Dic?ionar de Geografie

Spermatophyta. (gr. sperma-sămânţă, phytos-plantă). Încrengătură care cuprinde plantele superioare, terestre sau acvatice, având rădăcină, tulpină, frunze şi flori şi producând seminţe, prin fecundarea ovului de către polen. Se subdivide în subîncrengăturile: Gimnosperme (v.) şi Angiosperme (v.). Sin. Antophyta, Fanerogame.

Sperrylit. (de la numele chimistului Sperryl care l-a descoperit în minereurile de la Sudbury-Canada). Arseniură naturală de platină (PtAs₂), care se întâlneşte fie în unele zăcăminte de pirotină nicheliferă, în pegmatite bazice, în skarne etc., fie în aluviuni platinifere. Are culoare albă, de staniu, urma cenuşie închisă până la neagră. Conţinând 56,6% Pt este un important minereu de platină. Se găseşte în Rusia (Siberia orientală), în Canada (în bazinul Sudbury, unde este extras împreună cu alte minerale de platină din şlamurile obţinute prin prelucrarea minereurilor de cupru şi nichel), în Republica Africa de Sud (la Bushveld) etc.

Spessartin. (de la munţii Spessart-Germania). Granat (v.) manganifer, întâlnit ca mineral accesoriu în unele roci granitice, în pegmatite, în micaşisturi şi în unele minerale de mangan. Are culoarea galben-brună sau brună roşcată până la roşie închisă. Este întrebuinţat ca abraziv şi mai ales ca piatră semipreţioasă. Se găseşte: în S.U.A., Madagascar, Brazilia etc. În România se găseşte în minereurile de mangan de la: Delineşti (jud. Caraş-Severin), Răzoare (jud. Maramureş) şi Iacobeni (jud. Suceava).

Spessartit. Rocă magmatică filoniană bazică, diferenţiată, constituită din hornblendă şi augit, înglobate într-o masă de feldspaţi plagioclazi.

Sphenodon. (gr. sphen-colţ, despicătură, odon, odontis-dinte). Reptilă din ordinul Rhynchocephalia, având aspectul unei şopârle mari, cu ochiul pineal şi cu osul pătrat fixat de craniu, care a apărut în Triasic şi a lăsat fosile în Jurasic, în Cretacic şi în Eocen. S-a păstrat până astăzi printr-un singur gen care trăieşte pe coastele insulei Noua Zeelandă. Sin. Hatteria.

Sphenophyllum. Plantă erbacee din grupul Arthrophyta, care a avut probabil fie o viaţă acvatică (unele specii aveau frunze înguste), fie trăiau ca plante agăţătoare, asemănătoare lianelor actuale. A trăit din Devonianul superior până în Permianul superior (poate chiar până în Triasicul inferior), caracterizând în special Carboniferul productiv. În flora actuală Sphenophyllum nu are nici un corespondent. Specia S. angustifolium (oblongifolium) este cunoscută în ţara noastră din Carboniferul din Banat.

Sphenopteris. (gr. sphen-colţ, despicătură, pteron-aripă). Plantă din grupul Pteridospermatophyta, cu caracter de ferigă arborescentă. Se cunoaşte din Carbonifer până în Liasic. În România este menţionată specia Sphenopteris obtusilobata, din Permianul din Banat şi din Liasicul de la Anina (jud. Caraş-Severin).

Spilit. V. Sub Spilitizare.

Spilitizare. Transformarea, prin metamorfism, a labradorului (v.) în albit (v.), fiind întâlnită în unele roci gabroide paleovulcanice (spilite), fin granulare şi compacte, lipsite de fenocristale. Rocile respective prezintă frecvent structuri vacuolare, cu amigdalele (v.) umplute cu clorit, epidot, calcit, calcedonie şi zeoliţi şi adeseori separaţiuni elipsoidale sau în formă de pernă, caracteristice pillow-lavelor (lavele erupţiilor vulcanilor submarini).

Spinări de berbec. Sin. Roches moutonées (v. sub Gheţar).

Spinel. Aluminat natural de magneziu (MgAl₂O₄) care se întâlneşte frecvent în formaţiunile metasomatice de contact (în calcare sau dolomite), mai rar în rocile magmatice intruzive (în granite) la filoniene (în pegmatite) şi, fiind stabil în condiţiile de suprafaţă, fecvent în aluviuni. Este transparent, incolor (mai rar) sau colorat diferit (roşu închis-rubinbalas; roşu deschis-rubinspinel; roz-rubicel; albastru-violet-almandispinel; etc.). Cristalele transparente, frumos colorate (spinel nobil) şi fără fisuri, sunt întrebuinţate ca pietre preţioase. Zăcăminte mai însemnate de spinel nobil (de culoare roşie) se cunosc în Sri Lanka, Kalimantan, India, Myanmar, Afganistan, insula Madagascar, S.U.A. etc. În Rusia se găsesc în aluviunile râului Kamenka (în Uralul de Sud), în împrejurimile lacului Baikal, la Şungan (în Fergana) etc. În România spinelul a fost identificat ca mineral de endo- şi de exocontact, legat de roci magmatice de toate vârstele: în masivul Godeanu, în Munţii Gilău, Parâng, la Ocna de Fier (jud. Caraş-Severin), Băiţa-Bihorului, Pietroasa, Budureasa (jud. Bihor) etc., precum şi în aluviuni la Broşteni (jud. Suceava), Ditrău (jud. Harghita), Pianu de Sus (jud. Alba).

Spirialis. Gasteropod pteropod ce se întâlneşte frecvent sub formă de mulaje interne piritizate. Majoritatea speciilor cunoscute sunt de vârstă tortoniană, o singură specie, Spirialis Andrusowi, fiind întâlnită ca exemplar disparat, fără importanţă diagnostică pentru vârstă în Sarmaţian. În ţara noastră, stratele cu Spirialis (S. nucleatus) din Tortonian sunt cunoscute în regiunea de curbură a Carpaţilor (în Subcarpaţi), în Depresiunea Getică şi în Maramureş (în regiunea Baia Mare).

Spirifer. (lat. spira-tură, ferre-a purta). Brahiopod paleozoic cunoscut din Devonian până în Permian. A dat multe specii caracteristice pentru perioada în care a trăit: Spirifer verneulli şi S. hercyniae (cunoscut şi la noi în Dobrogea), în Devonian; S. striatus şi S. mosquensis (cunoscut în ţara noastră în Banat), în Carbonifer.

Spirorbis. Vierme tubicol, cu viaţă sedentară, cunoscut din Silurian până astăzi, mai frecvent în Paleozoic şi, mai rar, în Mezozoic şi în Neozoic.

Spodic. V. Orizont B spodic.

Spodosol. Clasă de soluri care, în sistemul român de clasificare, grupează solurile la care orizontul B spodic este diagnostic. Corespunde podzolurilor din legenda FAO.

Spodumen. (gr. spodos-cenuşă, zgură, deoarece se aseamănă cu acestea). Piroxen litifer (LiAlSi₂O₆) care nu formează amestecuri izomorfe cu nici un alt piroxen şi se întâlneşte în filoanele pegmatitice şi în unele granite şi gnaisuri. Culoarea este în general albă-cenuşie sau este incolor dar apare şi în varietăţi colorate în roz-liliachiu sau violet-ametist (kunzit) sau verde de smarald-galbenă (hiddenit). Conţinând 8,1% LiO₂ (respectiv 3,5% Li) este întrebuinţat la prepararea compuşilor de litiu, cu întrebuinţări diverse (varietăţile transparente şi colorate ca pietre preţioase). Zăcăminte bogate se găsesc în: S.U.A. (la Keystone, în statul Dakota de Sud; la Branchville, în Connecticut), în Madagascar, Suedia, Scoţia, Islanda, Spania etc. În România a fost identificat, microscopic, la Teregova (jud. Caraş-Severin).

Spondylus. (gr. spondulos-vertebră). Lamelibranhiat marin. Este cunoscut în ţara noastră în formaţiunile tortoniene (badeniene) din jurul Munţilor Apuseni (Spondylus crassicosta), de la Bahna (jud. Mehedinţi), Iablaniţa (jud. Caraş-Severin) etc.

Spongieri. (lat. spongia-burete). Încrengătură de animale pluricelulare, lipsite de simetrie, cu organizare inferioară. În general trăiesc izolaţi şi mai rar se cunosc colonii de spongieri (ex.: în Cretacic au existat în unele regiuni bancuri recifale, în care spongierii, în număr foarte mare, erau asociaţi cu briozoare, corali, moluşte şi echinoderme). Spngierii, care se cunosc din Cambrian, trăiesc la adâncimi diferite (de la zona litorală, până la 3 000-4 000 m, rar chiar până la 6 000 m), din care cauză nu dau indicaţii batimetrice. Spongierii fosili se clasifică în: Calcispongia (spongieri calcaroşi) (ex.: Peronidella, din Devonian-Cretacic; Stellispongia, din Triasic-Jurasic; Barroisia, din Apţian etc.) şi Silicospongia (spongieri silicioşi) (ex.: Craticularia, din Jurasic; Tremadctyon şi Cypellia, din Jurasic; Clionia, din Eocen; Verruculina, din Jurasic-Miocen; Siphonia, din Cretacic etc.). Prin acumularea spiculilor silicioşi au luat naştere spongolitele (v.). În ţara noastră se cunosc spongieri din Jurasicul de la Dârste (jud. Braşov), de la Cekirgea (jud. Tulcea) etc.

Spongolit. (lat. spongia-burete, lithos-piatră). Rocă sedimentară biogenă, acaustobiolitică, constituită predominant din spiculi silicioşi de spongieri.

Spongolite. Formă cu aspect de burete ce apare pe pardoseala unor peşteri, prin eroziune diferenţială cauzată mai ales de viituri.

Spontane. Specii sălbatice.

Sporinit. (gr. spora-sămânţă). Constituent maceral al cărbunilor, constituit, în principal, din exine (particule de spori) turtite paralel cu stratificaţia. Când conţine peste 37% materii volatile are culoarea roşie, iar între 37 şi 29%, culoarea cenuşie închisă până la neagră. Se găseşte în clarit (v.) şi durit (v.), din care cauză este întâlnit în toţi cărbunii (mai frecvent în huile). Constituentul microlitotipic al cărbunilor format predominant din sporinit se numeşte sporit.

Sporit. V. sub Sporinit.

Spray (şprei). Pulverizarea şi proiectarea apei de mare ca urmare a deferlării valurilor pe faleză sau prin retezarea de către vânturile violente a crestei valurilor.

Spumă de mare. 1. Aglomerarea unei mari cantităţi de bule de aer pe suprafaţa mării, formate prin răsturnarea crestei valurilor la întâlnirea curenţilor, sau în urma vapoarelor. Apare mai ales în zone cu materii organice dizolvate (coloizi), cu un pH alcalin şi cu diferenţă mare de temperatură între aer şi apă. 2. Denumire populară (deci sinonim) pentru piatra ponce (v.). Sin. Sepiolit.

Squaloidea. Peşti marini, asemănători rechinilor actuali, care trăiesc în apele oceanelor până la 3 000 m adâncime. Sunt cunoscuţi din Jurasic, în special prin dinţii lor, păstraţi în sedimente. Ex.: Charcharodon (Cretacic-Eocen, la Albeşti-Câmpulung), Lamna (Jurasic-Eocen, la Albeşti-Câmpulung, la Porceşti, jud. Sibiu şi Suslăneşti, jud. Argeş), Odontaspis (Eocen-Oligocen, la Albeşti şi Suslăneşti), Oxyrhina (Eocen, la Cluj-Napoca), Strophodus (Jurasic la Valea Lupului, jud. Hunedoara).

Stabilitate. V. Echilibru stabil.

Stadie. Miră cu diviziuni din cm în cm, folosită la ridicări topografice expeditive pentru măsurarea indirectă a distanţelor cu tahimetrul.

Stadiu de evoluţie a reliefului. Fază în care se află relieful unei regiuni, în timpul evoluţiei sale, ca urmare a activităţilor antagoniste dintre forţele interne şi externe. În concepţia geomorfologului W.M. Davis (1850-1934) relieful este rezultatul unei evoluţii ciclice în cadrul căreia se pot deosebi mai multe stadii de eroziune. Începând de la stadiul iniţial, din momentul ridicării uscatului sub acţiunea forţelor endogene, şi până la transformarea lui în peneplenă (stadiul final al eroziunii), relieful este supus acţiunii modelatoare a factorilor exogeni, trecând succesiv prin diverse faze de eroziune, de la stadiul de tinereţe, la cel de maturitate şi apoi la cel de bătrâneţe (stadiul final al eroziunii). Stadiul de tinereţe este caracterizat printr-o intensă activitate sculpturală a agenţilor modelatori, determinată de obicei de o ridicare a scoarţei terestre în sectorul respectiv, şi prin schimbări rapide ale aspectului formelor de relief. Modelarea versanţilor este foarte activă, fără a putea reduce, în general, panta lor, cu toate că adâncirea talvegurilor este rapidă. Materialul detritic provenit din prăbuşiri, ravinări şi torenţi neputând fi evacuat în mod regulat de apele curgătoare, formează la piciorul versanţilor glacisuri şi conuri de dejecţie. Scurgerea apelor, deşi este foarte activă, nu înlătură totuşi rupturile de pantă, cascadele şi repezişurile care, reculând, sculptează chei înguste şi adânci. Mărimea formelor de relief depinde de diferenţa de altitudine dintre nivelul de bază şi părţile cele mai înalte ale suprafeţei primitive. Dacă denivelarea este mare, relieful va primi aspect muntos (de munţi): văile foarte adânci vor avea o secţiune în "V" ascuţit; afluenţii neputându-se adânci în acelaşi ritm se vor racorda cu văile principale prin chei cu cascade (v.) şi repezişuri (v.); modelarea versanţilor se va face mai ales prin procese de dezagregare şi alterare. Suprafeţele interfluviale se îngustează continuu, extinzându-se suprafeţele ocupate de versanţi abrupţi, care în ultima parte a stadiului de tinereţe ajung să se intersecteze şi să formeze cumpene de apă înguste, fără a-şi coborî însă nivelul iniţial. În cazul denivelărilor mici între nivelul de bază şi părţile cele mai înalte, văile vor fi mai puţin adânci şi, la început, de asemenea înguste; neregularităţile profilelor longitudinale dispar repede şi racordarea talvegurilor dintre văile principale şi afluenţi se face uşor; în locul dezagregărilor şi prăbuşirilor apar pe suprafaţa versanţilor ravinări şi alunecări, cu deosebire în regiunile colinare. Stadiul de maturitate se caracterizează printr-un relief fragmentat la maximum. Cumpenele de apă se reduc treptat ca înălţime şi se îngustează foarte mult, iar versanţii îşi reduc treptat unghiul de pantă; relieful se adaptează în mare măsură la structură, dând naştere formelor structurale derivate; râurile îşi formează lunci largi cu terase şi cu pante longitudinale line. Spre sfârşitul stadiului de maturitate, relieful devine domol, interfluviile coboară ca altitudine absolută, energia reliefului scade treptat, iar văile se lărgesc şi-şi reduc mult panta. Stadiul de bătrâneţe se caracterizează prin forme de relief reduse la suprafeţe întinse, larg vălurite, din care se ridică rari martori de eroziune denumiţi monadnock (v.). Aceste suprafeţe se realizează după o îndelungată acţiune a agenţilor externi şi mai ales a eroziunii laterale şi a proceselor de versant; văile au acum pante extrem de mici şi lunci foarte largi, prezentând un pronunţat proces de agregare; apele curgătoare meandrează foarte mult, iar terasele sunt distruse. În stadiul final de evoluţie a reliefului rezultă peneplena (v.). În prezent se admite că relieful, în evoluţia sa determinată de interacţiunea dintre agenţii interni şi externi, poate trece printr-o infinitate de stadii de eroziune şi de acumulare, care însă nu se succed şi nu se încadrează decât în extrem de rare cazuri într-o evoluţie ciclică completă, aşa cum concepuse acest lucru Davis. În natură, fazele de eroziune a reliefului pot fi grăbite, încetinite sau înlocuite cu faze de acumulare, în raport de amploarea, caracterul şi sensul mişcărilor tectonice, de fluctuaţiile nivelului de bază oceanic şi de schimbările climatice din decursul timpului. Stadiile de evoluţie a reliefului sunt determinate numai după aspectul exterior al interfluviilor, văilor şi versanţilor; ele indică, din această cauză, numai vârsta relativă a reliefului şi nu şi vârsta absolută, pe scara geologică. Noţiunea de stadiu de evoluţie a reliefului se foloseşte astăzi în înţelesul de aspect general morfografic al unei regiuni şi nu de etapă în cadrul unui ciclu de eroziune cum o concepuse iniţial Davis. Sub acest aspect se poate vorbi de stadiul de evoluţie a reliefului unei regiuni deşertice, al unei regiuni cu climă caldă şi umedă sau cu climă rece, al unei regiuni vulcanice, al unei regiuni carstice etc. Noţiunile de stadiu de tinereţe, de maturitate şi de bătrâneţe nu sunt folosite în mod concordant, cu acelaşi înţeles şi conţinut, în lucrările geomorfologice străine sau româneşti. V. Ciclu de eroziune.

Stadiu glaciar. 1. Interval de timp în cadrul unei perioade (faze) glaciare în care s-a manifestat o extindere mai mare a gheţarilor, ca urmare a unei răciri mai accentuate a climei (stadiu) şi de retragere (interstadiu). În timpul unei glaciaţiuni (glaciaţii) pot exista mai multe astfel de stadii (ex.: stadiile Würm I, Würm II, Würm III, separate între ele prin intervale interstadiale). 2. Moment important de staţionare a frontului glaciar în aşa-numita fază de retragere, termen folosit mai ales, pentru retragerea glaciară würmină (cu stadiile: finiglaciar şi postglaciar). Pentru momentele mai scurte de staţionare a gheţarului, când se creează unul sau câteva arcuri morenaice, se foloseşte termenul de epistadiu. V. Riss.

Stagnoglei. (rus). Glei (v.) format în urma îmbibării cu apă, provenită din precipitaţii a unei porţiuni din profilul solului, de la suprafaţă. Această îmbibare durează tot timpul anului, spre deosebire de pseudoglei (v.), în care perioadele de umezeală alternează cu altele de uscăciune.

Stalactite. (gr. stalaktos-care cade picătură cu picătură). Agregate minerale depuse pe tavanul unor cavităţi ale scoarţei terestre (ex.: peşteri, galerii), din soluţiile coloidale, care circulă prin crăpături şi, ajungând în aceste cavităţi, pierd apa prin evaporare, în spaţiul gol (mediul de dispersiune), se îngroaşă şi atârnă în jos. Asemenea agregate formează: hidroxizi de fier (limonit, goethit), hidroxizi de mangan (psilomelanul), opalul, malachitul, gipsul, aragonitul, unele sulfuri şi, mai ales, carbonatul de calciu (calcitul). Stalactitele au formă conică, cu vârful în jos (baza este lipită de tavan), prezentând, în secţiune transversală, o structură concentrică zonară (în jurul unui canal central), condiţionată de alternarea zonelor compuse, fie din acelaşi material (monominerale), însă de culoare diferită sau cu proprietăţi fizice diferite (ex.: malachit, limonit etc.), fie, cea ce se întâmplă mai rar, din minerale de compoziţie diferită (poliminerale) (ex.: limonit, calcedonie şi malachit; limonit şi cupru nativ; etc.). Dimensiunile stalactitelor sunt foarte variate, de la dimensiuni microscopice până la grosimea unor stâlpi, cum este cazul celor întâlnite în unele peşteri formate în calcare (ex.: în peşterile Meziad, din jud. Bihor; Dâmbovicioara, din jud. Dâmboviţa; Topolniţa, din jud. Gorj; etc.). Stalactite frumoase se întâlnesc şi în formaţiunile cu gips şi în masivele de sare. Din picăturile de apă care cad pe podeaua peşterilor sau a golurilor subterane se formează stalagmitele, de aceaşi formă conică ca şi stalactitele, cu baza pe podea, cu vârful în sus şi prezentând în acesta o mică scobitură, care corespunde locului unde picură apa din tavan. Uneori, se pot forma stalagmite din gheaţă (ex., în Peştera Scărişoara), sau de alte depuneri.

Stalagmite. (gr. stalagmos-picătură). V. sub Stalactite.

Stampian. (de la Stampae, numele latinesc al localităţii Étampes-Franţa). Subdiviziunea mijlocie a Oligocenului, care se prezintă sub faciesuri diferite (argile şi marne cu faună marină, calcare şi marne cu faună salmastră, marne lacustre şi lagunare, nisipuri cuarţoase şi glauconitice, conglomerate etc.) şi conţine o faună caracterizată prin moluşte (Ostrea cyatula, O. longirostris, Glycimeris obovatus, Potamides lamarcki etc.), echinide, foraminifere (Nummulites), peşti (Clupea) ca şi mamifere (Anthracoterium magnum, Aceratherium etc.). În România formaţiuni stampiene se cunosc în Carpaţi (în facies de fliş) şi în nord-vestul Depresiunii Transilvaniei, unde conţin cărbuni.

Staniu. Element chimic (Sn). Există în trei stări alotropice: staniu cenuşiu (format sub 18^o), pulverulent; staniu alb (stabil între 18^o şi 160^o) şi staniu cu structura cristalină rombică (stabil între 160 şi 231,8^o). Se găseşte în scoarţă în proporţie de aproximativ 0,0006%, dar niciodată în stare nativă, ci numai în minereuri de staniu (care conţin în general 0,01-0,7% Sn şi rareori 3-5% Sn), dintre care mai importante sunt stanninul (v.) şi în special casiteritul (v.), principala materie primă pentru obţinerea industrială a staniului. Granule de staniu metalic se găsesc uneori asociate cu minereuri de aur (de ex.: în Siberia, Guyana, şi în Bolivia). Minereurile de staniu se extrag fie din filoane (mai puţin), fie din zăcăminte aluvionare. Are foarte multe întrebuinţări. Staniul este un metal alb-argintiu, strălucitor, maleabil şi ductil, putând fi uşor tras în fire sau laminat în foi subţiri (numite staniol). Este stabil la temperatura obişnuită, dar la 200^o se oxidează la suprafaţă. Ţinut mai mult timp la o temperatură joasă, staniul se pulverizează (maximum la -49^o), fenomenul (datorită trecerii staniului alb în staniu cenuşiu), fiind cunoscut sub numele de "ciuma staniului" sau "boala de muzeu a staniului". Staniul este cunoscut şi utilizat de peste 5 500 de ani. Dintre zăcămintele din antichitate mai importante menţionăm: la Cornwall (Anglia), unde astăzi sunt minele Geevor şi South Crofty; în Spania (mine exploatate acum 3 000 de ani de fenicieni), un zăcământ din Toscana (Italia) exploatat de etrusci etc. În afară de acestea, exploatări mai mari de minereu de staniu se cunosc: în volburi şi filoane, în: Rusia, Zair, Bolivia, etc.; în zăcăminte aluvionare, fluviatile sau marine (cele mai importante), în: Malaysia (cea mai mare producătoare de staniu din lume), China, Indonezia (pe insulele Bangka şi Billiton), Thailanda, Laos, Cambodgea, Nigeria, Australia etc. În România staniul a fost semnalat în cenuşa turbei de la Pilugani-Poiana Stampei (jud. Suceava) şi în concentratele de sulfuri polimetalice de la Burloaia şi Leşu Ursului (din Carpaţii Orientali). Are întrebuinţări multiple. Sin. Cositor.

Stannin. Sulfură naturală de cupru, fier şi staniu (Cu₂FeSnS₄), care conţine uneori Zn (până la 10%), Sb (până la 3%), Cd (până la 1,5%) etc., şi se formează, destul de rar, în unele filoane hidrotermale stanifere. Are culoare cenuşie de oţel, cu nuanţă măslinie-verzuie caracteristică, în spărtură proaspătă. Conţinând 29,6% Cu şi 27,6% Sn, etc., local un minereu pentru extragerea acestora, dar practic, fiind întâlnit în cantităţi mici, nu prezintă o importanţă economică deosebită. Sunt cunoscute zăcăminte stanifere cu stannin: în Boemia, în Anglia (la Cornwall), în insula Tasmania, în Bolivia etc. În ţara noastră a fost identificat la Valea lui Stan (jud. Vâlcea), în lentilele de cuarţ aurifer din gnaisul de Cozia, şi la Hondol (jud. Hunedoara).

Stare higrometrică. Situaţie a vaporilor de apă din atmosferă caracterizată prin raportul dintre greutatea vaporilor de apă conţinut într-un metru cub de aer la un moment dat şi greutatea aceluiaşi volum de aer uscat.

Starea timpului. Expresie cantitativă şi calitativă a tuturor elementelor şi fenomenelor meteorologice dintr-o regiune oarecare, la un moment dat sau într-un interval scurt de timp.

Statistică a populaţiei. Metodă şi tehnică de culegere a datelor privind populaţia şi fenomenele demografice, de centralizare şi grupare a acestora, având ca rezultat tabele cu date statitsice, pe baza cărora se calculează proporţii, indici, rate etc.

Staurolit. (gr. stauros-cruce, lithos-piatră). Silicat natural de aluminiu şi fier, hidratat, care se formează ca mineral metamorfic, de temperatură relativ înaltă, în micaşisturi şi gnaisuri şi, mai rar, ca mineral de contact. Fiind un mineral stabil, se găseşte frecvent în unele aluviuni cu pietre preţioase. Varietatea transparentă este utilizată ca piatră semipreţioasă. A fost găsit în Rusia, Elveţia, Austria (în Tirol), Finlanda, S.U.A., Namibia etc. La noi a fost întâlnit în cristale prismatice până la 5 cm lungime, uneori maclate în cruce în micaşisturile din Carpaţii Meridionali (Lotru, Făgăraş, Şureanu, Godeanu), Poiana Ruscă, Munţii Apuseni (Gilău, Meseş etc.), din munţii Preluca, Maramureşului, Rodnei etc. şi în aluviuni (Valea Bistriţei, Bistricioara etc.).

Staţie meteorologică. Unitatea organizatorică de bază a reţelei meteorologice, în cadrul căreia se realizează observaţii meteorologice sistematice, după programe şi metodici unitare, asupra tuturor elementelor meteorologice. Este formată dintr-o platformă meteorologică pe care sunt instalate cele mai multe dintre instrumentele şi aparatele de măsură şi dintr-un local în care funcţionează barometrul, barograful şi înregistratorul anemografului şi se desfăşoară toate celelalte activităţi specifice. Criteriul hotărâtor al alegerii locului unde funcţionează o staţie meteorologică este reprezentativitatea datelor obţinute, pentru teritorii cât mai întinse din jurul ei. După tipul programelor de observaţii se deosebesc: staţie climatologică, staţie sinoptică, staţie agrometeorologică, staţie aerologică, staţie ionosferică, staţie radiometrică (sau actinometrică), staţie cu program de măsurare a radioactivităţii etc. În regiunile greu accesibile funcţionează staţii meteorologice automate.