberland-Anglia).

Wolframit. (germ. traducerea din latină lupi spuma-spumă de lup). Wolframat natural de fier şi mangan, care se formează în filoane hidrotermale de cuarţ (localizate în granite), în greisene (asociat cu mică, opaz, fluorină, turmalină etc.), sporadic în unele pegmatite granitice şi exogen, prin alterare, în zonele de oxidare (ca ocru wolframic). Fiind un mineral relativ stabil se găseşte în aluviuni. Wolframitul este termenul intermediar al seriei izomorfe hubnerit (MnWO₄)-ferberit (FeWO₄), cu proprietăţi asemănătoare. Culoarea wolframitului este neagră-brună (a hubneritului, brună-roşcat închisă, cu nuanţă violetă, iar a ferberitului, neagră) cu luciu adamantin. Conţinând până la 75% WO₃, este cel mai important minereu de wolfram pentru extragerea metalului (W) (descoperit de suedezul Carl Wilhelm Scheele, în 1781, şi izolat de Törbern Olof Bergman, în 1782). Zăcăminte mai importante se cunosc în China de Sud (provinciile Kiang-Si, Kuang-Tung şi Hunan), Rusia (în taigaua Usurisk, din Extremul Orient), Myanmar, S.U.A. (în statele Colorado şi Nevada), Coreea de Sud şi de Nord, Spania, Portugalia etc.

Wollastonit. (de la numele chimistului englez W. Wollaston, 1766-1828). Silicat de calciu (Ca₃Si₃O) natural care se întâlneşte de obicei în calcare marmoreene care au suferit acţiunea unui metamorfism de contact, în xenolitele (v.) calcarelor recristalizate din rocile magmatice şi în şisturile calcaroase care se formează prin metamorfism în zonele de adâncime. Formează şi macle. Este incolor dar şi absolut transparent (în unele varietăţi), dar mai des este alb cu nuanţă cenuşie sau roşcată (uneori roşu de carne). Are luciu sticlos sau sidefos. La 1 160^oC suferă o transformare ireversibilă trecând în pseudowollastonit. Are largi utilizări: liant pentru abrazivi, vată minerală, vopsele, material filtrant, înlocuitor al azbestului în produse de azbociment, ca amendament în agricultură (superior calcarului), ca material electroizolant, la fabricarea emailurilor pentru metale etc. Zăcăminte mai importante de wollastonit se cunosc în Rusia (în Munţii Ural), Mexic (la Santa Fé), S.U.A. (în California), Suedia, Finlanda, Argentina etc., iar sub formă de cristale, în produsele vulcanice ale Vezuviului. În România a fost întîlnit în skarnele de la Ciclova (jud. Caraş-Severin), de la Măgura Vaţei (în Munţii Zarandului) şi se obţine ca subprodus la flotarea minereului de molibden de la Băiţa (jud. Bihor).

Wulfenit. Molibdat de plumb (PbMoO₄), natural, care se formează în zona de oxidare a zăcămintelor de galenă şi de blendă, probabil şi hidrotermal, la temperaturi joase, şi se întâlneşte şi sub formă de cristale mici sau cruste pe pereţii golurilor rezultate prin levigare. Este galben ca ceara sau ca mierea, cenuşiu, brun, uneori portocaliu şi chiar roşu. Luciul este adamantin sau răşinos gras (în spărtură). Conţinând 61,4% PbO şi 38,6% MnO este, dacă se găseşte în cantitate mai mare, un minereu de plumb şi de molibden. Este cunoscut în S.U.A., Austria, Germania etc., iar în ţara noastră, la Băiţa (jud. Bihor).

Würm, glaciaţia (glaciaţiunea). (de la numele unui afluent al Dunării din Bavaria). Ultima fază a glaciaţiunii cuaternare alpine, corespunzătoare Pleistocenului superior, care a prezentat mai multe stadii de retragere. În Bavaria se cunosc trei morene würmiene şi trei terase joase, iar în Italia, trei faze reci (Würm I, Würm II şi Würm III), separate între ele de faze mediteraneene cu Vitis. Würm III s-a manifestat numai în nordul Italiei. Sub numele de Würmian este desemnat ultimul etaj al Pleistocenului, constituit din morene alpine interne, terase şi loess formate în timpul glaciaţiunii Würm. Aşadar, Würm este ultima fază a glaciaţiunii alpine (în schema Penck-Bruckner), care a avut mai multe stadiale şi interstadiale, diferenţiate de la nord la sud şi pe ramuri muntoase. 1. O primă diviziune este aceea în: eoglaciar (sau Eémien sau interglaciarul Riss-Würm), când se instalează un mediu rece dar nu arctic); pleniglaciarul sau mezoglaciarul würmian (maximum glaciar) şi tardiglaciarul (când glaciaţiunea descreşte). 2. Altă împărţire este aceea în Würm I până la III, sau chiar IV (mai ales în Franţa şi nordul Italiei). 3. Alţi autori introduc termenul de Würm vechi, cu două oscilaţii (între 55 000-43 000 ani şi între 40 000-30 000 de ani), ce ar corespunde cu Würm I şi Würm II (când gheţarii din Alpi erau reduşi şi nu ajungeau în piemont) şi termenul de Würm propriu-zis, sau principal (echivalent cu Würm III şi IV din Franţa), care începe aproximativ acum 27 000-28 000 de ani şi are, uneori, trei şiruri de morene frontale în piemontul alpin din Elveţia şi Italia (ca şi în Munţii Stâncoşi), iar retragerea s-a încheiat acum 11 800 ani; cea mai înaintată morenă este prima ca vârstă, iar a treia ultima, indicând stadii de retragere. În Carpaţi nu există datări precise, dar pare să fi fost o singură glaciaţiune (ca şi în munţii joşi din Europa Centrală), cu trei stadiale (Würm I-III) întrerupte de două interstadiale foarte oscilante (Nandru şi Ohaba), fie cu un Würm propriu-zis (dar cu unele oscilaţii) şi eventual un Würm de tip tardiglaciar. În câmpiile germano-poloneze Würmul corespunde cu glaciaţiunea Vistulei (cu trei stadii de staţionare: Brandenburg, Poznan sau Frankfurt pe Oder şi Pomeranian). În America de Nord corespunde cu glaciaţiunea Wisconsin, unii autori echivalând-o cu Illinois, iar Wisconsian fiind ultimul său stadiu. În timpul Würmianului, nivelul Oceanului Planetar, inclusiv al Mării Negre, a scăzut cu 100-130 m faţă de actual. V. Glaciar.

Würmian. V. sub Würm, glaciaţia (glaciaţiunea).

Wurtzit. Sulfură de zinc (ZnS) naturală, identică blendei (v.), dar cu un conţinut mai ridicat de cadmiu şi mai rară decât aceasta. Se formează, împreună cu blenda, pe cale hidrotermală, la temperaturi joase. Are culoarea brună deschisă până la neagră (în funcţie de cantitatea de fier conţinut) şi luciu adamantin sau sticlos răşinos. Este un minereu de zinc, ca şi blenda, dar numai împreună cu aceasta. A fost găsit în: Rusia (în Ural), în Cehia (la Przibram), Germania, S.U.A. (la Butte-Montana), Bolivia (Oruro şi Potosi) etc.
X
Xantic. Termen care, în sistemul FAO de clasificare, indică feralsolurile cu orizont B oxic de culoare galbenă.

Xenarthra. Grup de mamifere edentate, cu caractere arhaice. Cu genuri fosile se cunosc: Glyptodon (dispărut în Pleistocen) şi Megatherium, cel mai mare edentat cunoscut (din Pliocenul şi din Pleistocenul Americii de Sud), iar în fauna actuală: tatuul, leneşii şi furnicarii din America de Sud.

Xenoblast. (gr. xenos-străin, blastos-mugure, germene). Cristal care se formează în şisturile cristaline, în altă formă cristalografică decât cea proprie.

Xenolit. (gr. xenos-străin, lithos-piatră). Enclavă provenită din fragmente rupte din rocile străbătute de o masă magmatică şi înglobată în masa respectivă. Este transformată, mai mult sau mai puţin, sub influenţa temperaturii ridicate şi a reacţiilor chimice cu masa topită a magmei sau cu substanţe volatile degajate de aceasta.

Xenomorfism. (gr. xenos-străin, morphe-formă). Sin. Alotriomorfism (v.).

Xenotim. (gr. xenos-străin, timi-cinste). Fosfat natural de ytriu (YPO₄), întâlnit în granite şi pegmatite sub formă de mici cristale diseminate, asociat, uneori, cu zirconul (cu care formează frecvent concreşteri orientate), cu apatitul, monazitul etc. Fiind relativ stabil, se găseşte frecvent în aluviuni diamantifere şi aurifere. Are culoarea galbenă-brună sau roşie-cenuşie şi luciu sticlos, de ceară sau gras. Conţinând 63,1% Y₂O₃, până la 5% ThO₂UO₂, unele cantităţi de pământuri rare etc., este un important minereu de ytriu din care, auxiliar, se extrag şi ceilalţi componenţi. Cele mai cunoscute zăcăminte de xenotim sunt unele pegmatite din Norvegia, Suedia, S.U.A. etc., sau aluviunile din Brazilia (Minas Gerais), Australia de Vest etc.