Dic?ionar de Geografie

Turbulenţa aerului. Stare a aerului în care sunt prezente mişcări turbulente. După cauzele care o determină se disting: turbulenţă termică (datorată încălzirii inegale a diferitelor suprafeţe active şi aerului de deasupra) şi tubulenţă dinamică (determinată de interacţiunea curentului de aer în mişcare cu neregularităţile suprafeţei active).

Turbulenţă. Stare a aerului sau apei afectate de multiple mişcări pe verticală. La râuri, rugozitatea patului de curgere determină apariţia scurgerii turbulente. Opus: Scurgere laminară.

Turcoază. (it. turchese, fr. turquoise-turcesc). Fosfat natural hidratat de aluminiu (36,84% Al₂O₃) şi cupru (9,57% CuO), care se formează în procesul de alterare a rocilor aluminoase (ex., feldspaţi) sau a celor care conţin fosfor (ex., apatit) sub acţiunea solurilor superficiale cuprifere. Se cunosc cazuri de formare a turcoazei din oasele şi dinţii unor vertebrate fosile (odontolit). Culoarea este albastră ca cerul, verde ca mărul crud sau verde-cenuşiu, cu luciu de ceară. Varietăţile ce mai frumoase sunt întrebuinţate, din cele mai vechi timpuri, ca pietre de podoabă semipreţioase. Zăcăminte de turcoaze se cunosc în Iran (la Madan, lângă oraşul Niişapur), în Peninsula Sinai (la Wadi-Maghara), în Turkestan (la Kara-Tjube, lângă Samarkand), în S.U.A. etc.

Turism. Activitate legată de folosirea timpului liber, care antrenează deplasări temporare de populaţie, în special urbană, către anumite regiuni sau puncte de atracţie.

Turmalină. (de la numele senegalez turmali, sub care a fost adus din insula Ceylon, astăzi Sri Lanka, în Olanda, în anul 1703, împreună cu alte pietre preţioase). Borosilicat natural de sodiu, calciu, magneziu şi aluminiu, cu o compoziţie foarte complexă şi inconstantă datorită frecventelor substituţii izomorfe, care se formează mai ales pe cale pneumatolitică, legat de intruziunile granitice. Se mai formează: hidrotermal, în unele zăcăminte metalifere; ca mineral de contact, în aureolele metamorfice ale granitelor şi în greisene şi în skarnele calcaroase şi, ca mineral sedimentar, rezidual în unele aluviuni. Este divers colorată (în funcţie de compoziţia chimică): verde (când conţine Cr), galbenă sau brună (dravit, când conţine MgO), roză (elbait, când conţine Mn, Li şi Cs), roşie (rubbelit) sau neagră (schorlit, când conţine mult Fe), albastru (indigoit) şi se întâlnesc rar şi varietăţi absolut incolore şi transparente (achroit). Are luciu sticlos. Are întrebuinţări diferite. Rar, unele varietăţi sunt utilizate ca pietre semipreţioase. Zăcăminte importante se găsesc în: Rusia (în Ural), în Transbaikalia, în Insula Madagascar, în S.U.A. (la San Diego-California), în Sri Lanka în aluviuni, în Australia, Republica Africa de Sud etc. În România se găseşte în unele granite, pegmatite şi şisturi cristaline din Munţii Lotrului, Şureanu, Gilăului, Mehedinţi, Făgăraş, Semenic, Parângului, Ţibleş etc., şi în aluviunile râurilor Bistriţa şi Bistricioara, la Pianu de Sus (jud. Alba) etc.

Turn. (germ.). Formă de relief proeminentă, cu aspect prismatic sau cilindric şi de înălţime mai mare, în comparaţie cu relieful înconjurător. Relieful cu aspect de turn se formează ca urmare a proceselor de dezagregare şi alterare, care duc la măcinarea inegală a rocilor de rezistenţă diferită, scoţând în relief, prin eroziune diferenţială, rocile mai tari. În calcare şi roci calcaroase acţiunea de distrugere este mai concentrată pe planele de fisurare şi pe diaclaze, astfel că între ele rămân forme verticale de turnuri sau hornuri. Dolomitele dau forme semeţe, alături de dizolvarea din lungul diaclazelor verticale mai acţionând şi dezagregarea mecanică condiţionată de gelifracţie. În gnaisuri şi şisturi cristaline eroziunea acţionează nuanţat, modelând mai uşor gnaisurile cu muscovit, biotit sau sericit, decât gnaisurile mai bogate în cuarţ (ex.: gnaisurile de Cumpăna, de Cozia şi gnaisurile granitice). Ex.: Turnurile Podragului, Arpăşelului, Paltinului (Munţii Făgăraş); Turnul Porţii (Munţii Retezat); numeroase alte forme de turnuri apar în conglomeratele calcaroase din Ceahlău, Ciucaş şi Bucegi sau în calcarele din Hăşmaşul Mare, Piatra Craiului, Pietrele Doamnei etc.

Turnuleţ. Proeminenţă de tipul unui popic, cu versanţi subverticali, întâlnită în carstul tropical (v. Hum).

Turonian. (de la vechiul nume gal, Turones, al oraşului francez Tours). Etaj al Cretacicului superior, caracterizat prin anumite specii de amoniţi (Mammites nodosoides, Romaniceras deverianum, Scaphites geinitzi etc.), echinide (Micraster breviporus), lamelibranhiate (Inoceramus labiatus, I. lamarcki, I. schloenbachi, Hippurites petrocoriensis etc.), gasteropode (Conulus subrotundus), foraminifere (Globotruncana marginata, G. lapparenti etc.). Ca faciesuri petrografice, în Turonian sunt cunoscute: faciesul calcaros-marnos (de Pläner), faciesul de cretă cu silex, faciesul marnos cu foraminifere, faciesul calcarelor cu rudişti, faciesul de subfliş şi fliş, şi, mai rar, faciesul grezos cu faună salmastră, neritică şi cu resturi de plante. În ţara noastră depozitele turoniene au în general o răspândire mică, fiind cunoscute în Dobrogea (în bazinul Babadagului şi în împrejurimile oraşului Medgidiei), în Carpaţii Orientali (la Ormeniş, în Munţii Perşani), în împrejurimile Bădenilor în valea Dâmboviţei din Carpaţii Meridionali; în Banat (flişul de Arjana şi flişul de Mehedinţi), în bazinul Haţegului şi pe valea Mureşului (în apropiere de Deva etc.).

Turrilites. Amonit aberant ce a avut o largă răspândire paleogeografică în Cretacicul mediu şi superior (din Albian în Senonian), fiind cunoscut (specia Turrilites costatus) în ţara noastră în depozitele vraconiene din sudul Dobrogei, în Carpaţii Orientali etc.

Turritella. (lat. turritellum-turelă, turnuleţ). Gasteropod cunoscut în stare fosilă începând din Cretacic şi în special din Neozoic (Turritella imbricata din Eocenul de la Cluj-Napoca, T. turris din Tortonianul de la Lăpugiu, Buitur şi Costei-jud. Hunedoara, alte specii în bazinul Bahnei, la Iablaniţa-jud. Caraş-Severin, în Oligocenul de la nord de Râmnicu Vâlcea etc.) şi se găseşte şi astăzi în apele marine cu salinitate normală.

Tussock. Pajişte de graminee (Stipa brachychaena şi S. trichotoma) care cresc în formă de tufe (smocuri) izolate, în partea de sud-vest a pampei argentiniene. Frunzele lor bătrâne, înguste şi rigide, pot atinge înălţimea de peste un metru, imprimând totodată peisajului culoarea lor galbenă. Vegetaţia de tussock se mai întâlneşte în regiunea Otago din insula Noua Zeelandă de Sud (Festuca novae zeelandiae, Poa caespitosa). În general valoarea furajeră a smocurilor de graminee de tip tussock este redusă şi de aceea se încearcă defrişarea şi înlocuirea lor cu graminee europene.

Tyrrhenian. Etajul superior al Pleistocenului de facies marin, corespunzător interglaciarului Mindel-Riss (prin depozitele terasei tireniene) şi glaciaţiei Riss-Würm (prin depozitele terasei monastiriene). Este caracterizat prin lamelibranhiatul Tapes dianae şi prin numeroase specii de apă caldă, cunoscute şi astăzi pe coastele Mediteranei (ex.: Strombus bubonius) sau ale Senegalului (ex.: Corbis guinaicus, Mytilus senegalensis, Tritonidae viverata, Natica lactaea etc.).
Ţ
Ţancuri. Vârfuri ascuţite şi înalte de stâncă. Sin. Colţi.

Ţărm. Făşie de uscat de lăţime variabilă, scăldată de apa mărilor sau oceanelor şi supusă direct acţiunii de abraziune şi de acumulare a valurilor, curenţilor şi mareelor. Toate porţiunile de uscat ce avansează spre larg (peninsule, capuri) sunt supuse abraziunii şi distruse treptat, în timp ce golfurile mici şi sectoarele de mare situate în spatele unor insule sau al unor promontorii sunt supuse acumulării. Regularizarea ţărmurilor sub forma unei linii drepte se face cu atât mai repede, cu cât rocile ce constituie faleza sunt mai uniforme şi mai moi. În situaţia în care faleza este constituită dintr-o alternanţă de roci tari şi roci moi, ţărmul îşi păstrează aspectul festonat format din promontorii şi din golfuri, chiar dacă linia de ţărm se retrage lent şi paralel cu ea însăşi, în faţa acţiunii de abraziune a mării. Există o mare varietate de ţărmuri, determinată de diferenţierile petrografice şi structurale, de procesele morfoclimatice, de mişcările tectonice locale, de tendinţele de transgresiune, regresiune sau de staţionare a mării etc. După altitudine, se deosebesc: ţărmuri înalte şi ţărmuri joase; după modul de desfăşurare: ţărmuri rectilinii şi ţărmuri sinuoase; după raportul dintre liniile morfotectonice şi apă: ţărmuri longitudinale, ţărmuri transversale şi ţărmuri mixte; după oscilaţiile de nivel ale mării, produse de transgresiunile şi regresiunile marine care s-au repetat de mai multe ori în Cuaternar fiind legate de fazele glaciare şi interglaciare: ţărmuri de submersiune, ţărmuri de emersiune şi ţărmuri staţionare. Când marea a avut tendinţa de transgresiune s-au format ţărmuri de submersiune sau de scufundare, ca urmare a unor mişcări de ridicare a nivelului mării (mişcări eustatice pozitive) sau de coborâre a uscatului; apele mării pătrund adânc pe văi, iar ţărmul capătă contururi foarte sinuoase, cu numeroase golfuri, peninsule şi insule; este situaţia majorităţii ţărmurilor actuale ce au suferit transgresiunea flandriană; când transgresiunea este mică, zonală se numeşte ţărm de ingresiune. În cazul regresiunilor marine se formează ţărmuri de emersiune, care se caracterizează printr-un contur regulat şi plaje extinse, dezvoltate pe partea emersă a platformei de abraziune. Dacă nivelul mării staţionează mult timp, abraziunea şi acumularea au tendinţa să îndrepte ţărmul, creând un ţărm staţionar sau neutru în care ieşiturile au fost erodate şi unite între ele prin cordoane litorale care închid în spatele lor lagune; se mai numesc şi ţărmuri îndreptate, linear-rectificate, rectilinii, deoarece capurile au fost retezate, iar golfurile închise cu cordoane, în tendinţa de a realiza un contact cât mai rectiliniu, acest proces numindu-se îndreptare. Ţărmurile joase, sau de câmpie, se desfăşoară aproape în linie dreaptă în faţa câmpiilor aluviale şi se caracterizează prin prezenţa formelor de acumulare maritimă şi fluvio-maritimă. Se deosebesc: ţărm cu "lido" (sau cu cordoane litorale), întâlnit în regiunile în care aportul de aluviuni fluviatile şi maritime este abundent (cordoanele de nisip închid lagune care pot avea suprafeţe de zeci şi chiar de sute de km², cum se observă pe o lungime de peste 2 500 km în partea de nord-vest a Golfului Mexic, de unde şi cel de al doilea nume de ţărm de "tip mexican"; pe ţărmul românesc al Mării Negre cordoanele litorale închid zona lagunară a complexului lacustru Razim; ţărm cu lagune (v.), în care caracterul principal îl dă prezenţa lagunelor ca de ex.: ţărmul de nord-vest al Golfului Mexic, ţărmul Mării Negre de la nord de Capul Midia etc.; ţărm cu limane (v.), ca de exemplu în nord-vestul Mării Negre; ţărm cu delte; ţărm cu estuare (v.) ca de exemplu în vestul Franţei; ţărm cu watt (tip de ţărm complex cu bancuri de nisip submarine, cordoane litorale şi insule mici şi joase care la reflux se alipesc uscatului; sunt frecvente între gurile de vărsare ale Rinului şi Elbei); ţărm de tip aralian, sau cu dune care se întâlneşte în jurul lacului Aral, unde se formează ca urmare a variaţiilor de nivel determinate de condiţiile climatului arid şi de aportul sezonier de apă primită de la fluviile Sârdaria şi Amudaria (când nivelul lacului creşte micile depresiuni dintre dune se transformă în golfuri, iar dunele, în insule şi peninsule); ţărm cu skjärs (şer), caracterizat printr-un număr foarte mare de insule mici şi joase, de peninsule (foste drumlinuri, eskere, morene) şi golfuri neregulate, ca cele din partea de sud-vest al S.U.A., în regiunea Noua Anglie; se formează prin exondarea unui relief de acumulare glaciară (morene frontale, drumlinuri, eskeruri), ca urmare a mişcărilor izostatice pozitive (având o largă răspândire pe coastele Finlandei, se mai numeşte ţărm de tip finlandez); ţărm cu fjärd, de origine glaciară, presărat cu golfuri, insule şi strâmtori înguste dispuse perpendicular pe linia de ţărm; ţărm cu mangrove (v.), situat în lungul coastelor joase din regiunile intertropicale cu maree şi constituit dintr-o reţea deasă de rădăcini aeriene ale plantelor din familia Rhisophoraceelor, care ajută la intensificarea procesului de sedimentare a materialelor transportate de râuri, fluvii şi curenţii marini; ţărm cu marşe (marsch), care este constituit dintr-o câmpie litorală joasă şi mlăştinoasă provenită dintr-un ţărm cu lagune; ţărm coraligen, care ia naştere prin acumularea de schelete de corali şi de alge calcaroase, în mările tropicale; sunt în general joase şi pot avea formă de barieră sau de atoli (v. Recif); ţărm cu förde (v.); ţărm cu lande (câmpii nisipoase, cu mlaştini şi vegetaţie de lande). Ţărmurile înalte sunt situate în regiunile de coastă în care relieful deluros şi muntos se apropie foarte mult, sub diferite unghiuri, de linia de contact dintre uscat şi mare, de aceea sunt mult mai festonate. Profilul abrupt al reliefului muntos de pe uscat se continuă, în sens negativ, subacvatic, prin platforme înguste de abraziune cu pante accentuate. Se deosebesc: ţărm cu ria (v.) sau rias, caracterizat prin golfuri ramificate prin care apa mării pătrunde pe cursurile inferioare ale râurilor în regiunile în care uscatul a suferit mişcări de scufundare, fiind răspândit în colţul de nord-vest a Peninsulei Iberice, în Peninsula Bretagne, pe coasta de sud-vest a Irlandei, în sud-estul Chinei etc.; sunt deci asocieri de estuare înguste, cu faleze înalte, cu plaje mici, uneori şi săgeţi litorale în unele intrânduri; ţărm cu fiorduri (v.), specific regiunilor litorale înalte, în care limbile gheţarilor pleistoceni au sculptat văi adânci şi extrem de ramificate prin care a pătruns apa mării dându-le un aspect caracteristic (cele mai extinse ţărmuri cu fiorduri se găsesc pe coastele Peninsulei Scandinave, ale Peninsulei Labrador, ale Groenlandei şi Islandei, ale părţii de sud a statului Chile etc.); ţărm cu structură longitudinală, cunoscut şi sub denumirile de ţărm concordant, "ţărm cu canale", ţărm de "tip dalmatic" sau de "tip pacific"; se dezvoltă în regiunile în care liniile directoare ale reliefului sunt paralele cu ţărmul şi se formează ca urmare a mişcărilor negative ale scoarţei terestre care au determinat pătrunderea apelor marine prin depresiunile şi văile longitudinale, cu caracter de sinclinal sau de grabene, creând aliniamente de insule lungi, peninsule şi golfuri, toate desfăşurate paralel cu ţărmul. Ţărmul cu structură longitudinală este tipic pentru coasta dalmatică (adriatică) şi este foarte răspândit în jurul Oceanului Pacific. Din categoria acestui tip de ţărm fac parte subtipul albanez, în care liniile directoare ale reliefului cad oblic pe linia ţărmului, subtipul faliat, dezvoltat în lungul unor falii paralele cu ţărmul (cum apare în Golful Californiei sau în estul Madagascarului) şi subtipul nord-est appalachian, în care sectoarele joase inundate sunt axate pe benzile formate din roci moi, mai uşor de erodat decât sectoarele formate din roci tari; ţărm cu structură transversală, care se desfăşoară perpendicular pe direcţia principalelor linii structurale (cute, falii etc.) şi este format din promontorii care înaintează în mare sub formă de peninsule şi din golfuri largi care pătrund adânc în uscat, în lungul unor sinclinale (ca în cazul coastei atlantice a Marocului) sau în lungul unor compartimente prăbuşite (ca în cazul ţărmului egean al Peninsulei Asiei Mici, al Peninsulei Kalcidice, al ţărmului sudic al Peninsulei Peloponez, al nord-vestului Scoţiei etc.). Tipul de ţărm cu structură transversală sau de tip atlantic cunoaşte o evoluţie rapidă, promontoriile sunt puternic erodate formându-se în faţa lor insule, iar în lungul lor faleze şi suprafeţe de abraziune; de asemenea fundul golfurilor este neregularizat prin depuneri de sedimente marine căpătând formă de semicerc (ansă), de unde şi numele de ţărm cu anse; ţărm vulcanic este întâlnit în jurul insulelor vulcanice şi poate fi format, fie de versantul unui con vulcanic, fie de marginea unei curgeri de lavă; ţărm cu faleză de loess (de platou jos, în care pătura de loess se înalţă la nivelul mării, ca la sud de capul Midia în România; ţărm carstic sau ţărm cu calanco (cu multe despicături provenite din chei, cu abrupturi, cu golfuleţe limpezi provenite din doline şi uvale, denumite calanco. Ţărmurile tinere de submersiune, adânc crestate, oferă excelente condiţii naturale pentru dezvoltarea porturilor, ex.: coastele Peninsulei Scandinave, ale Marii Britanii, Franţei etc. O clasificare mai nouă împarte ţărmurile după raporturile lor cu extensiunea fundului oceanic: ţărmuri de coliziune (situate aproximativ la linia de subducţie a unei plăci terestre, ca de ex., vestul Americilor); ţărmuri de împingere sau de expansiune (formate la marginile unui ocean ce se află în expansiune, cum ar fi Atlanticul, sau Indianul; ţărm de rift (la mările înguste născute din rifturi continentale, ca Marea Roşie, Golful Californiei). Ţărmul, în sens larg, se confundă cu noţiunea de litoral, cuprinzând atât făşia de uscat supusă direct acţiunilor mării (malul mării), cât şi ţărmul propriu-zis, adică acea bandă de teren, mai înaltă, ce se conturează la marginea mării când se priveşte din larg şi care suportă în mod indirect influenţa acţiunii marine.

Ţâţâna terasei. V. Terasă.

Ţest. Învelişul mineral al organismelor unicelulare care s-au păstrat în sedimente.

Ţiglăi. Ridicături în formă de movile, cu contur circular sau oval la bază (tip căpiţe de fân), care iau naştere în urma alunecărilor de teren de mare amploare, putând afecta stratele până la adâncimi de 5-20 m şi chiar mai mult. Unele ţiglăi se termină cu un vârf ascuţit, altele sunt rotunjite sau au forma unui trunchi de con. Formarea lor este strâns legată de pânza freatică supraîncărcată care lubrifiază intens talpa alunecării şi de înclinarea inversă a stratelor faţă de planul pe care se desfăşoară alunecarea. Movilele iau naştere prin modelarea de către şiroaie a unor mari valuri de alunecare (numite copârşeu, deoarece se aseamănă cu sicriele). Când se teşesc şi devin un fel de semisfere se numesc grueţi. Ţiglăi caracteristice se întâlnesc în apropiere de Ştefăneşti, lângă Prut, cunoscute sub numele de "Suta de movile", ca şi pe Valea Sitnei, în apropiere de oraşul Botoşani. Alunecări în formă de ţiglăi se mai întâlnesc şi în câmpia Transilvaniei, unde sunt cunoscute sub numele popular de grueţi. Cele mai mari alunecări de teren de acest fel din ţara noastră se întâlnesc pe valea Aldeoara, din bazinul Hârtibaciului, lîngă satul Movila (de unde şi altă denumire a acestor tipuri de alunecări), unde afectează o suprafaţă de circa 7 km². Când apar foarte multe la un loc poartă numele de "sută de movile" (regionalism în Transilvania). Sin. Movile.

Ţinut. 1. Regiune, sau loc. 2. Ţară de tip feudal. 3. Teritorii întins peste care în trecut se extindea autoritatea unui for administrativ unic şi care constituia, în acelaşi timp, o unitate administrativă.

Ţinut metalifer. Sin. District metalifer (v.).

Ţipirig. Sin. Salmiac (v.), Clorură de amoniu.

Ţiţei. Rocă sedimentară organogenă, caustobiolitică, care se prezintă, de obicei, în stare lichidă până la păstoasă, de culoare neagră-brună, cu reflexe verzui şi cu miros caracteristic înţepător până la aromat-eteric. Are densitatea 0,82-0,98 (la 20^o), variind după compoztiţie, este inflamabil şi are o putere calorică de 9 500-11 000 calorii. Se cunosc şi ţiţeiuri incolore (au trecut prin strate de argilă decolorante), constituite practic din fracţiuni de benzină, care la 20^o au densitatea 0,7 şi mai mare. Primele cunoştinţe despre folosirea ţiţeiului la început sub formă de asfalt sau de smoală pentru etanşarea bărcilor sau ca mortar pentru cărămizi de argilă sau pentru construcţia drumurilor, datează din mileniul V î.e.n. Sumerienii din regiunile Elam şi Akkad (Mesopotamia), asirienii, egiptenii foloseau asfaltul şi smoala pentru construcţia ambarcaţiilor, ca liant pentru blocurile de piatră, pentru ars, ca medicament etc. Prima menţionare scrisă despre ţiţei apare la Herodot (484-420 î.e.n.), care arată cum acesta era scos în insula Zakyntos (astăzi Zenta) din Marea Egee. În anul 221 î.e.n. un împărat chinez ordonă executarea mai multor sute de foraje pentru extracţia ţiţeiului. Pe teritoriul ţării noastre există dovezi despre folosirea ţiţeiului ca obiect de cult încă de pe vremea dacilor. La Târgşorul Vechi (lângă Ploieşti), într-o aşezare rurală daco-romană, de pe malul vestic al gârlei Leaota, datând din secolul V-VI, s-au găsit vase de factură neîndoios locală, conţinând urme de ţiţei oxidat sub formă de smoală. Prima atestare documentară despre existenţa ţiţeiului în Moldova se găseşte într-un uric din 1440, iar în Ţara Românească, într-un document al lui Neagoe Basarab din 1517. Primele foraje moderne de ţiţei au fost efectuate în S.U.A. şi în ţara noastră, în acelaşi an, 1857, după care au urmat Canada, în 1861, Rusia în 1880, Indonezia (1893), Mexic (1901), Argentina, Trinidad-Tobago şi Venezuela (1908), Iran (1911), Irak şi Arabia Saudită (1926), Kuweit (1946), Qatar (1949), Libia (1961) etc. Asupra originii ţiţeiului au fost emise de-a lungul timpurilor două ipoteze diferite: o ipoteză anorganică (minerală), susţinută de chimişti şi o ipoteză organică (vegetală, animală sau mixtă) susţinută de geologi. În baza primei ipoteze, formarea ţiţeiului este privită ca un fenomen chimic pur, datorită fie polimerizării hidrocarburilor gazoase rezultate prin acţiunea vaporilor de apă asupra carburilor metalice incandescente aflate în interiorul Pământului la adâncimi mari (susţinută de D.I. Mendeleev), fie combinării chimice a elementelor de bază C şi H, libere în scoarţa Pământului, provenite din interacţiunea vaporilor de apă cu metalele alcaline şi cu dioxidul de carbon (susţinută de M. Berthelot). Ipoteza organică vegetală admitea că ţiţeiul are aceeaşi origine ca şi cărbunele, că fenomenul chimic de bază ar fi acelaşi, numai că lignina din lemn se transformă în cărbune, pe când celuloza se transformă în metan, dioxid de carbon şi acizi graşi, elementele constituente principale ale ţiţeiului. În ipoteza organică animală, susţinută de savanţii germani Hoffer şi Engler, ţiţeiul ar proveni din distilarea grăsimilor animale la presiuni şi temperaturi mari (de ex., au obţinut din ficat de morun, la 10 atmosfere presiune şi 400^o temperatură, hidrocarburi lichide similare celor din ţiţei). Astăzi este admisă, aproape în mod unanim, ipoteza emisă de francezul Potonié, susţinută de geologul român L. Mrazec (1867-1944) şi confirmată de acad. sovietic M. Gubkin, în baza căreia ţiţeiul s-a format printr-un proces mixt de acumulare şi transformare, început odată cu acumularea materiilor organice (resturi de micro- şi macroanimale sau plante marine: alge, spori, protozoare, crustacee şi chiar peşti) şi continuat cu procesul de saponificare a grăsimilor (transformarea acestora, într-o primă fază, în acizi graşi liberi şi glicerină), sub acţiunea bacteriilor anaerobe, într-un mediu salin, reducător, fără oxigen şi în anume condiţii de temperatură şi de presiune. Cu timpul, odată cu creşterea presiunii şi a temperaturii, glicerina pierde apa de formaţie, iar acizii graşi liberi pierd dioxidul de carbon şi apa de formaţie, şi se transformă în cetone şi apoi în hidrocarburile constituente ale ţiţeiului. Această origine a ţiţeiului este confirmată de: prezenţa, în zăcămintele petrolifere, a apelor sărate lipsite de sulfaţi (reduşi de hidrocarburile nesaturate) dar bogate în iod (rezultat din descompunerea organismelor inferioare vegetale şi animale care-l conţin); prezenţa substanţelor azotoase şi a porfirinei (existente în plante şi animale); prezenţa colesterolului (component al grăsimilor vegetale şi animale), care dă activitate optică a ţiţeiului etc. Odată cu desfăşurarea acestui proces, începând chiar din momentul depunerii materiei organice, se depun şi un nămol mineral, foarte fin (argilos, silicios, calcaros şi, mai rar, cărbunos) (v. Sapropel), care formează roca-mamă a ţiţeiului. În urma mişcărilor tectonice şi a acţiunii forţelor orogenetice şi sub influenţa tensiunii superficiale a gazelor conţinute în ţiţei, a presiunii litostatice, a căldurii interne a Pământului etc., ţiţeiul, care a început să se formeze încă din Cambrian, migrează din stratele în care s-a format (zăcăminte primare) spre stratele în care se găseşte acumulat astăzi (nisipul grosier, gresii, calcare etc.) şi din care se exploatează (zăcăminte secundare) (v. Rocă magazin). Examinând harta răspândirii pe glob a zăcămintelor de ţiţei, se constată că structurile petrolifere se suprapun peste zonele de mare mobilitate a scoarţei terestre, în care s-au produs scufundări sau oscilaţii periodice, zone situate în special în aria vechii Mări Tethys şi la limita acesteia cu uscatul (la nord de Laurasia, la sud de Gondwana). Cele mai mari zăcăminte de ţiţei ale globului sunt localizate în lungul acestei arii, din California şi Golful Mexic, peste zona Mării Nordului, a Germaniei, a Carpaţilor, Caucazului şi Orientului Mijlociu, a Asiei Centrale (în emisfera nordică), şi din zona Mării Caraibilor, peste nordul Africii, până în regiunea Golfului Persic şi în Indonezia (în emisfera sudică). În afară de zonele de platformă continentală, în care s-au format cele mai multe capcane pentru acumularea ţiţeiului, trebuie menţionate şi depresiunile intramontane ca structuri care au favorizat formarea de zăcăminte de hidrocarburi. Ţiţeiurile se compun, în principal, dintr-un amestec de: metan (CH₄), hidrocarburi aciclice saturate (parafinice) din seria C_nH_2n+2 ( ca de ex., propan, izobutan, pentani, hexani, heptani etc.), hidrocarburi ciclice saturate (naftene) din seria C_nH_2n, hidrocarburi aromatice (mono- şi policiclice) (ex.: benzen, naftalen, antracen, terpene etc.) şi hidrocarburi cu caracter mixt (aromatic-parafinic, nafteno-parafinic etc.), cu un număr de atomi de carbon în moleculă care variază de la 1-50. Un component important al ţiţeiului este parafina (hidrocarbură cu un număr mare de atomi de carbon în moleculă). În afară de aceşti compuşi ţiţeiurile mai conţin: compuşi cu sulf (ex.: S elementar, H₂S, combinaţii ale hidrocarburilor cu sulf etc.), care se găsesc în procente variabile (de obicei 0,5-3% dar pot depăşi 3-4%, ca în Urali, şi chiar 6-7%, cum este cazul ţiţeiului de la Qaiyarah din Irak; în ţara noastră ţiţeiurile au până la 1% S); compuşi cu oxigen (ex.: acizi alifatici, acizi naftenici, fenoli şi compuşi eterociclici etc.), în procente care adesea nu depăşesc 0,1%, dar pot atinge chiar 2-3%; compuşi cu azot, care de obicei nu depăşesc 0,1% (fac excepţie unele ţiţeiuri din Mexic şi din America de Sud, care au 0,3-0,5%, şi unele ţiţeiuri din California-S.U.A., care au peste 1% azot); compuşi anorganici, minerali, sub formă de săruri dizolvate, ca săpunuri ale acizilor organici din ţiţei (ex.: naftenaţi etc.), sau sub formă de complecşi porfirinici (de V, Ni, Fe, Cu etc.) care dau în final cenuşă reziduurilor de distilare. În ordine descrescătoare a proporţiei, în ţiţeiuri se găsesc aproape toate metalele şi toţi metaloizii cunoscuţi: Fe, Ca, Mg, Si, Al, V, Ni, Cu, Mn, Sr, Ba, B, Co, Zn, Pb, Sn, Na, K, P, Li, Ce, Be, Bi, Ge, Ag, Ga, apoi Au, Ti, Cr, As, Ar, He. Ţiţeiurile se clasifică după numeroase criterii: structura geologică în care sunt cantonate; proprietăţile ţiţeiurilor sau numai ale unora dintre fracţiunile lor; conţinutul în diferite fracţiuni comerciale sau posibilităţile de prelucrare (ex.: ţiţeiuri neparafinoase, ţiţeiuri semiparafinoase, ţiţeiuri parafinoase); compoziţia chimică (ex.: ţiţeiuri parafinice, ţiţeiuri naftenice, ţiţeiuri aromatice, ţiţeiuri asfaltoase, ţiţeiuri parafinice-naftenice-aromatice, ţiţeiuri naftenice-aromatice, ţiţeiuri naftenice-aromatice-asfaltoase). În ţara noastră clasificarea ţiţeiurilor este standardizată după sistemul zecimal, pe baza conţinutului de sulf, de răşini şi asfaltene, de parafină, precum şi în funcţie de proprietăţile unor fracţiuni. Astfel: după conţinutul de sulf, se deosebesc clasele: 1. Ţiţei puţin sulfuros (maximum 0,5% sulf); 2. Ţiţei sulfuros (mai mult decât 0,5% sulf); după conţinutul de răşini şi asfaltene, exprimat prin cifra de gudron (raportată la ţiţei) a reziduului de la distilarea ţiţeiului până la 300^o, se deosebesc subclasele: 1. Ţiţei puţin răşinos (maximum 16% gudron); 2. Ţiţei răşinos (18-34% gudron); 3. Ţiţei foarte răşinos, bun pentru cracare (36-44% gudron); 4. . Ţiţei foarte răşinos, impropriu pentru cracare (mai mult decât 44% gudron); după conţinutul de parafină, exprimat prin punctul de congelare al fracţiunii cu vâscozitatea la 50^o de 53 cSt (7^o Engler), se deosebesc grupele: 1. Ţiţei puţin parafinos (maximum -16^o); 2. Ţiţei parafinos (-15 până la +20^o); 3. Ţiţei foarte parafinos (minimum +20^o); după cifra octanică a benzinei cu 40% distilat la 100^o, se deosebesc tipurile: 1. Ţiţei cu cifra octanică mare (minimum 72 C.O.); 2. Ţiţei cu cifra octanică medie (65-71 C.O.); 3. Ţiţei cu cifra octanică mică (maximum 64 C.O.); 4. Ţiţei fără benzină; după cifra octanică a petrolului lampant cu minimum 20% distilat la 200^o şi cu punctul final de fierbere de maximum 315^o, se deosebesc tipurile: 1. Ţiţei cu petrol pentru tractoare (minimum 40 C.O.); 2. Ţiţei cu petrol intermediar (30-39 C.O.); 3. Ţiţei cu petrol cu cifra octanică mică (maximum 29 C.O.); 4. Ţiţei fără petrol; după densitatea fracţiunii cu vâscozitatea la 50^o de 53 cSt, care permite să se aprecieze indicele de văscozitate al uleiurilor ce se pot obţine, se deosebesc tipurile: 1. 1. Ţiţei cu indice de vâscozitate înalt (maximum 0,903); 2. Ţiţei cu indice de vâscozitate mediu (0,904-0,927); 3. Ţiţei cu indice de vâscozitate scăzut (mai mare de 0,927); 4. Ţiţei fără ulei. Ţiţeiurile din România se împart în: 52% parafin-naften-aromatice; 37% parafin-naftenice; 8% naften-aromatice şi 3% parafinice, iar din punctul de vedere al indicelui de calitate, majoritatea sunt ceroase-răşinoase-nesulfuroase, după care urmează (circa 24%) ceroase-puţin răşinoase-nesulfuroase şi, în procent mai mic, cele neceroase-răşinoase-nesulfuroase. În ţara noastră ţiţeiurile sulfuroase sau asfaltoase sunt excepţii. Ţările cu cea mai mare producţie de ţiţei în lume sunt: S.U.A. (cu exploatări în: Alaska, bazinul premontan appalachian din Pensylvania, Kentuky, Ohio etc.; Illinois şi Indiana, bazinul Williston, Kansas şi Oklahoma, Texas şi New Mexico, bazinele din California, San Joaquin, Salinas Santa Maria, Ventura şi Los Angeles, bazinele intramontane ale Munţilor Stâncoşi: Montana, Dakota, Wyoming, Utah, Colorado, Arizona etc.; bazinul golfului Mexic etc.); Comunitatea Statelor Independente (cu exploatări la Baku. Maikop, Groznâi, Emba, în regiunea Mării Caspice şi în bazinul Nipru-Doneţk, în bazinul Tima-Peciora, în Asia Centrală, în Karakum, în Uzbekistan, în Kazahstan, în bazinul Fergana, în bazinul Irkutsk, cu regiunile Saian-Enisei şi Angara-Lena, bazinul vest-siberian, între Irtâş şi Munţii Ural şi bazinul Ohotsk din răsăritul Siberiei etc.); Venezuela (cu exploatări în bazinul de est-Oriente, bazinul de vest-Apure, bazinul Maracaibo etc.); Libia (cu exploatări la Zelten, Raguba, Waha, Sidra, Amal, Sarir, Naafora etc.); Iran (în regiunile Masjed-i-Soleiman, Agha Jări, Gach Saran, Hoft Gel, Ahvaz etc.); Arabia Saudită (cu exploatări în imediata apropiere a Golfului Persic la Ghawar, Safaniya, Manifa etc.); Kuweit (cu rezerve la Al Babra, Burgan etc.), apoi Irak, Canada, Algeria, Indonezia, Abu Dhabi, Egipt, Mexic, China, Qatar, Oman etc. În Europa se găsesc exploatări mici în Germania, Serbia, Austria. Franţa, Olanda, Ungaria, Italia, Albania, Polonia etc. România are exploatări în: zona flişului Carpatic din Moldova (la Tazlău, Moineşti, Zemeş, Solonţ-Stăneşti etc.); subzona flişului paleogen din Muntenia (la Copăceni-Gura Vitioarei, Buştenari-Runcu, Gura Drăgănesei etc.); subzona cutelor diapire (ex.: Gura Ocniţei-Moreni, Boldeşti, Mărgineni, Ariceşti, Băicoi-Ţintea, Colibaşi = Mioveni, Floreşti-Ochiuri, Berca-Urlaţi etc.); Depresiunea Getică (ex.: la Şuţa Seacă, Gimbocel-Bogaţi-Ludeşti, Galicea-Slătioarele, Dragomireşti, Bâlteni şi Ţicleni, Grădiştea, Hurezeni, Zătreni, Bibeşti, Vâlcele, Merişani etc.; Câmpia de Vest şi Dealurile de Vest; Bazinul Mării Negre; etc.). Sin. Petrol.