Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə99/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48290
1   ...   95   96   97   98   99   100   101   102   ...   124

Scurgere de lavă. Masa de lavă care curge pe una dintre văile practicate în conul vulcanic şi care, prin întărire, ia forma văii respective.

Scurgere turbulentă. Scurgere (v.) neregulată ca formă şi direcţie a apei, legată mai ales de configuraţia patului albiei minore şi de viteza apei. Mişcarea turbulentă se caracterizează prin scurgerea în spirală sau elicoidală, având axa dirijată paralel pe direcţia de curgere a râului, şi prin scurgerea sub formă de turbioane sau vârtejuri cu caracter ascendent şi descendent, ale căror axe pot să evolueze în toate sensurile. Turbioanele ascendente şi descendente influenţează în cea mai mare măsură scurgerea turbulentă. O formă a scurgerii turbulente este scurgerea în valuri, determinată de neregularităţile mari ale albiei (stânci, bolovani mari) întâlnite la apele curgătoare din sectoarele montane şi deluroase.

Scut. Sector întins al scoarţei terestre în care fundamentul cristalin străvechi apare la zi, neacoperit de depozite mai noi şi nedeformat de cutări din Precambrian. Orogeneza precambriană a metamorfozat intens rocile sedimentare vechi, transformându-le în cuarţite, gnaisuri, amfibolite, micaşisturi etc., care se găsesc intercalate între rocile magmatice ale scoarţei arhaice şi sunt străpunse de numeroase intruziuni granitice sub formă de batolite. Cutările precambriene (laurenţiene, huroniene) în Scutul Canadian şi carelidele, gothidele şi svecofenidele, în Scutul Baltic, au dat naştere unor mari lanţuri de munţi care însă au fost distruşi de agenţii externi şi aduşi în stadiu de peneplenă (v.). Scuturile se prezintă deci astăzi sub formă de podişuri joase sau chiar sub formă de câmpii. Ele constituie părţi foarte stabile ale scoarţei continentale şi de aceea nu mai sunt de multă vreme supuse decât mişcărilor epirogenetice, spre deosebire de regiunile din jurul lor, care au fost afectate în mod succesiv de cutările caledonice, hercinice şi alpine. În sectoarele în care scuturile au suferit mişcări epirogenetice negative s-au format şelfuri sau chiar funduri de mări puţin adânci, pe care s-au depus strate sedimentare mai subţiri sau mai groase, în raport cu durata şi cu amploarea mişcărilor. Mai târziu, mişcările epirogenetice pozitive ale scoarţei au ridicat sedimentele deasupra nivelului mării, creând o unitate de platformă în care fundamentul cristalin nu mai apare la zi, de sub cuvertura de depozite paleozoice, mezozoice sau neozoice, decât acolo unde agenţii subaerieni le-au îndepărtat. Scuturile continentale aducând la suprafaţă cele mai vechi depozite ale scoarţei terestre, au făcut posibilă studierea lor sub toate aspectele şi completarea scării geocronologice a Precambrianului. Scuturile constituie nucleele în jurul cărora s-au format în etape uscaturile actuale. Cel mai bine studiate sunt: Scutul Baltic, situat în jurul Mării Baltice şi ocupând teritoriul Finlandei, Peninsula Kola şi aproximativ partea de la est de cumpăna de ape a Munţilor Scandinavici; Scutul Canadian, care cuprinde cea mai mare parte din Canada, de la lacurile Urşilor, Sclavilor, Winnipeg până la Marile Lacuri, din sud, şi până la Oceanul Atlantic, inclusiv Insula Groenlanda; Scutul Angara, care se află în bună parte acoperit de depozitele paleozoice ale Siberiei Centrale şi este situat între fluviile Ienisei şi Lena şi formează, din punctul de vedere morfologic, Platforma Siberiană; Scutul Sinic, situat în partea estică a Chinei şi care se întinde de la nord de fluviul Changjiang (Ianghtze) până la nord de Peninsula Coreea; Scutul Indian, care se întinde în toată Peninsula India până la fluviul Gange; Scutul Australian, care ocupă tot continentul cu excepţia regiunii muntoase din est; Scutul African, care ocupă toată Africa, Arabia şi Madagascarul, cu excepţia regiunii Munţilor Atlas şi a Munţilor Capului din sud; Scutul Brazilian, care cuprinde Podişul Braziliei, şi Scutul Antarctic, care cuprinde tot continentul, cu excepţia părţii muntoase din vest, care aparţine, din punct de vedere structural, regiunii Andine. V. Cratone.

Scutella. (lat. scutellum-pajură, stemă). Echinid ce trăieşte în regiunile litorale, afundat parţial în nisip. Este cunoscut din Eocenul mediu, a avut o dezvoltare mai mare în Helveţian şi Tortonian, iar astăzi trăieşte o singură specie, în mările calde ale Japoniei. În ţara noastră sunt cunoscute speciile: Scutella vindobonensis (din Tortonianul de la Lăpugiu-jud. Hunedoara, Gârbova-jud. Alba), Scutella subtrigona (din Oligocenul din jurul oraşului Cluj-Napoca).

Seacă, vale. Vale fluviatilă dintr-o zonă carstică ce a rămas fără apă (a fost captată, sau apa se scurge pe sub aluviuni, sau are o scurgere temporară).

Sebkha (sebka, sebha). Partea cea mai de jos a unei depresiuni închise, acoperită cu eflorescenţe saline în perioada uscată a anului şi cu un lac sărat cu aspect de mlaştină, în anotimpul ploios. Alimentarea lacului se face fie de către apele curgătoare care au caracter periodic sau episodic, fie prin ridicarea nivelului pânzei de apă subterană, în sezonul ploios. Lacurile de tip sebkha pot înregistra variaţii apreciabile de nivel, în raport cu cantitatea precipitaţiilor, dar pot tot aşa de bine dispărea cu totul pe lungi perioade de timp, în locul lor rămânând numai crusta groasă de săruri. În deşerturile africane, sărurile, constituite de obicei din clorură de sodiu, micşorează coeziunea dintre particulele de argilă dând acesteia un caracter pulverulent, favorabil deflaţiei şi transportului eolian. În deşerturile australiene, sărurile predominante în cuvetele nenumăratelor lacuri de tip "sebkha" fiind constituite din carbonaţi şi din sulfat de calciu (gips) au un rol fixator asupra argilelor. Cuvetele lacustre de tip "sebkha" se numesc şot-uri în Algeria şi Tunisia, salinas şi salare, în regiunea Anzilor Centrali din America de Sud, alkaliflats în Australia. Este deci un termen arab semnificând o depresiune închisă, fără vegetaţie, cu eflorescenţe saline în perioadele de secetă şi inundabilă în sezonul ploios, fie din viituri, fie datorită ridicării apelor subterane sărate. Marginile sale au păşuni cu vegetaţie halofilă, numite în arabă şot-uri. Termenul de şot a fost extins din eroare pentru întreaga sebkha. Sin. Salina, Salar, Alkaliflats.

Secare. 1. Încetarea scurgerii pe un curs de apă prin evaporarea rezervelor din bazin. 2. Secarea lacului. 3. Secarea mlaştinilor.

Secătură. V. Seci.

Secetă. Fenomen meteorologic complex, caracterizat prin insuficienţa sau absenţa totală a precipitaţiilor, temperaturi ridicate şi valori mari ale deficitului de saturaţie, extinse pe perioade lungi de timp (săptămâni şi chiar luni de zile). Condiţiile respective determină micşorarea rezervelor de apă ale solului şi provoacă dificultăţi creşterii şi dezvoltării plantelor. Se disting: secetă atmosferică (deficit de umezeală numai în aer) şi secetă pedologică (deficit de umezeală prelungit, atât în aer, cât şi în sol).

Seci. Teren în munte (poiană) de pe care s-a tăiat pădurea pentru păşune. Sin. Curătură, Secătură.

Secluzie. Stadiu rar şi de scurtă durată în evoluţia unui ciclon, constând în contopirea fronturilor cald şi rece, la o anumită distanţă de punctul de convergenţă.

Secreţiune laterală. (lat. secretio-separare, eliminare). Umplerea golurilor sau crăpăturilor din scoarţa Pământului, prin depunerea substanţelor conţinute în apele de circulaţie, pe pereţii acestora. Procesul are loc de la exterior către interior în urma lui formându-se: geode, filoane, vine, amigdale etc.

Secundară, Era. Sin. Mezozoic (v.), Era mezozoică.

Secţiune geologică. Reprezentarea grafică, la scară, a structurii geologice a unei regiuni, aşa cum aceasta ar apărea în urma intersectării ei după o anumită direcţie cu un plan vertical, pornind de la suprafaţă spre adâncime. Secţiunea se execută fie la aceeaşi scară şi pentru lungimi şi pentru înălţimi (cazul cel mai general), fie la o scară deformată, exagerându-se scara înălţimilor faţă de aceea a lungimilor (ex.: în cazul secţiunilor hidrogeologice sau de geologie inginerească, pe care se reprezintă depozitele sedimentare superficiale, dispuse orizontal, şi cu numeroase detalii). Se deosebesc: secţiuni transversale, executate perpendicular pe direcţia stratelor, acestea apărând cu înclinarea lor reală; secţiuni oblice, executate diagonal pe direcţia stratelor şi folosite când, pentru executarea secţiunii, se folosesc şi date miniere sau obţinute din foraje, şi secţiuni longitudinale, folosite în cazul structurilor geologice afectate de falii transversale sau prezentând plonjuri (v.) şi ridicări axiale. Pentru întocmirea unei secţiuni geologice se construieşte iniţial un profil morfologic (topografic), pe care se notează orientarea şi punctele caracteristice ale acestuia (ex.: cote de teren, coame de deal sau muntoase, intersecţiuni eventuale cu văi sau aşezări omeneşti etc.) şi pe care se trec limitele geologice, poziţiile stratelor, faliile, datele de foraj sau miniere din aliniamentul secţiunii etc. Prin corelarea limitelor stratigrafice şi a celor tectonice şi extinderea lor în adâncime se obţine secţiunea geologică a structurii respective, mai mult sau mai puţin precisă. Secţiunile geologice, care se notează pe hărţi cu linii la capătul cărora se scrie numărul secţiunii cu cifre romane (ex.: I-I', II-II' etc.) sau cu litere (ex.: A-A', B-B', A-B etc.), se grupează pe planşe sau pe hartă, în afara caroiajului principal: în culise, în dispoziţie suprapusă (astfel ca un element tectonic principal, o falie, să se suprapună pe aceeaşi verticală) sau pe o hartă topografică simplificată.

Sediment. V. sub Sedimentare.

Sedimentare. (lat. sedimentum, de la sedere-a se aşeza). Fază a ciclului geologic (v.), în cadrul căreia la suprafaţa scoarţei terestre, în regiunile scufundate ale acestuia (oceane, mări, lacuri etc.), se acumulează şi se depun, în general stratificat, minerale, fragmente de roci, resturi de organisme etc., care formează depozite sedimentare sau sedimente. După mediu şi locul în care are loc acest proces, se deosebesc: sedimentare subaeriană, la suprafaţa scoarţei terestre, şi care formează: sedimente reziduale sau eluviale, rămase pe loc, cum sunt: solurile (v.), lateritele (v.) etc.; sedimente diluviale, acumulate la baza versanţilor sub acţiunea gravitaţiei, cum sunt: grohotişurile (v.), lehmurile de coastă etc.; sedimente eoliene, cum sunt: loessul (v.), nisipurile dunelor (v.) şi sedimentare subacvatică, care se produce sub apă, şi care formează: sedimente torenţiale (v. Con de dejecţie), sedimente fluviale (v. Aluviuni), sedimente glaciare (v. Morenă), sedimente lacustre şi marine. După originea materialului care se depun se deosebesc: sedimentare mecanică, în care se depun fragmentele de minerale şi roci preexistente (magmatice, sedimentare sau metamorfice) distruse sau alterate de agenţii modificatori externi; sedimentare chimică, în care se depun prin precipitare, sub formă cristalizată sau de geluri, sărurile minerale (NaCl, KCl, MgCl2, CaSO4, CaCO3, Fe2O3, MgSO etc.) aflate în soluţie; sedimentare organogenă sau biogenă, în care materialul depus este constituit din acumularea scheletului animalelor moarte sau al plantelor (ex.: calcarele, cărbunii etc.), din materialele rezultate din activitatea unor organisme vii (ex.: coralii, care construiesc recife; unele bacterii anaerobe care facilitează depunerea sulfului etc.) sau rezultate din acţiunea de mineralizare pe care unele organisme (ex.: bacteriile, algele) o exercită asupra soluţiilor care conţin calciu, fier, mangan etc. În cadrul sedimentării mecanice trebuie considerate şi materialele care provin din erupţiile vulcanice (material piroclastic), din aporturile magmatice în mediul submarin (material magmatogen) şi din particulele meteorice care cad pe Pământ (material cosmic). În urma procesului ulterior de diageneză (v.), depozitele sedimentare se transformă în roci sedimentare (v. sub Rocă). Sedimentele se împart şi după domeniul marin sau continental: sedimentele marine se clasifică mai ales după facies, respectiv mediul de depunere: litorale (nisipuri, mâluri, pietrişuri), neritice (mâluri, nisipuri), batiale (mâluri organice); sedimentele continentale sunt cele mai importante pentru procesele geomorfologice actuale; ele provin din distrugerea scoarţei de către diferiţi agenţi de eroziune: râuri (aluviuni), vânt (loess), gheţari (morene), depozite sau sedimente de versant (scoarţă de alterare). Sedimentarea se face, obişnuit, stratificat.

Sedimentogeneză. (lat. sedimentum, gr. genesis-origine, naştere). Procesul natural de sedimentare (v.), în urma cărora se formează rocile sedimentare (v. sub Rocă).

Sedimentologie. (lat. sedimentum, gr. logos-vorbire, ştiinţă). Sin. Litologie (v.), Petrologia sedimentelor, Petrografia sedimentelor.

Segregare gravitaţională. (lat. segregatio-separare). Separarea pe verticală, în ordinea greutăţii lor specifice, a fazelor fluide (apă, ţiţei) prezente iniţial în zăcămintele de hidrocarburi sau apărute în urma procesului de exploatare (gaze eliberate din soluţie sau condensate retrograd). Prezenţa particulelor solide ale scheletului mineral al zăcământului cu suprafaţa specifică mare cu forme neregulate şi cu deschideri mici între ele, întârzie mult şi uneori chiar împiedică total segregarea gravitaţională. Numărul mare de meniscuri interfazice apărute în cursul deschiderii stratului productiv sau al proceselor de extracţie, determinate în special de scăderea presiunii şi de curgerea cu o viteză de filtraţie care depăşesc anumite limite, creează obstacole importante afluxului ţiţeiului sau gazelor către gaura de sondă. Importanţa economică a efectelor segregării gravitaţionale este condiţionată de o serie de factori favorabili, ca: uniformitatea şi mărirea valorii medii a permeabilităţii absolute; înclinarea mare a stratelor; vâscozitatea redusă a fazei dislocuite, sau defavorizanţi, ca: fineţea reţelei de canale; tortuozitatea; gradul de intercomunicaţie redusă; tensiunea interfacială mare etc. Segregarea gravitaţională constituie uneori un important factor generator de rezerve exploatabile, prin posibilitatea reluării exploatării unor zăcăminte abandonate, chiar după un interval de timp mai mare.

Segregaţie gravitaţională. (lat. segregatio-separare). Concentrarea de minerale utile, ca urmare a cristalizării lor, timpurii sau târzii, din magmă, în anumite momente ale diferenţierii fazei lichid-magmatice, sub acţiunea gravitaţiei, a curenţilor de convecţie, a filtrării prin presare, imiscibilităţii sau acţiunii gazelor. Asemenea concentraţii apar asociate genetic cu rocile bazice şi ultrabazice, sub forma de corpuri intrusive de mare adâncime, rareori în silluri sau în curgeri de lave. Mineralele utile din zăcămintele respective se găsesc fie mai mult sau mai puţin diseminate în roca-mamă, fie concentrate în benzi sau şliruri (v.), ori ca dyke-uri (v.) şi stock-uri (v.). Zăcămintele formate timpuriu (protomagmatice) prin cristalizarea mineralelor utile în prima fază, sunt surse de cromit, platină şi diamant, iar cele târzii (histeromagmatice), cristalizate după majoritatea silicaţilor, de cromit, magnetit, ilmenit şi, mai rar, de apatit. Unele zăcăminte târzii, la care topitura metalică s-a diferenţiat de la început în magmă, prin miscibilitate (licuaţie), sunt surse de Ni, Cu, Co, Pt şi, mai rar, de cromit, magnetit, ilmenit şi apatit. În ţara noastră se cunosc ca formaţiuni de segregaţie magmatică concentraţii de fier (ex.: în Munţii Zarandului, la Căzăneşti-Ciungeni), de nichel (ex.: la Poiana Mărului, în Munţii Făgăraş), de crom (în Banat) etc.

Seişe. (fr. seiche). Variaţii ale nivelului apei unui lac sau al unei mări (cu rezonanţă mai ales într-un golf sau bazin), în general de forme alungite, determinate de diferenţele bruşte, locale, de presiune atmosferică, care se pot ivi la un moment dat între extremităţile chiuvetelor respective. Seişele pot fi provocate şi de un vânt sau o ploaie puternică căzută într-o parte a bazinului lacustru, precum şi de un cutremur de pământ. La egalizarea presiunii atmosferice au loc o serie de oscilaţii cu amplitudini descrescânde care pot dura între 8 şi 14 ore (uneori şi mai mult), până când nivelul apei ajunge la poziţia de echilibru. Seişele pot crea denivelări ale suprafeţei apei care pot atinge amplitudini maxime de peste 1,5-2 m. În timpul seişelor, cel puţin un punct (punct nodal) sau o linie (linie nodală) de la suprafaţa apei nu suferă modificări ale cotei. În Europa sunt cunoscute seişele de pe lacurile Geneva (Elveţia), unde au fost studiate prima dată, Balaton (Ungaria). Pe mări, seişele se suprapun mişcărilor provocate de maree (v.), dând loc la fenomene de interferenţă foarte complicate (ex.: în strâmtoarea Evripos, între Grecia şi Eubeea; la Malta, la Alger, pe coasta de vest a Siciliei, în Scoţia, în Olanda etc.).

Seism. (gr. seismos-cutremur, zguduire). Sin. Cutremur de pământ (v.), Mişcare seismică.

Seismicitate. Gradul de frecvenţă şi de intensitate al cutremurelor de pământ dintr-o regiune afectată de asemenea mişcări. După seismicitate, suprafaţa globului terestru se împarte în: regiuni aseismice, care corespund zonelor stabile ale scoarţei terestre, cruţate de cutremure de pământ (ex.: vechile scuturi: Baltic, Canadian, Brazilian, African, Australian etc.); regiuni peneseismice, cu seismicitate slabă (ex.: Urali, Alpi, Boemia, Dobrogea de Nord etc.) şi regiuni seismice, afectate de macroseisme puternice şi frecvente (ex.: regiunea circumpacifică, suprapusă pe "marele cerc de foc al Pacificului", cu focare principale în Japonia, Chile, California etc., şi în cadrul căreia se produc peste 50% din cutremurele înregistrate; regiunea alpino-mediteraneană, suprapusă pe tânărul sistem orogenic alpino-carpato-himalayan şi având focare mai însemnate în sudul Italiei, în Grecia, în ţara noastră la curbura Carpaţilor, în Turcia, în Iran, în Munţii Hindukuş şi în regiunea Assam etc., în cadrul căreia se produc peste 40% din cutremurele înregistrate; regiunile legate de marile linii de fractură ale scoarţei: fosa (grabenul) est-africană, grabenul Rinului, dorsala Atlanticului etc.). România constituie o regiune seismică cu focare de sensibilitate diferită, în care arcul muntos al Carpaţilor, ecran protector pentru Bazinul Transilvaniei, face ca spre vest seismicitatea ţării să fie mai mică.

Seismograf. Aparat care înregistrează mişcările scoarţei terestre provocate de cutremur.

Seismogramă. Curbă sinusoidală înregistrată de acul seismografului pe o bandă de hârtie, în timpul unui cutremur.

Seismologie. (gr. seismos-cutremur, logos-ştiinţă, studiu). Parte a geofizicii care se ocupă cu studiul cutremurelor de pământ, folosind, pentru înregistrarea acestora, seismografe şi pentru interpretarea acestor înregistrări, seismograma. Prin cercetarea vitezei de propagare a undelor seismice provocate de cutremure, seismologia ajută la cunoaşterea structurii interne a globului terestru, la determinarea regiunilor seismice (în care trebuie adoptate măsuri speciale pentru construcţia clădirilor) etc.

Seismometrie. (gr. seismos-cutremur, metron-măsură). Ramură a geofizicii aplicate care se ocupă cu studiul modului şi vitezei de propagare a undelor seismice provocate prin explozii artificiale, în scoarţa terestră, în cursul lucrărilor de prospectare a diferitelor substanţe minerale utile şi de detectare a structurilor geologice favorabile acumulării acestora (v. Prospecţiune seismometrică, sub Prospecţiune).

Seismometru. Sin. Seismograf (v.).

Seismoscop. (gr. seismos-cutremur, skopeo-a examina). Instrument cu ajutorul căruia se pune în evidenţă un cutremur de pământ, fără a-i înregistra elementele.

Sel. Puhoi de apă ce se scurge brusc, după o ploaie puternică, pe o vale mică (regionalism în Dobrogea).

Selvas, caaguazu. Pădure umedă tropicală, periodic inundată (în Amazonia).

Semibolson. V. sub Bolson.

Semideşert. (lat. semi-jumătate, desertus-deşert). Regiune de tranziţie situată între deşerturile reci extratropicale şi savane, caracterizată în primul rând prin cantitatea redusă de precipitaţii (150-250 mm anual), prin amplitudini termice mari, prin evaporaţie foarte intensă şi printr-o vegetaţie care nu formează covor continuu ci ocupă circa 25-30% din suprafaţa regiunii respective. În regiunile semideşertice tropicale şi subtropicale se găsesc în special plante lemnoase şi suculente, iar în semideşerturile din zona temperată (extratropicale) din Eurasia, cu ierni reci, se întâlnesc în primul rând, ierburi, graminee (Stipa), apoi Artemisia şi vegetaţie de semiarbuşti cu caracter xerofil. Semideşertul ocupă mari întinderi: în Kazahstan (între stepele sudsiberiene şi deşerturile din Asia Centrală, ca şi pe latura nordică şi estică a deşerturilor din Asia Centrală Înaltă); în regiunile muntoase din Iran şi Pakistan (cu excepţia părţilor mai joase ocupate de deşerturile Lut şi Kevir); în Europa (o fâşie în partea nord-vestică şi nordică a Mării Caspice); în Africa în partea de nord, de vest şi de sud a Saharei (în care precipitaţiile variază între 150-350 mm anual); în estul şi sudul Podişului Abisiniei, precum şi în regiunea depresiunii Kalahari şi a podişurilor Karroo din sudul acesteia; în America de Nord în regiunea podişurilor din sud-vestul S.U.A., şi anume în podişul intramontan al Marelui Bazin (caracterizat prin tufe de pelin în care predomină Artemisia tridentata şi graminee ca Agropyron, Stipa etc.) şi în Arizona şi California (caracterizat prin plante din familia cacteelor: cactusul gigantic-Carnegia gigantea, Cereus în formă de candelabru, Opuntia etc., şi prin monocotidelonate ca: Yuca arborescens şi Agava americana etc.); în America de Sud (de-a lungul marginei estice a Anzilor, din Bolivia până la 50o lat. sudică), unde este caracterizat printr-o asociaţie vegetală cu arbuşti spinoşi de Larrea, numită "monte", din care lipsesc ierburile perene, între 18o lat. sudică şi Rio Negro, şi prin graminee scunde de tip "tussock" (v.), grupate în smocuri ierboase cu valoare furajeră redusă, în sectorul nordic al Patagoniei; în Australia, în toată partea centrală a continentului, până la Marele Golf Australian (în sud) şi până la Oceanul Indian (în vest), caracterizat prin formaţiile vegetale de mulga-scrub şi de malle-scrub (v. Scrub). Chiar şi în părţile cele mai aride cunoscute sub numele de deşerturi, ca: Gibson, Victoria, Marele Deşert de Nisip, deşerturile Simpson şi Sturt, au mai mult caractere de semideşerturi decât de deşert propriu-zis. Sin. Semipustiu.

Semifuzinit. Maceral al cărbunilor, intermediar între vitrinit (v.) şi fuzinit (v.), care, în cantităţi mici, se găseşte în toţi cărbunii sub formă de mici lentile sau fragmente. Are structura clară de lem, cu mici cavităţi de forme variabile (adeseori ovale), iar culoarea este cenuşie deschisă până la albă (în lumină reflectată) şi portocalie până la opacă (în lumină transparentă). În procesele tehnologice semifuzinitul se comportă intermediar, între vitrinit şi fuzinit, proprietăţile lui fizice (densitatea, microduritatea etc.) variind între aceleaşi limite.

Semilăcovişte. Lăcovişte (v.) în care apa freatică se găseşte la adâncime mai mare de 1 m, ceea ce permite formarea unui orizont B sau C, în profilul A-G. Adâncirea apei freatice produce soluri de tranziţie între lăcovişti, respectiv semilăcovişti, şi soluri cernoziomice de fâneaţă.

Semimetal. V. sub Metaloid.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   95   96   97   98   99   100   101   102   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin