Dic?ionar de Geografie

Batimetrie. (gr. bathys-adânc, metron-măsură). Ramură a hidrometriei care se ocupă cu măsurarea adâncimilor oceanelor, mărilor şi lacurilor. Sondajele efectuate cu sonde de mână au permis la început măsurarea adâncimilor până la câteva sute de metri. Măsurătorile efectuate în 1725 de italianul Marsigli în golful Lion nu au depăşit 300 m; în 1773 englezul Phipps a atins cu sonda adâncimi de 1 250 m, iar în 1850 s-a ajuns la 4 000 m. Necesitatea cunoaşterii adâncimii fundului Oceanului Atlantic de Nord, pentru instalarea cablurilor submarine, a dus la perfecţionarea utilajelor şi metodelor de măsurare a adâncimilor, frânghia de cânepă fiind înlocuită cu fir de oţel, iar troliul de mână cu troliul mecanic. Cu toate aceste progrese, marile adâncimi oceanice nu au putut fi măsurate decât după inventarea sondei cu ultrasunet, care a fost folosită prima oară în 1927 de nava oceanografică germană "Meteor". Sistemele moderne permit navelor să măsoare din mers adâncimile şi să traseze direct pe hartă profilul reliefului de pe fundul oceanului. Se numesc curbe batimetrice acele curbe care unesc puncte cu aceeaşi adâncime. Se numesc hărţi batimetrice hărţile în care relieful fundului lacurilor, mărilor şi oceanelor este redat prin curbe batimetrice. Prima hartă cu curbe batimetrice a fost realizată în 1697 de inginerul Pierre Ancelin pentru portul Rotterdam. În 1771, M. Ducarlos Boniface din Geneva aplică acelaşi principiu pentru reprezentarea reliefului subaerian, numind curbele respective curbe hipsometrice sau curbe de nivel (v.).

Batoidea. Ordin de peşti selacieni (cartilaginoşi) adaptaţi la viaţa bentonică. Cunoscuţi din Jurasic au fost întâlniţi în ţara noastră în calcarul numulitic de la Albeşti-Muscel (jud. Argeş).

Batolit. (gr. bathos-adâncime, lithos-piatră). Formă de zăcământ a rocilor magmatice intruzive (granite, granodiorite, diorite, sienite etc.), care se prezintă în masive imense în scoarţa terestră, cu bază foarte largă, profund înrădăcinată în aceasta, ale căror raporturi cu adâncimile scoarţei nu pot fi determinate decât cu aproximaţie. După Daly şi Billings, batolitele ocupă suprafeţe de peste 1 000 km² (batolitele sub 100 m² se numesc stockuri), au pereţi abrupţi şi înclinaţi divergent spre adâncime, acoperişul este neregulat şi are, în general, formă de cupolă (cu părţi proeminente şi părţi scobite). Prin eroziunea rocilor înconjurătoare, batolitele pot ieşi la suprafaţă. În funcţie de gradul de eroziune, se deosebesc: criptobatolit (batolitul nu este încă erodat, iar rocile înconjurătoare sunt puţin modificate); acrobatolit (sunt erodate numai părţile acmolitice ale batolitului); epibatolit (sunt denudate domurile şi părţi izolate din nucleul mineralizat); embatolit (nucleul mineralizat este dezvelit pe suprafeţe mari); endobatolit (batolitul este dezvelit, iar rocile înconjurătoare au rămas numai ca relicte); hipobatolit (când şi aceste pături relicte au fost erodate şi se pot face aprecieri asupra formei şi dimensiunilor batolitului). Batolitele prezintă uneori importanţă economică deosebită, prin existenţa unor concentraţii metalifere (în interiorul lor sau în aureola de contact) şi prin faptul că constituie surse importante de roci pentru construcţii. Când batolitul are formă de lentilă pătrunsă între strate şi menţine legătura cu vatra magmatică, stockul se numeşte lacolit (v.).

Bauxită. (de la numele localităţii Les Beaux-Franţa, unde a fost descoperită). Rocă sedimentară reziduală, alcătuită în cea mai mare parte (40-80%) din compuşi de aluminiu (geluri de hidroxid de aluminiu şi alumină cristalină) şi conţinând de obicei şi limonit (10-20%) şi caolinit. Ca impurităţi se găsesc cuarţ, calcit, oxid de titan, hematit şi, în cantităţi mai mici, vanadiu, crom, fosfor, arsen, fluor, sulf, mangan, cupru, zinc, beriliu, galiu şi pământuri rare. Bauxita conţine şi 10-15% apă. Se prezintă în mase compacte sau pământoase cu aspect amorf, de culoare albă, gălbuie, roşcată, brună sau neagră. Se deosebesc: bauxite gibbsitice, cu conţinut mare de gibbsit (v.), necimentate sau numai parţial cimentate şi cu până la 20% acid silicic; bauxite gibbsito-boehmitice, cu conţinut mare de gibbsit şi boehmit (v.) şi caracterizate printr-o largă dezvoltare a structurii pisolitice; bauxite diasporice, care conţin ca mineral principal diasporul (v.) şi au tot o structură pisolitică. Bauxitele se formează de obicei, în regiunile cu climă tropicală şi subtropicală, prin dezagregarea rocilor primare care conţin cantităţi mai mari sau mai mici de alumină, sau ca produs rezidual format în urma dizolvării calcarelor aluminoase de către apele de circulaţie subterane. Bauxitele sunt întrebuinţate în industria metalurgică pentru extragerea aluminiului (în prezent este unicul minereu de aluminiu), ca materie primă pentru produse chimice aluminoase, în industria refractarelor extrabazice (cărămizi bauxitice, cărămizi superaluminoase etc.) şi la fabricarea abrazivilor. Zăcăminte mari de bauxită se găsesc în Rusia (în Ural, Siberia), Kazahstan, în China, în Ungaria (în regiunea lacului Balaton), în Franţa (la Les Beaux), în Yugoslavia, Jamaica, Guyana, Brazilia, Surinam, Malaysia, Ghana, India, Australia, Grecia, Italia, S.U.A. etc. În ţara noastră, zăcăminte importante de bauxită sunt cunoscute mai de mult în Munţii Pădurea Craiului şi Bihor (în perimetrul Remeţi, Damiş, Zece Hotare, Bratca, Dobreşti, Răcaş, Roşia) exploatate din 1953 (sistate din 1998).

Bayou. V. Belciug.

Bază de denudaţie. Sin. Nivel de denudaţie (v.), Nivel de eroziune. V. şi Nivel de bază.

Bază de eroziune. Suprafaţa orizontală sub nivelul căreia un curs de apă (torent, râu etc.) nu-şi mai adânceşte valea, reducându-şi complet capacitatea de eroziune a apei (v. şi sub Profil de echilibru). Baza de eroziune este: nivelul unei mări sau al unui lac (pentru cursurile de apă care se varsă în aceste bazine), nivelul râului principal la vărsarea unui afluent (pentru afluentul respectiv) sau pragurile de roci mai rezistente, erodate mai greu, care apar uneori în profilul longitudinal al unei ape curgătoare (pentru porţiunile văii situate în amonte de pragul respectiv).

Bază de schimb. Fiecare dintre cationii bazici de Ca⁺⁺, Mg⁺⁺, Na⁺, K⁺, adsorbiţi de complexul argilo-humic al solului, având proprietatea de a trece, prin schimb cu o cantitate echivalentă de cationi, în soluţia unei sări care ajunge în contact cu solul şi care conţine astfel cationi (ex.: la cernoziom predomină Ca⁺⁺, la soloneţuri cel puţin 20% din cationii adsorbiţi sunt Na⁺ etc.).

Bazalt. (gr. basanites-piatră din localitatea Bassan-Siria). Rocă magmatică efuzivă bazică, de culoare cenuşie închisă, neagră sau neagră-albăstruie, uneori brună-cenuşie şi, mai rar, cu nuanţe roşietice şi brune, constituită din plagioclazi bazici (labrador şi bytownit), augit şi, adeseori, olivină, la care se adaugă, ca minerale accesorii: magnetit (care nu lipseşte niciodată, atingând uneori procente care fac să devieze acul busolei), ilmenit, apatit etc. Bazaltul este o rocă foarte compactă, grea (circa 3 000 daN/m³), cu o rezistenţă de rupere la compresiune mari (2 000-3 500 daN/cm², atingând uneori şi 4 500 daN/cm²), rezistentă la intemperii (numai în regiunile tropicale dă prin descompunere laterit) şi prezentând uneori vacuole amigdaloide umplute cu minerale secundare (calcit, calcedonie etc.). După anumite minerale preponderente, se deosebesc: bazalturi cu olivină, bazalturi fără olivină, bazalturi cu hornblendă, bazalturi cu hipersten etc. Bazalturile sunt cele mai răspândite roci vulcanice, rezultate din erupţiile frecvente în Paleogen, Neogen şi Cuaternar. Formează conuri vulcanice (în Hawaii şi în alte insule ale Oceanului Pacific), pânze cu separaţii columnare (în Masivul Central Francez), revărsări enorme de lavă, pe suprafeţe întinse (în Siberia-Rusia, între fluviile Lena şi Enisei pe 1 500 000 km²; în India, în podişul Deccan, pe 300 000 km² şi o grosime de 2 000 m; în Groenlanda, Islanda şi insulele Fär-Oër din Atlanticul de Nord; în America de Nord etc.) şi uneori silluri, filoane etc. În România bazaltul se exploatează la Racoş (în Munţii Perşani), la Brănişca (jud. Hunedoara), la Lucareţ şi Şanoviţa (jud. Timiş), la Malnaş (jud. Covasna), la Sărmaş şi Bilbor (jud. Harghita) etc. Sunt de amintit şi coloanele de bazalt de la Detunata (Goală şi Flocoasă), din Munţii Apuseni, decretate monument al naturii. Bazaltul se întrebuinţează la construcţii de drumuri (confecţionarea de pavele, borduri, macadam etc.), ca piatră spartă (pentru împietruiri, balastare la căi ferate, betoane etc.). Este un material bun pentru fundaţii, poduri, diguri, fortificaţii şi, în general, pentru construcţii masive.

Bazifilie. Organisme care preferă substrate bogate în componente bazice. Ant. Acidifile.

Bazin. (celt. bac-cavitate, scobitură). Regiune a scoarţei terestre, în general o depresiune a acesteia, caracterizată printr-o anumită structură geologică, morfologică şi tectonică. Se deosebesc: bazin hidrografic, suprafaţa scoarţei de pe care o apă curgătoare, un lac sau o mare îşi colectează apele, limitată de cumpăna apelor (v.), şi ale cărui caracteristici fizico-geografice influenţează regimul apei respective (de ex.: bazinul fluviului Amazon, cel mai mare din lume, are peste 7 milioane km²; Congo, Mississippi, Nil, Enisei, Obi, Lena, Rio de La Plata etc., au 2-4 milioane km², etc.); bazin oceanic, regiune foarte întinsă a scoarţei terestre, mult coborâtă faţă de continentele înconjurătoare, care conţine o cantitate importantă din apele hidrosferei; bazin minier, care reprezintă aria de răspândire a unuia sau a mai multor zăcăminte de substanţe minerale utile, grupate sub formă de strate, de succesiuni de strate, de filoane etc., şi care sunt în exploatare sau în explorare (numirea se utilizează mai frecvent la cărbuni: bazin carbonifer, mai rar la alte zăcăminte); ex.: Bazinul Petroşani în România; Bazinul Ruhr şi Saar în Germania; Bazinul Doneţ şi Karaganda în Rusia; Bazinul Saint-Etienne în Franţa; Bazinul Chang-Tong în China; Bazinul Dinant-Namur în Belgia etc.; bazin tectonic, regiune a scoarţei terestre, cu contur curb sau poligonal, în care stratele sunt înclinate, coborând din toate părţile spre un centru, şi în care depozitele sedimentare sunt, de obicei, mult mai groase decât cele din regiunile înconjurătoare (ca de ex.: Bazinul Parisului, Bazinul Vienei, Bazinul Transilvaniei etc.). Bazinul tectonic rezultat printr-o cufundare (inversiune) a fundamentului, persistentă un timp geologic îndelungat, afectând o porţiune întinsă de scoarţă şi în care grosimea sedimentelor creşte pe măsură ce fundamentul coboară, se numeşte bazin de subsidenţă (ex., Bazinul sau Cuveta Transilvaniei, în care sedimentele depuse ating 5 000 m grosime). Se mai deosebesc: bazin de acumulare, unitate depresionară, cu sau fără apă în care se acumulează depozite detritice, de precipitare sau organice; bazin geologic, fost bazin de acumulare cu aceeaşi structură geologică, tectonică şi morfologică; bazin de recepţie, suprafaţa de pe care îşi adună apele un torent; bazin terminal, depresiunea din partea inferioară a unei văi glaciare, barată de morena frontală, realizată prin înaintarea limbii de gheaţă în timpul iernii şi prin retragerile de vară; este ocupat de obicei de lacuri de mari dimensiuni.

Bazin carbonifer. V. sub Bazin.

Bazin de subsidenţă. V. sub Bazin şi sub Subsidenţă.

Bazin magmatic. Spaţiul din interiorul scoarţei Pământului, unde este acumulată magma topită şi de unde aceasta, în anumite condiţii, se deplasează spre suprafaţă. În bazinele magmatice sau în jurul lor se formează frecvent concentraţii de substanţe minerale utile.

Bazin minier. V. sub Bazin.

Bazinet depresionar. Depresiune de mici dimensiuni axată pe bazinul superior al unui râu, sau pe suprafaţa de convergenţă a unor pâraie.

Bazite. Roci magmatice sărace în dioxid de siliciu, conţinând de obicei sub 52% siliciu. Ex.: gabrou, bazalt etc.

Bărăgan. Şes întins, cu caracter de stepă, fără păduri, în care predomină ierburi înalte şi dese, secetos vara şi cu viscole iarna şi care, în general, are o populaţie mai rară. În România este desemnată sub numele de Bărăgan subunitatea estică a Câmpiei Române, cuprinsă între valea Dunării, valea Buzăului, regiunea subcarpatică şi valea Mostiştei, acoperită cu loess şi presărată cu crovuri şi câteva mici lacuri sărate. Este cea mai importantă regiune cerealieră a ţării noastre, pentru grâu şi porumb, pe suprafaţa căreia se mai cultivă şi floarea-soarelui, iar în valea Ialomiţei, sfeclă de zahăr, tutun şi orez.

Bătătura plugului. Stratul de sol, gros de la câţiva centimetri până la 15-20 cm, care este degradat prin îndesare, este tare în stare uscată şi are porozitatea redusă. Se formează în special în solurile argiloase cultivate, la lucrarea lor neraţională (arătură la aceeaşi adâncime), prin presarea şi şlefuirea brazdei de către brăzdarul plugului şi prin îndesarea solului de către picioarele animalelor de la atelaje. Se previne prin schimbarea de fiecare dată a adâncimii arăturii sau prin subsolaj (scormonirea solului sub stratul arabil). Sin. Hardpan.

Bâtcă. Vârf sau proeminenţă rotunjită, de dimensiuni mici, dispus pe o culme sau chiar pe un versant. Sin. gâlmă.

Becquerelit. (după numele fizicianului francez Henri Antoine Becquerel, 1852-1908, descoperitorul radioactivităţii naturale, în 1896). Mineral radioactiv de uraniu, întâlnit în natură împreună cu sodalitul, anglezitul, uranitul etc.

Bedoulian. (de la numele localităţii La Bedoule, departamentul Bouches du Rhône-Franţa). Denumire dată de Kilian subetajului inferior al Apţianului, caracterizat prin speciile fosile: Ancyloceras matheronianum, Hoplites deshayesi, Procheloniceras albrechti, Neohibolites clava etc. În ţara noastră, Bedoulianul a fost recunoscut la Sviniţa în Banat (marne), pe valea Ialomiţei (la partea superioară a stratelor de Comarnic) şi în Bazinul Dâmbovicioarei (marne).

Beerbachit. Rocă gabroidă filoniană, conţinând labrador şi mici cantităţi de piroxen, rezultată prin separarea componenţilor leucocraţi şi melanocraţi ai rocii abisale de origine. Este important din punctul de vedere economic, de prezenţa beerbachitului fiind legate concentraţii mai mici sau mai mari de magnetit cu vanadiu.

Beidelit. (de la numele regiunii Beydel din Colorado-S.U.A.). Silicat de aluminiu natural din grupul montmorillonitului (v.), întâlnit în pătura de alterare a rocilor magmatice bazice şi ultrabazice (împreună cu minerale de nichel şi de crom), (ex.: în regiunea Halibovsk, Achermanovsk etc., din Uralul de Sud), în zona de oxidare a zăcămintelor de stibiu, de mangan etc., în unele loessuri (ex., în sud-estul statului Missouri din S.U.A.), în solurile formate pe loess sau în cernoziomurile formate pe loess sau în cernoziomurile formate pe roci magmatice, ca produs de transformare a unor cenuşi vulcanice, în argilele bentonitice (împreună cu montmorillonitul) etc. V. şi Bentonit, Montmorillonit.

Belciug. Lac în formă de semicerc format pe bucla unui meandru părăsit.

Belemniţi. (gr. belemmon-fulger, trăsnet, deoarece în trecut apariţia lor a fost considerată rezultatul unei lovituri de trăsnet). Grup de cefalopode dibranhiate, fosile, cu scheletul format din trei părţi. Belemniţii sunt fosile caracteristice pentru Mezozoic: apar în Triasic, dar dezvoltarea maximă o au în Jurasic şi Cretacic, la sfârşitul căruia dispar. Se cunosc precursori ai belemniţilor din Carbonifer. Ca exemple clasice de belemniţi cităm: Belemnites paxillosus (în Liasic), B. giganteus (în Dogger), B. hastatus (în Malm), întâlniţi în ţara noastră în formaţiunile respective de la Cristian (jud. Braşov), Cozla (jud. Caraş-Severin), Strunga (în Bucegi), apoi Duvalia dilatata (Cretacicul inferior), Belemnites minimus (Cretacicul mediu) şi Belemnitella mucronata (specifică faciesului de mări cu apă rece, al Senonianului), întâlnite în formaţiunile cretacice de la Comarnic (jud. Prahova), Murfatlar (Basarabi) şi valea Carasu (jud. Constanţa) etc. Sin. Belemnitidae.

Bellerophon. Gasteropod ce a trăit din Silurian şi până în Permian, dând fosile caracteristice, în special, în Carbonifer (ex. Bellerophon bicarenus). Calcarele cu Bellerophon reprezintă (după Stache şi Mojisisovics) Permianul superior din Tirol şi Alpii Carnici.

Belomorian, ciclu tectonic. Ciclu tectonic din Precambrian (cu circa 2, 6 miliarde ani în urmă) desfăşurat pe Scutul Baltic şi care a dus la formarea Belomoridelor (v.).

Belomoride. Sistem muntos format în Arhaic lângă Marea Albă (Oceanul Arctic).

Belonit. Dop de lavă care se întăreşte la suprafaţă şi nu permite scurgerea lavei din coş, dar nici nu este expulzat ca la vulcanul pelean (ex., vf. Murgu Mare, 1 015 m, în sud-estul Munţilor Harghita).

Belt. 1. Fâşie îngustă de apă marină (strâmtoare: Beltu Mare, Beltu Mic). 2. Zonă economico-geografică cu caractere distincte şi formă diferită, uneori alungită, alteori concentrică (ex.: în jurul unui oraş). Folosit mai ales în geografia anglo-saxonă: commuter belt-zonă de pendulare diurnă a populaţiei; corn belt- zonă de cultură a porumbului; manufacturing belt-zonă de intensă concentrare industrială etc.

Beltina. Crustaceu gigant identificat de paleontologul american Walcott în şisturile algonkiene din ţinutul Montana, din nord-vestul S.U.A., considerat de unii autori ca fiind strămoşul Merostomatelor.

Bennettitalae. Grup de gimnosperme, numai fosile, cu mare importanţă filogenetică pentru înţelegerea originii angiospermelor. Apar în Triasicul superior (în Keuper), au dezvoltarea maximă în Jurasic şi în Cretacicul inferior, încep să dispară în Senonian, ultimul reprezentant fiind cunoscut din Oligocenul european. Genurile mai răspândite sunt: Pterophyllum, Williamsonia (ambele întâlnite şi la noi în ţară) şi, în special, Bennetites sau Cycadeoidea. Cunoscut încă din Jurasicul inferior, genul Bennetites este întâlnit frecvent, mai ales în Jurasicul superior şi Cretacicul inferior din America.

Bentonit. (de la numele localităţii Fort Benton-S.U.A.). Varietate de argilă (v.) montmorillonitică, constituită din particule foarte fine, în cea mai mare parte coloidale. Are importante proprietăţi decolorante, mare putere de absorbţie, se umflă (îşi măreşte volumul) de 5-7 ori în prezenţa apei, este de 3-7 ori mai plastic decât caolinul şi de 2-3 ori decât argilele obişnuite. Provenite din descompunerea cenuşilor vulcanice, bentonitele sodice se transformă uşor în barbotine, iar cele calcice prezintă fenomenul de tixotropie şi măresc rezistenţa la încovoiere a maselor ceramice. Bentonitele sunt întrebuinţate în industria rafinării ţiţeiurilor, la săparea sondelor de ţiţei, sare şi alte substanţe minerale (pentru îngreunarea noroiului de foraj); pentru degresarea firelor de mătase, bumbac etc. (în industria textilă); în industria medicamentelor (ca liant în tablete şi pilule, ca adsorbant de bacili şi de corpuri vătămătoare în bolile de stomac, la otrăviri cu alcaloizi etc.); în industria săpunurilor şi cosmeticelor (pudre, farduri, roşu de buze, prafuri şi pastă de dinţi etc.); pentru purificarea apei, a vinurilor, a uleiurilor vegetale etc; în industria hârtiei; în industria ceramică (plastifiant, în glazuri etc.). În ţară sunt cunoscute zăcămintele de la Tufări (jud. Mehedinţi), de la valea Chioarului şi Răzoare (jud. Maramureş) etc., apoi în alte state: C.S.I. (în Georgia, la Gumbri şi Askania, în Crimeea la Nalcik etc.), în S.U.A. (în statele Wyoming, California, Mississippi), în Italia (în insula Ponza), în Ungaria, Japonia, nordul Africii etc.

Bentos (benton). (gr. benthos-fund, fundul oceanului). Totalitatea organismelor animale (bentos animal) sau vegetale (bentos vegetal) care trăiesc pe fundul mărilor şi oceanelor (uneori şi al lacurilor), fixate (bentos sesil) (ex.: coralii şi bentosul vegetal) sau libere (bentos vagil), acestea din urmă având organe proprii de locomoţie (ex.: arici, stele de mare). Bentosul este influenţat de natura petrografică a fundului. Pe fundurile mâloase-nisipoase, trăiesc moluştele sifonate (forme limnivore); pe nisipuri se dezvoltă alge calcaroase, briozoare, spongieri, crinoizi, corali şi viermi; pe fundurile stâncoase trăiesc brahiopode, lamelibranhiate şi gasteropode cu cochilia groasă. Bentosul constituie hrana de bază a multor peşti.

Berbeci. Roci proeminente în albiile gheţarilor, având forma unor spinări de oi (în franceză, de unde le vine numele, se numesc "roches moutonnées"), rotunjite, lustruite şi zgâriate de acţiunea de exharaţie (v.) a gheţii. Urme ale gheţarilor din fazele glaciare marcate de astfel de roci, se întâlnesc în ţara noastră în văile glaciare din Munţii Făgăraşului, Parângului, Retezatului, Rodnei etc.

Bergstrich. Semn convenţional format dintr-o liniuţă scurtă ce se aplică perpendicular pe unele curbe de nivel pentru a scoate în evidenţă sensul înclinării şi a evita confuzia între diferite forme de relief asemănătoare dar de sens contrar (de ex., un mamelon cu o depresiune rotundă tip covată).

Beril. (gr. berullos-acelaşi sens). Silicat natural de aluminiu şi beriliu, de diferite culori, ce se formează în filoane pegmatitice-pneumatolitice, în formaţiuni metasomatice de contact, în graisiene şi mai rar în geodele din granite, întâlnindu-se şi în aluviuni, sub formă de cristale rulate sau fragmentate. Zăcăminte de beril se cunosc în Rusia (în Ural), în S.U.A. (la Albany, unde s-au descoperit cristale până la 5 m lungime, 1,5 m lăţime şi aproape 16 t greutate; la Middletown, în statul Connecticut etc.), în Mexic, în Columbia (zăcământul de smaralde de la Muzo), în Canada (la Seal Lake-Labrador etc.), în Madagascar, în Congo etc. În România, berilul comun a fost întâlnit în pegmatitele de la Teregova şi Armeniş (jud. Caraş-Severin), la Răzoare (jud. Maramureş), în Masivul Gilău, la Muntele Mic etc. Varietăţi nobile de beril, transparente şi colorate, sunt întrebuinţate ca pietre preţioase: smaraldul (verde deschis caracteristic), acvamarinul (albăstrui), heliodorul (galben-verzui) şi morganitul sau vorobievitul (roz).

Berriasian. (de la numele localităţii Berrias-Franţa). Subetaj al Valangianului, definit ca atare de Kilian, în urma studierii calcarelor pentru ciment de la Porte de France, lângă Grenoble. Ca fosile caracteristice: Berriasella boissieri, Dalmasiceras dalmasi etc., iar ca faciesuri caracteristice: calcare marnoase cu cefalopode şi calcare recifale cu heterodonte. În ţara noastră este reprezentat prin marnele de la Sviniţa (Banat) şi de pe valea Carhaga (în Munţii Perşani), apoi în bazinul Dâmbovicioarei, în împrejurimile Sinaiei etc.

Betula. Plantă din clasa Angiospermelor dicotiledonate. Cunoscută din Cretacicul superior, Betula s-a păstrat numai ca impresiuni de fructe şi de frunze caracteristice (ovale, cu baza rotunjită şi cu marginea dublu dinţată). În România este frecventă în formaţiuni terţiare (ex.: în Valea Jiului, în Acvitanian; la Rădăşeni-Neamţ, în Sarmaţian; la Borsec, în Dacian; la Daia Săsească-jud. Sibiu, în Sarmaţian etc.).

Biber, glaciaţiunea. Cea mai veche glaciaţiune în Munţii Alpi, desfăşurată la limita Pliocen-Pleistocen. Numele vine de la un râu din S Germaniei.

Bidonville. Zone rezidenţiale apărute spontan în spaţiile improprii urbanizării (zone inundabile, versanţi degradaţi ş.a.) din jurul marilor oraşe din ţările în curs de dezvoltare, mai ales, şi locuite de populaţie săracă, migrată din mediul rural. Termenul utilizat iniţial în literatura franceză, astăzi având o largă circulaţie. Sin. Favella (Brazilia), Barriada (Peru), Callampa (Chile), Shanty town (în ţările anglo-fone). Asemenea zone rezidenţiale apar şi în jurul unor oraşe din Europa Occidentală fiind locuite de muncitorii străini (africani, sud şi est-europeni etc.).