Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə24/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48290
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   124

Coriolis, forţă. (după numele matematicianului francez Gaspard Coriolis, 1792-1843, care a descoperit-o). Forţă deviatoare care se naşte ca urmare a mişcării de rotaţie a Pământului şi care face ca orice mobil care se mişcă liber (viituri, curenţi şi râuri) să fie abătut spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică. Este egală cu dublul produsului vitezei de rotaţie a globului (2), înmulţit cu viteza () a fluidului (vânt sau curent marin) şi cu sinusul latitudinii locului de observaţie (sin ). La latitudini mijlocii şi mari, unde sin  se apropie de 1 (unu), forţa Coriolis este mai mare decât în apropierea ecuatorului. Forţa Coriolis fiind funcţiune de viteză, vânturile şi curenţii slabi vor fi deviaţi mult mai puţin din calea lor decât vânturile şi curenţii care au o viteză mare de deplasare. De aceea, brizele marine şi cele de munte sunt foarte puţin deviate din calea lor, urmând în mod practic direcţia gradientului baric. Vânturile determinate de gradienţii barici mari sunt atât de mult deviate de forţele Coriolis încât ajung să bată în lungul izobarelor, deci perpendicular pe direcţia gradienţilor barici.

Cornăţel. Deal conic.

Corneene. Roci metamorfice de contact formate la exteriorul aureolei de contact, care se caracterizează prin roci cu minerale deshidratate, compacte şi dure, cu spărtură aşchioasă, cu cristalinitate proprie şi o textură masivă. Se deosebesc: corneene de contact termic (corneene micacee noduloase, corneene compacte cu andaluzit, biotit şi muscovit etc.) şi corneene de contact metasomatic (corneene pneumatolitice şi corneene hidrotermale), compoziţia lor mineralogică fiind variabilă şi depinzând de aceea a rocii metamorfozate. În România corneenele se găsesc la contactul granodioritelor din Banat şi Munţii Apuseni, ai granitelor din masivul Highiş (Munţii Zarandului-Munţii Apuseni), al granitelor din nord-vestul Dobrogei (în Horstul dobrogean) etc.

Cornet. Martor de eroziune ce se înalţă peste o suprafaţă de eroziune (originar din Pod. Mehedinţi). Sin. Monadnock.

Cornevină. Canal rămas în urma descompunerii rădăcinilor lemnoase din sol.

Cornişă. Muchia uşor ieşită în exterior, la partea superioară a unui versant abrupt, sub formă de coronament, formată de obicei dintr-un strat orizontal sau uşor înclinat, mai dur decât cele de dedesubt.

Cornu, strate de. Complexul de strate al Miocenului inferior, din sinclinalele Slănic şi Drajna (din sudul Carpaţilor Orientali), format din gipsuri, gresii calcaroase şi glauconitice, conglomerate cu elemente de şisturi cristaline, brecii marnoase, argile cu pietrişuri şi unele şisturi argiloase (cu Clupeide).

Coroziune. Ansamblul de acţiuni fizico-chimice şi biochimice superficiale, prin care se îndepărtează, în mod diferenţiat, materie de la suprafaţa rocilor.

Coroziune magmatică. Schimbarea formei iniţiale a mineralelor prin acţiunea ulterioară a magmei şi a produselor ei reziduale asupra cristalelor formate anterior. Noile forme sunt în general cu contururi neregulate sau rămân numai schelete de cristale, pe marginea cărora cristalizează substanţele dizolvate în magmă (ex.: augit şi magnetit în jurul amfibolilor şi biotitului, piroxen şi amfiboli în jurul olivinei, augit în jurul cuarţului etc.).

Corpul alunecării. Totalitatea masei de pământ antrenată într-o alunecare.

Corycium enigmaticum. Pungă cărbunoasă de o anumită formă, găsită de J.J. Sederholin în depozitele bothniene (arhaice) din Finlanda, considerată a fi cea mai veche fosilă (algă) cunoscută (cu semnul întrebării).

Cosse. Termen francez indicând un tip de platou carstic, caracterizat prin bogăţia formelor carstice, lipsa aproape totală a scurgerii superficiale şi absenţa poliilor tipice.

Coş vulcanic. Canalul vertical pe care lava iese din vatra magmatică la suprafaţă.

Coşcovă. 1. Excavaţiune mică realizată prin subsăpare în malurile râurilor, mai ales sub rădăcinile arborilor, unde se ascund peştii şi racii. 2. Excavaţiuni de mărimea medie a unei palme, care iau naştere prin uscarea nămolului pe suprafeţe plane, în timp de secetă, din care se desprind foiţe ondulate ce pot fi spulberate de vânt (seamănă cu un perete coşcovit).

Cot. Meandru (v.) al unei ape curgătoare.

Cot de captare. Modificarea bruscă a direcţiei de curgere a unui râu realizată printr-o captare laterală.

Cotă. Valoarea exprimată în metri, care indică altitudinea (înălţimea) unui punct măsurată pe verticala locului, faţă de o suprafaţă de nivel de referinţă. Cotele sunt folosite la întocmirea planurilor topografice şi miniere, a proiecţiilor şi secţiunilor geologice şi a altor documentaţii pe care sunt înscrise. Se deosebesc: cotă absolută, a cărei valoare indică distanţa pe verticală de la nivelul mării, şi cotă convenţională sau relativă, a cărei valoare indică distanţa pe verticală de la o suprafaţă plană (orizont) aleasă convenţional (arbitrar). Cota poate fi pozitivă sau negativă faţă de nivelul de referinţă (zero marin).

Cotidală, linie. (engl. tide-maree). Linie care uneşte punctele de pe suprafaţa mărilor şi oceanelor în care fluxul are loc la aceeaşi oră. Liniile cotidale sunt formate din unde mareice care au un mers invers acelor de ceasornic şi se rotesc în jurul unui punct numit punct amfidromic. Undele de maree sunt modificate în larg de forţa Coriolis, făcând ca liniile cotidale să se dispună radiar faţă de punctul amfidromic.

Couvinian. Etajul inferior al Mezodevonianului. Mai este amintit şi ca etaj Eifelian (v.). Fosilele caracteristice sunt coralul Calceola sandalina şi brahiopodul Spirifer cultrijugatus.

Covelină. (de la numele mineralogului italian Niccolo Covelli, 1790-1829). Sulfură de cupru (CuS), care se formează, în general, pe cale metasomatică, în zonele de îmbogăţire secundară a zăcămintelor de cupru, pe cale hidrotermală (mai rar), în parageneză cu pirita, sau ca produs fumarolian (în lavele Vezuviului). Conţinând 66,4% cupru, este un minereu de cupru. Se găseşte în Rusia, Germania, Serbia, S.U.A., Chile, Bolivia şi, în cantităţi mari, pe insula Kawan (în apropierea Noii Zeelande). În ţara noastră a fost întâlnită, ca mineral primar sau supergen, în unele zăcăminte cuprifere la: Bălan (jud. Harghita), Crucea, Gemenea (jud. Suceava), Altân-Tepe, Somova (jud. Tulcea), Oraviţa-Ciclova Română, Tincova (jud. Caraş-Severin), Ilba, Băiţa, Nistru, Baia Sprie, Cavnic, Baia Borşa etc. (jud. Maramureş), Deva, Hondol, Stănija, Ruda-Barza (jud. Hunedoara), Întregalde, Bucium, Muşca (jud. Alba) etc.

Covor vegetal. Pătură de plante care acoperă suprafaţa uscatului pe o anumită regiune.

Crasnoziom. (rus. pământ roşu). Sol roşu, format pe produsele de alterare a rocilor cristaline care conţin minerale bazice cu fier, într-o climă umedă (precipitaţii medii anuale 1 500-2 500 mm, atingând uneori chiar 4 000 mm), cu caracter subtropical (temperatura medie anuală 15o), şi sub o vegetaţie de pădure de foioase. Conţine până la 10% humus în orizontul A, care scade în orizontul B la 0,5-1%. Se întâlneşte pe coasta dinspre Caucaz a Mării Negre şi este indicat pentru culturi de citrice, ceai etc. Solul este caracterizat printr-o intensă alterare de tip siallito-allitic, cu slabă acumulare de humus în partea superioară şi îmbogăţire de oxizi şi hidroxizi de fier, aluminiu, mangan în tot profilul, cu deosebire în orizontul B. Sin. Sol roşu subtropical. În sistemul FAO de clasificare este inclus la Feralsoluri.

Crater. (gr. krater-covată îmbinată, deoarece de multe ori are aspectul unei cuve lărgite, datorită exploziilor succesive). Adâncitură care, în mod obişnuit, are forma unei pâlnii tronconice şi se află situată în vârful conului vulcanic (uneori pe unul dintre flancurile acestuia), la extremitatea coşului. Pe fundul craterului se găsesc unul, două sau mai multe orificii pe unde apar la suprafaţă produsele solide, lichide şi gazoase ale erupţiilor vulcanice. Diametrul craterului este variabil, frecvent 200-400 m, dar uneori depăşeşte aceste dimensiuni (Kliucevskaia din Kamceatka, are 675 m; Vezuviul, 568 m; Mauna Loa, din insulele Hawaii, măsoară circa 20 km). În craterele vulcanilor cu activitate liniştită, cu lavă fluidă, se găsesc uneori acumulări de lavă incandescentă (ex.: la Mauna Loa şi Kilauea din insulele Hawaii, la Ngoro-Ngoro în Africa etc.), iar în craterele vulcanilor stinşi se găsesc sfărâmături de roci provenite din surparea conului sau lacuri formate din apele de şiroire care curg pe pantele interioare ale craterului (ex.: lacul Sf. Ana din Munţii Harghita, lângă Tuşnad; lacurile Albano şi Nemi din Italia; lacurile vulcanice de tip maar, din regiunea Eifel din Germania sau din Masivul Central Francez; etc.). Craterul poate fi de mai multe tipuri: de explozie, fiind bine conturat; de scorii (evazat); de scufundare (caldeira), când pereţii săi circulari sunt verticali sau în trepte; crater hawaian, o simplă gaură din care iese lavă.

Cratogen. 1. Regiune întinsă în scoarţa Pământului, care într-o anumită perioadă nu a suferit mişcări de cutare, ci numai mişcări lente de ridicare sau de coborâre. 2. Platformă. V. Cratone.

Cratone (kratogene). (gr. kratynein-a se întări). Blocurile continentale (cratone de elevaţie) şi spaţiile de adâncime oceanică (cratone de adâncime), produse de forţele tectonice de cratogen (forţele tangenţial-centripete cu caracter de stress) care provoacă cutarea sedimentelor. În istoria geologică a Pământului, cratonele, care au ocupat regiuni întinse în scoarţa terestră, s-au comportat ca blocuri rigide, care nu au suferit mişcări de cutare organice, ci numai mişcări lente epirogenice (ex.: Platforma Rusă, Platforma Siberiană etc.). Deci, cratogenele sunt cele mai vechi părţi ale scoarţei terestre, stabile şi puternic rigide, puternic metamorfozate, granitizate şi peneplenizate. Ele păstrează urmele a multor orogeneze precambriene, după care însă nu s-au mai cutat, suferind mişcări epirogenetice şi comportându-se ca blocuri rigide; constituie nucleele de la care s-au extins actualele continente. Se subdivid în scuturi şi platforme, dar unii autori le echivalează numai cu scuturile. Sin. Craton, Scut (ex.: scutul Baltic, Canadian ş.a.). V. Platformă.

Crăpături. Discontinuităţi în suprafaţa unei roci realizate prin variaţii bruşte de volum datorate tensiunilor create de îngheţ, de o alunecare, cutremur etc., sau de variaţia umectare-secetă. După agentul sau procesul ce le-a determinat, există: crăpături de îngheţ, de alunecare, de prăbuşire, seismice, de uscare (de secetă). Fisurile pot apare şi artificial: fisuri de dimensiuni mai mari produse în masivul de roci sau de substanţă minerală utilă, ca urmare a exploziei unor găuri de mină apropiate. Uneori aceste crăpături prezintă pericol de deplasare a maselor respective de roci pe întinderi mai mari sau pot fi căi de acces şi de difuziune a gazelor.

Crâng. 1. Aşezare rurală permanentă din zonele montane alcătuită din pâlcuri de gospodării (2-5 până la 20-30) dispersate pe mari suprafeţe de teren şi aflate, de obicei, la distanţe relativ mari de principalele căi de comunicaţie. Crângul are ca origine o veche grupare a caselor de fân de pe suprafeţele poienite ale pădurilor şi este legat de fenomenul de roire al satelor. Regiunea cu cea mai mare frecvenţă a crângurilor este sectorul central şi sudic al Munţilor Apuseni. 2. Pădure a cărei regenerare se face pe cale vegetativă (din lăstari), conducerea arboretului realizându-se într-o perioadă scurtă de timp (1-40 de ani). În crâng, tăierile se fac împrăştiat pe tot cuprinsul pădurii. 3. Pădure tânără. 4. Tufăriş, desiş.

Creastă. Culme alungită şi îngustă, întâlnită în zonele de dealuri sau de munţi, cu povârnişuri repezi, care reprezintă linia de despărţire a apelor. Creasta are următoarele înţelesuri: 1. Intefluviu îngust, rezultat din întretăierea versanţilor datorită eroziunii; se formează în munte sau dealuri. Cele mai tipice creste apar în structurile sedimentare cutate sau monoclinale, unde stratele dure (calcare, gresii etc.) sunt erodate mai lent, rămânând sub formă de creastă. De asemenea, se întâlnesc în munţii afectaţi de glaciaţiune, numite creste alpine; sunt străjuite de versanţi abrupţi, modelaţi de circuri sau văi glaciare, au porţiuni zimţate, cu porţi, strungi etc. (ex., creasta Făgăraşului). 2. Creasta are şi sens de partea superioară sau pragul cel mai înalt atins de un fenomen fizico-geografic; creasta unui munte sau a unui lanţ muntos; creastă de plajă (partea superioară a unui cordon litoral, numită şi creastă prelitorală); creasta valului; creasta viiturii (sau creasta undei de viitură), când debitul atinge maximum la o viitură; creasta dunei.

Creek. Curs de apă temporar în deşerturile sărate din Australia şi din America.

Creep. (engl. creep-a se târî, a se furişa). Proces minor de coborâre lentă, sub acţiunea gravitaţiei, a particulelor care alcătuiesc depozitele de cuvertură sau partea exterioară dezagregată şi alterată a rocilor de pe versanţi. Cauzele care dau naştere proceselor de tip "creep" sunt: oscilaţiile termice (îngheţ-dezgheţ), hidratarea şi uscarea, infiltrarea apei, dizolvarea, creşterea rădăcinilor şi a tulpinilor plantelor ierboase şi lemnoase, mişcarea şi activitatea animalelor din sol şi de pe sol etc. Procesele de "creep" mai active sau mai lente, în raport cu ritmicitatea climatică, cu forma şi dimensiunile particulelor, cu gradul de înclinare a pantelor, cu grosimea păturii de alterare etc., nu dau naştere la degradări vizibile ale versanţilor, ci contribuie la deplasarea lentă şi greu de surprins a materialului pe pante, deşi afectează în mod practic toate păturile de alterare. "Creep"-ul constituie unul dintre principalele procese de modelare a versanţilor acoperiţi de un covor vegetal dens (pădure, iarbă deasă), în urma căruia acestea îşi păstrează înclinarea şi paralelismul cu pantele iniţiale. Creep-ul nu dă naştere la degradări ale terenurilor, ci contribuie la o evoluţie lentă, echilibrată. Sin. Creeping, Reptaţie (împingere).

Creierul (creierii) munţilor. Locurile cele mai înalte şi mai greu accesibile ale munţilor.

Cremene. Varietate comună de opal (v.) amestecat cu silice foarte fin cristalizat, de culoare albă-cenuşie până la cenuşie, galbenă sau negricioasă, care formează concreţiuni în unele calcare, sau constituie bilele de flint, din unele depozite detritice. Lovită cu amnarul sau cu un obiect de oţel, cremenea produce scântei. Sin. Silex.

Crenic, acid. Acid humic care se găseşte în solurile acide, cu rol foarte important în formarea podzolurilor, şi care rezultă prin acţiunea ciupercilor asupra litierei de pădure. Descompune silicaţii primari din partea superioară a profilului solului (dă crenaţi solubili de Ca, Fe şi Mn), pe care-i levighează în adâncime unde, prin reducere, sunt transformaţi în apocrenaţi insolubili (săruri ale acidului apocrenic, care există liber în natură). Sin. Acid fulvic.

Creodonte. (gr. kreos-carne, odus, odontos-dinte). Subordin fosil de mamifere carnivore primitive, cu caractere colective. Au trăit în Eocen şi Oligocen, ultimii reprezentanţi fiind întâlniţi în Miocen, dând mai multe ramuri distincte: Arctocyonodae (cele mai primitive, asemănătoare insectivorelor cretacice), Mesonichidae, Hyaenodontidae (care au continuat în India şi în Africa până în Miocen) şi Miacidae (din care au evoluat fisipedele, carnivore tipice).

Creol. Urmaşii primilor colonişti europeni din America Latină (mai ales de origine spaniolă) din încrucişarea cu băştinaşii.

Creşterea naturală a populaţiei. Diferenţa dintre numărul naşterilor şi cel al deceselor dintr-o anumită perioadă.

Creşterea totală a populaţiei. Diferenţa absolută între efectivele de populaţie ale unui teritoriu la două momente de timp, ca rezultat al creşterii naturale şi a migraţiei nete.

Creştet. Vârf, creastă, pisc, înălţime.

Cretă. (lat. creta). Calcar fin, granular, format în principal din ţesturi microscopice de foraminifere, de moluşte, din corali şi din mici schelete de spongieri, şi, în anumite condiţii, rezultat şi din reacţii chimice între sărurile din apa mării. Este de culoare albă sau slab gălbuie, mai rar verzuie (când conţine glauconit). Conţine exclusiv carbonat de calciu, în compoziţia sa, uneori cu mici nodule de silice, formate prin precipitarea dioxidului de siliciu. Se prezintă sub formă de mase mari stratiforme şi se întrebuinţează ca materie primă în industria cauciucului, la fabricarea varului, a acidului carbonic, a cretei de scris etc. Zăcăminte mari de cretă se găsesc în depresiunile din sudul Rusiei, la Dover (Anglia), la Calais (Franţa) etc., iar la noi în ţară se exploatează la Murfatlar = Basarabi (jud. Constanţa).

Cretaceu. Care se referă la perioada cretacică.

Cretacic. (numele a fost dat, pentru prima oară, în 1822 de geologul Omalius d'Halloy, în Anglia, unde creta are o deosebită dezvoltare în partea superioară a sistemului). A treia şi ultima perioadă a erei mezozoice, una dintre cele mai lungi perioade ale istoriei geologice a Pământului (65 000 000 de ani). Începe cu apariţia genului Desmoceras şi după apariţia primelor păsări cu caractere colective şi se sfârşeşte după dispariţia amoniţilor, a belemniţilor, a rudiştilor şi a reptilelor mari şi apariţia angiospermelor. Între Jurasic şi Cretacic există, în unele părţi ale globului, o discordanţă, determinată de mişcările kimerice noi, în alte regiuni trecerea făcându-se gradat, fără modificări prea mari ale faunei. Cretacicul se subdivide în epocile şi etajele următoare: Cretacic inferior sau Eocretacic (Berriasian, Valanginian, Hauterivian, Barremian, Apţian); Cretacic mediu sau Mezocretacic (Albian sau Gault, Cenomanian, Turonian); Cretacic superior sau Neocretacic (Senonian, Danian). Uneori Cretacicul superior şi mediu (fără Albian) formează Cretacicul superior (cu cretă), iar restul Cretacicul inferior (fără cretă). Din punctul de vedere petrografic, sedimentele cretacice marine sunt formate din calcare, gresii calcaroase, calcare marnoase, marne şi cretă, conţinând depozitele jurasice superioare, sub faciesuri de la cele continentale până la cele batiale. Un facies neritic, caracteristic Cretacicului, este faciesul de fliş, aproape lipsit de fosile, alcătuit din depozite tipice de geosinclinal (marne, gresii, conglomerate) şi care, în ţara noastră, poate fi urmărit din Bucovina până la Valea Dâmboviţei. Viaţa faunistică în perioada cretacică este reprezentată prin toate clasele şi ordinele de nevertebrate şi prin aproape toate vertebratele. Spongierii au o mare răspândire formând prin spiculele lor silicioase sau direct, prin silicifiere, concreţiuni de cremene găsite uneori în calcare, iar hexacoralierii (Stylinidele şi Fungicidele) construiesc recife în mările calde. Dintre foraminifere se menţionează genurile Orbitolina (O. lenticularis) şi Orbitoides. Echinidele, mai puţin cele regulate (Cidaris), foarte răspândite cele neregulate, au dat fosile caracteristice (ex.: Ananchytes, Toxaster, Micraster, Echinoconus etc.). Brahiopodele, mai puţin importante (câteva specii de Rhynconella şi Terebratula), sunt înlocuite cu lamelibranhiatele, cu mare dezvoltare (ex.: Exogyra, Hippurites, Radiolites, Requienia, Inoceramus, Aucella etc.). Gasteropodele sunt reprezentate prin unele genuri neritice şi litorale (Acteonella, Nerinea, Pleurotomaria, Natica etc.), iar nautiloideele, prin Nautilus danicus. Amonoideele, deşi în regres faţă de perioada jurasică, dispărând complet la sfârşitul Cretacicului, au totuşi caractere deosebite faţă de formele anterioare, atât prin apariţia unor forme cu spira cochiliei desfăcută, îndoită, semiîndoită sau chiar dreaptă, cât mai ales prin degenerarea liniei lobare spre linia ceratitică (ex.: Lytoceras şi Phylloceras, care se continuă din Jurasic, Hoplites, Crioceras, Hamites, Turrilites, Baculites etc.). Belemniţii, care dispar şi ei la sfârşitul perioadei, sunt reprezentaţi prin: Duwalia dilatata, Belemnites minimus, Belemnitella mucronata. În fine, reptilele mari sunt reprezentate prin ultimii reprezentanţi ai ihtiosaurienilor (Mosasaurus) şi dinosaurienilor (Iguanodon, Triceratops, Tiranosaurus) şi ai pterosaurienilor (Pteranodon), iar păsările prin Ichtyornis şi Hesperornis. În Cretacic apar şi primele mamifere placentare cunoscute prin câteva genuri inferioare găsite în Mongolia. În ceea ce priveşte flora cretacică, rolul predominant îl au gimnospermele, în special coniferele (Abietites, Sequoia etc.). Cicadeele sunt în regres, benetitalele dispar încă din Cretacicul inferior, iar angiospermele monocotiledonate, apărute la finele Jurasicului, sunt completate în Cretacicul inferior în Europa şi Asia şi în Cretacicul superior în America de Nord prin apariţia primelor dicotiledonate din flora actuală (ex.: Salix, Betula, Quercus, Fagus etc.), care se răspândesc cu o putere uimitoare pe întreaga suprafaţă a Pământului. Mişcările orogenetice care s-au desfăşurat în timpul Cretacicului, mişcări ce au dat naştere la cutări şi exondări, s-au manifestat în mai multe faze: la începutul perioadei s-au continuat mişcările kimmerice noi, din Jurasic; la începutul Cretacicului mediu au avut loc mişcările austrice, cu două paroxisme (între Apţian şi Albian şi între Albian şi Cenomanian), şi mişcările subhercinice (între Cenomanian şi Senonian); la finele Senonianului au avut loc mişcările laramice. În cadrul mişcărilor austrice şi subhercinice au fost cutate, în solzi, unele zone ale Carpaţilor Orientali, s-a produs punerea în loc a pânzelor est-alpine (a Pânzei de Codru în Munţii Apuseni şi a Pânzei Getice în Carpaţii Meridionali, iar în cadrul fazei laramice a început a doua cutare a Carpaţilor, însoţită de o întinsă exondare în toată regiunea orientală a Europei. Mişcările epirogenetice s-au manifestat prin transgresiuni şi regresiuni marine, cea mai importantă fiind aceea de la începutul Cretacicului mediu. Paralel cu orogeneza şi epirogeneza cretacică s-au înregistrat şi frecvente erupţii vulcanice, reprezentate, în principal, prin următoarele: uriaşe curgeri de bazalte în India peninsulară (trappele din Podişul Deccan) şi în Africa orientală; intruziunile de granodiorite şi sienite şi revărsările de dacite şi riolite din Munţii Apuseni; andezitele şi porfiritele erupte în Poiana Ruscă; banatitele puse în loc în Banat; dacitele din Munţii Trascăului etc. În România formaţiunile cretacice sunt dezvoltate în Podişul Moldovenesc, în Dobrogea, în Carpaţii Orientali, în Banat, în Depresiunea Getică şi în Munţii Apuseni. În formaţiunile cretacice, în afară de variate materiale de construcţie, se găsesc: zăcăminte de bauxită, în ţara noastră în Munţii Bihor şi Pădurea Craiului, în fosta Yugoslavia (Serbia), în Franţa (la Les Baux); zăcăminte de cărbuni, în S.U.A. şi la noi, pe Valea Târlungului (lângă Braşov-Săcele), la Rusca Montană (jud. Caraş-Severin), la Borod (jud. Bihor); zăcăminte de fosfat de calciu, la Smolensk (Rusia); nisipuri glauconitice, în Dobrogea; zăcăminte de cinabru, la Izvorul Ampoiului (jud. Hunedoara); zăcăminte de ţiţei (în statele Texas şi Louisiana-S.U.A.); zăcăminte de minereuri de fier (la Bilbao-Spania şi Hanovra-Germania); zăcăminte de sulfuri complexe argentifere, de magnetit, hematit şi limonit, în calcarele cretacice ale zonei Reşiţa-Moldova Nouă (Banat) etc.

Crevasă. (fr. crevasse-crăpătură). Despicătură adâncă în suprafaţa unui gheţar, rezultată din insuficienta plasticitate a gheţii când este supusă unei deformări extensive în mişcarea sa spre aval. Lăţimea unei crevase poate avea mai mulţi metri, iar adâncimea până la zeci de metri. Poate fi mascată de poduri de zăpadă. În raport cu direcţia de deplasare a gheţarului, crevasele pot fi: transversale, în trepte, longitudinale, în evantai, marginale (la marginea névé-ului), în reţea.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin