Dic?ionar de Geografie

Epigeu. (gr. epigeios-de pe pământ). Animal sau plantă care trăieşte la suprafaţa pământului.

Epirogenetic. (despre deplasări ale scoarţei terestre). Care sunt cauzate de concentrarea neuniformă a materiei radioactive şi de existenţa curenţilor de convecţie subcrustali. Se manifestă pe verticală şi pot fi ascendente (de ridicare, pozitive) sau descendente (de coborâre, negative).

Epirogeneză. (gr. epeiros-continent, uscat, genesis-origine, naştere; denumire dată de G.K. Gilbert în 1890). Procesul de ridicare a unor compartimente mari din scoarţa terestră, deasupra nivelului mării (exondare), datorită mişcărilor tectonice epirogenetice (v. şi sub Mişcările scoarţei). Ca rezultat al epirogenezei, se formează mari suprafeţe continentale. Epirogeneza poate fi totuşi pozitivă cât şi negativă.

Epistadiu. V. Stadiu.

Epitermal. (gr. epi-deasupra, thermos-cald). Calitatea unui proces hidrotermal, în faza lui finală, în care depune minerale din soluţii magmatice la temperaturi joase (50-200^o), la presiuni sub 150 daN/cm² şi la adâncimi până la 1 300 m. Minerale hidrotermale sunt cele de aur, argint, mercur, stibiu, asociate cu cuarţ, calcit etc.

Epizonă. (din gr. epi-deasupra, zone-zonă). Prima zonă de transformare a metamorfismului general, cuprinsă între suprafaţa Pământului şi adâncimea de 6 km şi caracterizată prin: temperatură relativ joasă (cca 200^o), presiune litostatică mai scăzută, presiune orientată (stress) puternică şi umiditate relativ mare. Reacţiile sunt, în general, exotermice, formându-se minerale lamelare hidratate, care se fărâmiţează până la praf fin, cum sunt: cloritele, sericitul, epidotul, talcul, serpentinitul, zoizitul etc. Unele dintre minerale preexistente în rocile supuse metamorfozării suferă modificări importante (ex.: biotitul şi amfibolii trec în clorite; ortoza se sericitează etc.). Textura rocilor devine şistoasă (mai puternic la rocile sedimentare, mai slab la cele magmatice) şi din cauza mineralelor fin cristalizate rocile formate capătă un luciu mătăsos şi o structură caracteristică. Principalele roci ale epizonei sunt: filitele, şisturile cloritoase, sericitoase, grafitoase şi talcoase etc. În ţara noastră rocile epizonale sunt dezvoltate în partea vestică a Munţilor Apuseni, pe marginea nordică a Munţilor Făgăraş, în Parâng, în partea vestică a Munţilor Banatului, în zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali ş.a.

Epocă geologică. Subdiviziune de ordinul al treilea a timpului geologic (după eră şi perioadă), căreia îi corespunde în spaţiu, din punctul de vedere stratigrafic, seria. Nomenclatura dată epocilor foloseşte prefixe ca: eo-, mezo-, neo- şi terminaţia -en (ex.: Eocen, Oligocen, Miocen etc., sau Eodevonian, Mezodevonian etc.) dar şi alte denumiri, cu semnificaţii diverse (ex.: petrografice: Buntsandstein; sau geografice: Kungurian, Moscovian; miniere: Culm etc.).

Epocă geomorfologică. Cea mai mare subdiviziune în scara evoluţiei paleogeomorfologice (ex., epoca carpatică), după care urmează etapă, fază, subfază.

Epocă glaciară. (gr. epokhe-timp de oprire). Parte a erei cuaternare care corespunde în general Paleoliticului (v.) şi care a cunoscut mai multe faze de climă rece şi umedă; acestea au determinat formarea marilor calote glaciare şi a marilor gheţari montani (pe o mare parte a zonelor temperate). Condiţiile de răcire a climei au apărut în Chellean (v.) şi au încetat în Europa în Magdalenian (epoca renului), după care se înregistrează o retragere spre nord a faunei şi a florei de climă rece, aproximativ cu 10 000 de ani în urmă. Întreaga perioadă glaciară a durat, după unii autori, mai mult de 500 000 de ani, şi s-a caracterizat prin importante oscilaţii climatice. Penck şi Bruckner studiind depozitele glaciare şi interglaciare din Alpi au deteminat patru perioade (faze) glaciare: Günz (v.), Mindel (v.), Riss (v.) şi Würm (v.). Dintre acestea, cea mai intensă, având extinderea cea mai mare pe glob, a fost glaciaţia Riss.

Epocă metalogenetică. Intervalul de timp (caracterizat prin interdependenţa dintre orogeneză şi magmatism, urmată de fenomene de mineralizaţie) favorabil formării unor importante concentraţii (acumulări) de anumite minerale utile. Majoritatea autorilor includ cinci epoci metalogenetice, corespunzătoare celor cinci mari orogeneze: epoca precambriană, caracterizată prin numărul mare şi totodată varietatea zăcămintelor metalifere (predomină zăcămintele de Fe, Au, Ni, U, Pt, Cr, Cu, W), dintre care mai importante sunt cele de Fe de la Teliuc şi Ghelar (România), Kiruna (Suedia), Krivoi Rog şi Kursk (Ucraina), de Mn din Carpaţii Orientali (România), de Au şi de U din Witwatersrand (Africa de Sud), de Cu, Ni şi Pt de la Sudbary (Canada) şi Norilsk (Rusia), de Cu + Pb şi Zn de la Burloaia, Leşu Ursului, Bălan, Altân-Tepe (România) etc.; epoca caledoniană, caracterizată prin zăcăminte reduse ca număr, varietate şi importanţă economică, cum sunt cele de Cu şi Ni (Norvegia), de Cu şi Au (Australia şi Noua Zeelandă), de Fe (Europa de Nord şi Centrală), de Cr şi de azbest (România) etc.; epoca hercinică, caracterizată prin abundenţa zăcămintelor metalifere şi nemetalifere cum sunt cele de Cu de la Rio Tinto (Spania), Cornwall (Anglia), de Pb şi Zn cu Au şi Ag din Rusia, Europa Centrală, Japonia, Birmania şi Malaysia, de Au din Ural (Rusia), Australia şi Noua Zeelandă, de Pt şi Cr din Ural, de Na, K şi gips de la Stassfurt (Germania), Iran, S.U.A., Mexic, de S din S.U.A. şi Rusia; apoi epoca kimerică, cu magmatism deosebit de activ, de care sunt legate zăcămintele de Au din Siberia, Alaska, California şi Mexic, de Pb, Zn, Cu, Au şi Ag din Siberia, S.U.A. şi Japonia, de Sb din China, de Hg din Rusia şi Spania (Almaden), de Fe din Anglia şi Europa Centrală (Lorena etc.), de baritină de la Somova, Câşla şi Ostra (România) etc.; urmează epoca alpină, căreia îi aparţin zăcămintele de Cu de la Moldova Nouă (România), Bohr (Serbia), S.U.A. şi Chile, de Cu şi Mo din Rusia şi S.U.A., de Mo din România, de Ag din Germania, Peru, Bolivia, de Sn din Bolivia şi Rusia, de Pb şi Zn din România (Ruschiţa), ex-Yugoslavia, Austria, Germania, Spania etc., de Cr din Turcia şi Grecia, de Fe din România (Ocna de Fier), Italia (insula Elba), de Mn (Rusia), de Au, Ag, Pb, Zn, Cu, Hg (Patrulaterul aurifer şi regiunea Baia Mare) şi de săruri de Na şi de K din România, Franţa şi Spania, de S din România şi Polonia etc.

Epsomit. (de la numele izvorului mineral de la Epsom-Anglia). Sulfat hidratat de magneziu, natural (MgSO₄ · 7H₂O), format prin evaporarea soluţiilor de săruri din lacurile sărate sulfuroase, bogate în magneziu. Se întâlneşte, sub formă de eflorescenţe, pe suprafaţa rocilor din regiunile de stepă, sub formă de stalactite sau cruste pe pereţii peşterilor sau vechilor excavaţii miniere etc. Are mai multe întrebuinţări. Se găseşte în Rusia (în lacurile sărate din regiunea Volgăi inferioare; Djelonsk, Malinovsk etc.); din Crimeea (Ucraina), în S.U.A., Mexic, Egipt, Tibet (China) etc. În ţara noastră epsomitul apare ca mineral supergen în zăcăminte metalifere metamorfice (la Cârlibaba, Fundul Moldovei-jud. Suceava) şi hidrotermale (la Ruda-Barza din jud. Hunedoara, Roşia Montană-jud. Alba), sau sedimentar la Târgu Ocna (jud. Bacău), la Techirghiol (jud. Constanţa) în nămolul lacului etc. Sin. Sare amară.

Epura bazinului. Reprezentarea grafică a creşterii suprafeţei bazinului hidrografic în funcţie de creşterea lungimii râului.

Epurare. Procese mecanice, chimice sau biologice prin care sunt trecute apele uzate în vederea curăţirii lor şi evacuării în mediul înconjurător la un grad cât mai redus de poluare.

Equidae. (lat. equus-cal). Mamifere erbivore imparidigitate (Perisodactile), reprezentate în fauna actuală prin cai, măgari, asini şi zebre, toate adaptate la fugă. Evoluţia Ecvidelor este cunoscută de la formele cele mai vechi, cu caractere primitive şi talie mică, până la genul Equus din fauna actuală, formă cu specializare funcţională înaintată. Au apărut în Paleocen, în Asia, de unde au evoluat spre Eohippus (v.), care a migrat în America de Nord, şi Hyracotherium, care a trecut în Europa, ale căror urme au fost găsite în Eocenul inferior. Ambele forme erau animale de pădure, încă neadaptate la fugă. Dacă în Europa, în afară de Palaeotherium din Eocenul superior şi Anchitherium (v.) din Miocen, este greu de stabilit o filiaţie până la Equus actual, în America, evoluţia acestui gen poate fi urmărită prin numeroase forme intermediare (ca: Orohippus, Epihippus, Mesohippus, Parahippus, Meryhippus), cu caractere gradat evoluate până la forma actuală. Ultima formă intermediară (Meryhippus) a format două ramuri: Pliohippus şi Equus, care nu s-a menţinut decât până la începutul Cuaternarului (când revine în Europa) şi Hipparion, cu mare răspândire în America, Asia şi Europa. Din genul Equus se cunosc ca fosile mai importante, întâlnite în ţara noastră, Equus stenonis (în Pliocenul superior de la Măluşteni) şi Equus caballus fossilis (în Cuaternarul de la Iaşi, Sf. Gheorghe etc.).

Equisetales. Plante, aproape în totalitatea lor fosile, din încrengătura Pteridophyta, care au în flora actuală un singur reprezentant: Equisetum (coada-calului). În Paleozoic şi Mezozoic, genul Equisetites (întâlnit şi la Anina în Banat) avea forme arborescente, iar în Neozoic, formele cunoscute erau similare celor actuale.

Eratic. V. Bloc eratic.

Eră geologică. Cea mai mare subdiviziune a timpului geologic (diviziune de ordinul întâi), ale cărei depozite constituie în spaţiu o grupă. Erele sunt caracterizate printr-o faună şi floră proprie şi delimitate între ele prin manifestarea unor mari evenimente geologice (ex.: transformări în regnul vegetal şi animal; transgresiuni şi regresiuni de mare amploare; modificări importante în configuraţia uscatului, cum ar fi: formarea lanţurilor muntoase, erupţii vulcanice, mişcări tectonice etc.), care toate au dus la marile discordanţe care separă principalele cicluri geologice ale dezvoltării scoarţei terestre. Pentru diviziunea terenurilor scoarţei şi a timpului geologic corespunzător s-au folosit criterii diferite. La început criteriul petrografic, apoi stratigrafic, iar în urmă paleontologic. Criteriul stratigrafic domină asupra celui paleontologic, în studiul marilor subdiviziuni geologice, criteriul paleontologic având o importanţă din ce în ce mai mare, cu cât subdiviziunea este de ordin mai inferior. Pe baza acestor criterii, erele geologice ale Terrei sunt, din vechime spre actual, următoarele: după criteriul petrografic (terenuri primitive), după criteriul stratigrafic (Precambrian cu Arhaic şi Algonkian), iar după criteriul paleontologic (Azoic şi respectiv Proterozoic); urmează terenuri de tranziţie după criteriul petrografic, Primar după cel stratigrafic şi Paleozoic după cel paleontologic; urmează terenuri stratificate după criteriul petrografic, Secundar, Terţiar şi Cuaternar (după criteriul stratigrafic) şi, respectiv, Mezozoic (pentru secundar), Neozoic (Cainozoic + Antropogen) pentru Terţiar şi Cuaternar din punct de vedere paleontologic. Sin. Eon.

Eră geotectonică. V. Orogeneză.

Erg. (cuv. arab). Complex morfologic de dune, în care întreaga topografie, cu multiplele ei forme, este de origine eoliană. Ergurile pot să se întindă pe sute de km formând câmpuri de dune sau mări de nisipuri. Cele mai mari erguri se întâlnesc în Mauritania, Algeria, Libia, Peninsula Arabică etc., şi sunt mai bogate în specii vegetale decât deşerturile pietroase. Aici se dezvoltă plante ierboase, sub formă de smocuri izolate, care formează cea mai bună "păşune" a deşertului, după foarte rarele ploi. Aşadar, ergul desemnează câmpuri de dune foarte întinse, în regiunile deşertice şi semideşertice, ocupând sute sau mii de km². Ele se formează pe seama unor mari cantităţi de nisip mobil, de origini variate. În majoritatea cazurilor este nisip adus de râuri endoreice din zone îndepărtate ergurilor şi apoi prelucrat de vânt. Alteori, este vorba de nisip marin, depus în timpul unor transgresiuni marine vechi, remaniat de râuri şi de vânt. Ergurile se mai numesc şi nefud (în unele ţări arabe), sau kum (în Asia Centrală). V. Dună.

Erică, fază. Ultima fază de paroxism a mişcărilor orogenice caledoniene care s-a produs la finele Silurianului superior şi începutul Devonianului inferior. S-au manifestat în Insulele britanice, Scandinavia, Siberia, Australia şi America de Nord.

Eritrină. (gr. eritros-roşu). Mineral din grupul vivianitului (v.) întâlnit în zona de oxidaţie a filoanelor de minereu de cobalt. Se găseşte în Azerbaidjan, Asia Centrală, Franţa, Anglia etc. În ţara noastră a fost întâlnit la Bădeni-Slobozia (jud. Argeş), la Oraviţa-Ciclova Română (jud. Caraş-Severin), Băiuţ (jud. Maramureş).

Eroda. (despre ape curgătoare sau alţi agenţi geografici externi). A exercita o acţiune de desprindere şi de înlăturare prin transport a unor părţi de teren; a roade.

Erodisol. Tip de sol care, în sistemul român de clasificare, este un rezultat al eroziunii accelerate sau decopertării antropice, încât orizonturile rămase (sau materialul parental expus la zi) nu permit încadrarea într-un anumit tip de sol.

Eroziune. (lat. erosio,-onis-roadere). Totalitatea acţiunilor mecanice, fizice, chimice şi biologice prin care agenţii modificatori externi (aerul atmosferic, apa şi fiinţele vii) distrug rocile preexistente ale scoarţei şi, îndepărtând din loc în loc particulele (sfărâmăturile) mai mici sau mai mari formate, contribuie intens la modelarea reliefului planetei. Acţiunile mecanice şi fizice produc dezagregarea rocilor, iar cele chimice şi biologice, descompunerea (alterarea) lor. Atmosfera acţionează asupra scoarţei terestre prin variaţiile de temperatură, îngheţ şi dezgheţ, umiditate, electricitate şi, mai ales, prin vânturi (v. Coraziune, Deflaţie). Apa acţionează asupra scoarţei sub toate formele sub care apare în natură: lichidă, gazoasă şi solidă. În stare lichidă, apa provenită din ploi (apa de şiroire sau apa meteorică) sau din topirea zăpezilor exercită la început o acţiune de eroziune pe întreaga suprafaţă a terenului, datorită scurgerii difuze pe versanţi (eroziune sau spălare în suprafaţă = ablaţiune). Pe măsură ce apa se concentrează pe anumite direcţii, formează prin eroziune rigole, ogaşe, ravene, torenţi, care se adâncesc mereu şi încetul cu încetul ajung ape curgătoare permanente (râuri, fluvii). Acţiunea de eroziune a acestora se manifestă prin adâncirea albiei (eroziune verticală) şi lărgirea acesteia (eroziune orizontală sau laterală), exercitându-se, în general, dinspre vărsare spre amonte (eroziune regresivă). Intensitatea eroziunii apelor curgătoare depinde de cantitatea de apă, de viteza curentului, de materialul solid târât pe fundul albiei şi de natura rocilor asupra cărora se exercită eroziunea. Apa acţionează asupra scoarţei şi sub forma lacurilor (eroziune statică) şi sub forma mărilor sau a oceanelor, la care eroziunea (abraziunea) se dezvoltă pe baza energiei cinetice enorme a valurilor. În stare gazoasă, vaporii de apă acţionează în fisurile şi în porii rocilor, iar în stare solidă, acţiunea de eroziune a gheţarilor (exharaţiunea), cu caractere similare celor ale apelor curgătoare, se manifestă în albie şi chiar sub profilul de echilibru al acesteia (subsăpare). Fiinţele vii (plantele şi animalele) îşi manifestă eroziunea asupra scoarţei mai slab, atât prin acţiuni mecanice (rădăcinile plantelor care, dezvoltându-se, lărgesc crăpăturile din roci; goluri subterane săpate de unele animale etc.), cât şi prin acţiuni chimice (dizolvări, acţiunea bacteriilor nitrifiante asupra substanţelor organice, plante şi animale, intrate în putrefacţie etc.). O acţiune de eroziune specială este eroziunea solurilor neprotejate de un înveliş vegetal natural sau cu un înveliş asupra căruia s-a activat neraţional (despăduriri exagerate, păşunat excesiv etc.). Această eroziune este activată (eroziune accelerată) de apă, pe versanţi, şi de vânt (eroziune eoliană), ori unde există ariditate cel puţin 2-3 luni pe an şi unde un vânt uscat suflă în tot acest timp dintr-o direcţie dominantă. Apa antrenează prin spălare particule de sol de pe versanţi, iar vântul spulberă granulele fine (de praf sau de nisip) nereţinute în agregatele structurale ale solului. Mărimea ce caracterizează măsura în care anumite soluri sunt erodate şi care serveşte la clasificarea terenurilor degradate se numeşte grad de eroziune (de la gradul 1 sol erodat abia perceptibil, la gradul 5 sol cu eroziune excesivă, avansată). Datorită comportării diferite la acţiunea agenţilor externi a diverselor roci, se produce frecvent o eroziune diferenţială. Astfel, un afloriment de argilă prins între şisturi cristaline şi calcare silicioase este mult mai uşor erodat decât rocile mai tari care-l încadrează, astfel că pe argilă va apare o depresiune numită "de contact" încadrată de un relief mai înalt. Eroziunea diferenţială scoate în evidenţă structura rocilor de rezistenţă diferită, creând relieful de cueste, abrupturile de falie exhumate, suprafeţele de eroziune exhumate, formele de "combes" (v.), relieful appalachian etc. Eroziunea este influenţată puternic de mediul morfoclimatic, care determină comportarea geomorfologică a rocilor. Astfel, în climatul rece (ex., în insulele Spitzbergen) unele gipsuri care nu sunt gelive se comportă ca roci tari şi rezistă mult mai bine decât calcarele gelive, în timp ce în climatul temperat gipsurile sunt dizolvate uşor şi sunt considerate roci moi, în raport cu calcarele. Granitele, care sunt roci rezistente în climatul temperat, se dezagregă uşor în condiţiile unui climat arid, sub influenţa unor variaţii termice diurne mari. De asemenea, acţiunea şiroirii este mai puternică în regiunile uscate, lipsite de protecţia unui covor vegetal permanent, în timp ce în regiunile temperate, cu reţea hidrografică alimentată din izvoare şi cu cuvertură vegetală densă, predomină modelarea fluviatilă. Această modelare, care detemină adâncirea albiei, săparea de marmite turbionare sau retragerea regresivă a căderilor de apă, este strâns legată de materialul detritic grosier pe care-l transportă (galeţi, nisip), de pantă, de climat etc. În regiunile cu climă temperată, unde fragmentarea mecanică a rocilor este importantă, apele curgătoare transportă cantităţi mari de material detritic care le permit să-şi erodeze sau să acumuleze patul albiilor lor, tinzând către profilul de echilibru teoretic. Ele taie chei adânci în rocile tari, îşi adâncesc şi lărgesc albia în cadrul cursului lor mijlociu şi acumulează grinduri de nisip şi de mâl în cursul lor inferior, creând un curs meandrat. În zona caldă şi umedă, apele curgătoare sunt lipsite de puterea erozivă a apelor din zona temperată. Vegetaţia densă împiedică erodarea malurilor şi venirea sfărâmăturilor grosiere de pe versanţi; alterarea chimică, foarte puternică în aceste regiuni, determină descompunerea rocilor în cele mai mici fracţiuni, astfel că apele curgătoare transportă numai mâluri fine. Patul albiei se adânceşte în roci alterate, creându-se o pantă foarte mică. Dacă însă apa curgătoare întâlneşte în cale o barieră de roci tari, ea nu este în măsură să o ferăstruiască şi deversează peste pragul format din roci tari formând repezişuri şi cascade (ex.: în lungul fluviului Congo şi al afluenţilor lui). În climatele reci, aporturile versanţilor sunt supraabundente din cauza gelivaţiei şi, respectiv, a solifluxiunii periglaciare generalizate. Apele curgătoare, îngheţate o bună parte din an, nu reuşesc să evacueze materialul detritic care le vine de pe versanţi, cu toată curgerea rapidă a apelor care rezultă din topirea zăpezilor, din care cauză fundurile văilor se îneacă cu materialul acumulat. Când climatul redevine temperat, cum s-a întâmplat de mai multe ori în Cuaternar, în regiunile de latitudini medii, aporturile de material detritic de pe versanţi sunt reduse foarte mult prin apariţia vegetaţiei şi prin încetarea aproape completă a gelivaţiei şi a solifluxiunii, râurile adâncindu-şi văile în formaţiunile periglaciare de pe fundul acestora. COMPLETARE. Prin eroziune se înţelege totalitatea proceselor mecanice, fizice, chimice, biologice de la exteriorul scoarţei terestre (procese exogene) prin care agenţii externi (atmosfera, apa, biosfera) atacă şi distrug rocile de la suprafaţa scoarţei, creând sau modificând relieful. Termenul de eroziune are un sens restrâns, acela de roadere şi îndepărtare a materiei (sol sau rocă), când se numeşte eroziune propriu-zisă (geologii o mai numesc gliptogeneză) şi un sens mai larg ce include şi procesul de acumulare. Pentru ambele sensuri, eroziune plus acumulare, geologii folosesc şi termenul de morfogeneză (deşi morfogeneza trebuie să includă şi relieful creat de agenţii interni). Eroziunea este dezvoltată de agenţii externi şi în funcţie de aceştia, de combinarea proceselor lor sau de modul şi direcţia de acţiune, poartă diferite denumiri: meteorizaţia este eroziunea exercitată în loc de către agenţii climatici (ploaie, vânt, zăpadă, îngheţ, insolaţie etc.); eroziunea biochimică (exercitată de agenţi biogeni, mai ales pe cale chimică); eroziune bioclimatică (eroziune conjugată a elementelor climatice şi biologice); eroziune chimică sau coroziune; eroziune fluviatilă (fluvială) sau eroziune lineară, exercitată de apele curgătoare, şi care se subdivide în: eroziune verticală sau în adâncime şi eroziune laterală sau eroziune de mal; eroziunea eoliană este şi ea de două feluri: coraziune şi deflaţie; abraziune se numeşte eroziunea marină, iar cea glaciară-exharaţie (uneori abraziune glaciară), cu un subtip numit subsăpare glaciară (care excavează, prin rabotare şi smulgere de blocuri, circurile sau depresiunile din spatele pragurilor); eroziune lacustră; eroziune antropică; eroziune accelerată (totalitatea tipurilor de eroziune al căror ritm a fost foarte accelerat de om, prin acţiuni indirecte cum ar fi defrişarea etc.). Opus eroziunii lineare este eroziunea areolară (în suprafaţă, superficială sau laminară) creată de apa scursă laminar sau în pânze pe versanţi sau pe suprafeţe uşor înclinate; unii autori o numesc şi eroziune laterală; dacă eroziunea lineară duce la fragmentarea sau disecarea reliefului, cea areolară duce la nivelarea lui. Pluviodenudarea este o eroziune areolară incipientă, creată de izbirea solului gol de către picăturile de ploaie. Pluviodenudarea, ca proces de izbire şi roadere, se combină şi se continuă cu spălarea (evacuarea materialelor fine de la suprafaţă, de către apa de ploaie ce se scurge în pânze), cunoscută şi sub denumirile de: denudare, ablaţie, eroziune difuză, eroziune areolară etc. Aceasta trece, la rândul ei, în şiroire, care este o scurgere incipient concentrată, ce conduce la un început de eroziune lineară. Unii autori dau denudării un sens mai larg, şi anume echivalent cu eroziunea în general. Eroziune normală a fost denumită eroziunea fluviatilă împreună cu toate procesele de pe versanţi care o însoţesc şi pe care ea le dirijează şi a căror produse le evacuează. Eroziunea regresivă, care se propagă din aval în amonte în lungul talvegului, acţionând cu putere la rupturile de pantă, la praguri, pe care le face să regreseze şi cu timpul să dispară; eroziunea regresivă este responsabilă, în principal, de formarea profilului de echilibru la râuri. Eroziunea diferenţială (selectivă), care acţionează mai puternic sau mai lent în funcţie de proprietăţile rocilor sau de înclinarea stratelor, punând în evidenţă atât structura cât şi duritatea diferită a acestora şi creând reliefuri structurale; în cadrul acesteia se remarcă şi eroziunea termică, realizată prin topirea unor bare de gheaţă sau gheaţă încorporată în sedimente de mal sau de albie, când se eliberează particule de sol, creând denivelări etc. Printre altele, duce la lărgirea râurilor siberiene, la formarea de nişe de mal.