Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə20/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48290
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   124

Chiciură tare granulară. Fenomen hidrometeorologic, constituită dintr-o depunere de gheaţă granulară, albă-mată, care prezintă iniţial aspect de zăpadă sau măzăriche, devenind apoi compactă şi sticloasă. Se formează de obicei la temperaturi între -2 şi -7oC sau chiar mai coborâte, pe timp ceţos şi cu vânt tare, prin îngheţarea bruscă a picăturilor suprarăcite de ceaţă, pe conductorii aerieni, pe arbori etc., mai ales în partea expusă vântului. Pe timp favorabil producerii ei, chiciura depusă în jurul conductorilor aerieni poate avea diametrul de 20-30 cm, ceea ce duce la sporirea cu 4-6 kg a greutăţii fiecărui metru liniar de conductor.

Chihlimbar. Răşină fosilă provenită din unele specii de pin (ex.: Pinus succinifera), având aproximativ formula chimică: C10H16O şi un conţinut de 3-8% acid succinic. Se topeşte la circa 300o. În interiorul masei de chihlimbar se găsesc frecvent incluziuni diverse (gazoase, pământoase, lichide, granule de nisip etc.) sau resturi de insecte sau de plante fosile bine conservate. Chihlimbarul se găseşte în nisipurile glauconitice oligocene din peninsula Hell, din Galiţia, de pe coastele Mării Nordului, etc., iar în ţara noastră, pe valea Sibiciului (jud. Buzău) şi în unele depozite oligocene din jud. Vâlcea. La noi în ţară se mai numeşte rumanit şi moldavit. Din chihlimbar se fabrică obiecte de podoabă (coliere, inele etc.), portţigarete, casete, vase etc., şi este întrebuinţat în medicină etc. Sin. Ambră galbenă, Succin.

Chimerică (Kimmerică), faza. (de la numele Chimerilor, un trib al tracilor). Faza mişcărilor orogenetice care au avut loc la sfârşitul Triasicului sau în Liasicul inferior (faza chimerică veche) şi la sfârşitul Malmului (faza chimerică nouă). Urmările acestor mişcări au fost recunoscute în Alpii Iulieni, în Caucaz, în America de Nord, în Indochina, China şi nord-estul Asiei (faza pacifică) etc. În ţara noastră, faza chimerică veche este reprezentată în Dobrogea, în Carpaţii Orientali (Codlea, Cristian) şi în Pădurea Craiului (Munţii Apuseni), unde s-a manifestat în special ca mişcări epirogenetice, iar faza chimerică nouă, în Carpaţii Orientali şi în Pădurea Craiului, în legătură cu formarea bauxitelor.

Chiton. Moluscă din clasa Amphineura, cunoscută din Silurian şi până azi (mai frecvent în Miocen), dintre puţinii reprezentanţi ai acestei clase.

Chlopinit. Mineral radioactiv, cu compoziţie complexă de metale rare şi cu un conţinut de 1,02 cm3 heliu la 1 g de mineral; întâlnit în unele filoane pegmatitice granitice, prezentându-se sub formă de mase compacte sau de cuiburi rotunjite. Se descompune greu în H2SO4 şi uşor în HF.

Chlorophyceae. (gr. chloros-verde, phytos-plantă). Alge acvatice (marine sau de apă dulce), caracterizate prin prezenţa pigmentului clorofilian verde. Formele marine, având talul încrustat cu calcar, au contribuit la formarea unor roci calcaroase, iar cele de ape dulci, care au celulele înconjurate de o materie gelatinoasă, bogată în substanţe grase, la formarea şisturilor bituminoase. Cuprind următoarele familii, importante pentru acţiunea lor litogenetică: Botryococcaceae, ce trăiesc la suprafaţa lacurilor din Europa şi din Asia şi care, în timpurile geologice, au dat naştere sapropelului şi cărbunilor bituminoşi (ex.: Pilla, din cărbunii bituminoşi permieni din Franţa, şi Botryoccocus, actual); Codiaceae, constructoare de roci calcaroase în Silurian (ex. Halimeda); Dasycladaceae, cele mai importante alge verzi fosile, care au trăit în zonele litorale ale mărilor calde şi temperate şi care, cu talul lor continuu, nedivizat în celule şi încrustat cu calcar, au fost constructoare de roci calcaroase (ex.: Rhabdoporella şi Dasyporella, din Silurian; Diplopora, din Permian şi Triasic, şi Gyroporella, din Triasicul mediu şi superior, ambele întâlnite în ţara noastră în Triasicul de la Vaşcău-jud. Bihor etc.); Cenobieae, (ca de ex., genul actual Hydrodictyon şi, probabil, impresiunile frecvente în gresiile flişului alpin şi carpatic, descrise sub denumirea de Paleodictyon, pe care unii autori le consideră însă mecanoglife). Sin. Chlorophyta.

Chola. Pădure sempervirescentă de munte (în India meridională).

Chondrichtyes. Ordin de peşti cu schelet intern cartilaginos, care au apărut în Silurian şi se întâlnesc şi azi, fără prea mari diferenţe între formele paleozoice şi cele actuale. Se împart în: Proselacieni (numai fosili), Selacieni sau rechini (fosili sau actuali) şi Holocefali (fosili şi actuali), de la cei fosili cunoscându-se în special dinţii, spinii sau solzii. Ex.: Pleuracanthus (Carbonifer-Permian), Charcharodon (Cretacic superior-Eocen), Lamna (Jurasic-Eocen), Myliobatis (Eocen-Actual).

Chott. (ar.). Lac sărat, mai mult sau mai puţin secat, de dimensiuni variabile după sezon şi după cantitatea de precipitaţii căzute, întâlnit în regiunea sahariană a Algeriei şi Tunisiei. Este produs simultan de un climat şi un subsol bogat în sare. Sub crusta de sare care se formează la suprafaţă şi care, de regulă, este foarte subţire, se găseşte un strat gros de nămol. Principalele chott-uri mai cunoscute sunt: el-Chergui, el-Hodna, el-Melghir, el-Charsa, el-Djérid, el-Fedjedj. Încă din anul 1874 se proiectase aducerea apei din Mediterana în regiunea chott-urilor din sudul Tunisiei, pentru a crea o mare interioară şi a readuce la viaţă aceste regiuni deşertice, însă proiectul s-a dovedit irealizabil. V. şi Şot.

Ciair. Pădure îngrădită, sau ţarc; coastă.

Cianit. (gr. kianos-albastru închis). Sin. Disten (v.).

Ciclu al apei. Transferul permanent de apă între ocean, atmosferă şi continent. V. Circuitul apei în natură.

Ciclu biogeochimic. Succesiune de procese specifice biosferei în care elementele chimice din sursele anorganice sunt preluate de vieţuitoare, transferate şi stocate din nou. Procesele de transfer sunt asigurate de biosferă, iar energia principală provine de la Soare.

Ciclu Bruckner. Oscilaţie cu perioada de 35 de ani a principalelor caracteristici ale climei.

Ciclu carstic. (gr. kyklos-cerc). Totalitatea proceselor care caracterizează o regiune carstică şi care se manifestă în trei stadii: stadiul de tinereţe (apa subterană la mare adâncime şi crăpături care nu absorb toată apa superficială); stadiul de maturitate (se lărgesc şi se turtesc pâlniile carstice până la peşteri, apar stalactite şi stalagmite şi apa subterană este mai aproape de suprafaţă) şi stadiul de bătrâneţe (apele circulă orizontal şi suprafaţa carstului coboară până la nivelul apelor subterane).

Ciclu de eroziune. Lanţul de procese şi forme de relief care se succed legic în timp, de la apariţia unui lanţ muntos (sau altă formă) şi până la erodarea lui aproape totală, când este transformat într-o câmpie de eroziune uşor ondulată (peneplenă). Noţiunea de ciclu de eroziune a fost introdusă de W.M. Davis (1899) şi în cadrul lui a deosebit trei stadii principale: tinereţe (altitudinile şi adâncimea fragmentării sunt mari şi în continuă creştere), maturitate (profilele râurilor încep să se echilibreze, altitudinile absolute şi relative descresc, văile se lărgesc), bătrâneţe (interfluviile s-au redus aproape total, s-a creat o câmpie de eroziune, denumită peneplenă). Iniţial se credea că eroziunea principală care contribuie la evoluţia ciclică a unui teritoriu de uscat este cea a apelor curgătoare, denumită şi eroziune normală, de aici şi ciclul eroziunii normale. Ulterior au fost concepute atâtea cicluri câte zone climatice există, plus cel subteran, precum şi cicluri specifice fiecărui agent extern: ciclurile carstic, deşertic (eolian), glaciar, marin, periglaciar. Sin. Ciclu geografic (v.), ciclu morfologic, ciclul lui Davis. Ciclul este declanşat fie printr-o ridicare orogenetică sau epirogenetică a unui continent (sau a unei părţi din el), fie printr-o coborâre a nivelului oceanic. În primul caz se dezlănţuie un ciclu localizat, în al doilea unul generalizat pentru toate continentele. Când un ciclu a fost întrerupt înainte ca efectele sale finale să se fi înregistrat pe toată regiunea afectată de mişcări, se vorbeşte de un epiciclu. Îmbucarea unor forme de relief elaborate de mai multe cicluri realizează un relief policiclic; în acest context există şi reliefuri monociclice şi biciclice. Înălţarea şi disecarea unui relief peneplenizat (stadiul de bătrâneţe) se numeşte, în concepţia ciclului, reîntinerire. Noţiunea de ciclu a fost ridicat de Davis şi urmaşii săi (mai ales H. Baulig, 1928) la rang de teorie a geomorfologiei, având drept metodă de bază blocdiagramele. În prezent această teorie este înlocuită tot mai mult cu concepţia evoluţiei paleogeomorfologice, având ca metodă principală cartarea şi cartografierea geomorfologică. Ciclul de eroziune este azi subînţeles şi într-un sens mult mai îngust: cele trei faze, deosebite teoretic, ruperea din loc a rocii (eroziunea), transportul şi depunerea (acumularea). V. Evoluţie stadială.

Ciclu de sedimentare. Perioadă de sedimentare marină dintr-o anumită regiune, desfăşurată între două regresiuni principale.

Ciclu geografic. Ansamblul de transformări lente şi treptate care se produc în diferite porţiuni ale suprafeţei Pământului, începând de la relieful iniţial, din momentul ridicării lui sub acţiunea forţelor endogene, până la transformarea lui în peneplenă, sub acţiunea factorilor exogeni. După natura factorilor principali care produc transformările reliefului, se deosebesc: ciclul normal sau de eroziune, cel mai important, în care factorul principal este reţeaua hidrografică (râurile); ciclul glaciar, în care factorul principal sunt gheţarii; ciclul marin, în care importantă este acţiunea mării şi în special al valurilor; ciclul eolian (arid), în care factorul principal îl constituie vânturile. În fiecare ciclu se deosebesc mai multe stadii de dezvoltare a reliefului, comparate cu vârsta vieţuitoarelor; stadiile iniţiale sunt numite stadii de tinereţe, stadiile medii, stadii de maturitate, iar cele finale, stadii de bătrâneţe. Ciclul geografic poate decurge în mod diferit, în funcţie de condiţiile locale ale mediului natural şi de condiţiile de structură, de tectonică şi de litologie (compoziţia rocilor) ale reliefului respectiv. Mersul normal al evoluţiei reliefului poate fi întrerupt în orice stadiu, datorită mişcărilor tectonice şi vulcanismului, care creează condiţii noi de reîncepere a eroziunii şi deci de formare a unui nou ciclu de eroziune. Cicluri speciale geografice sunt: ciclul hidrologic, reprezentat de circuitul apei în natură, care asigură mişcarea continuă a acesteia între oceane, atmosferă şi continente şi ciclul sedimentar (v.), reprezentat prin perioada de transgresiune marină, care determină o fază de sedimentare încadrată de două faze de regresiune marină. V. Ciclu de eroziune.

Ciclu geologic. Totalitatea proceselor tectonice care determină formarea, evoluţia şi transformarea unui geosinclinal în catenă muntoasă. Ciclul geologic începe cu faza de litogeneză (v.), caracterizată prin acumularea unor sedimente terigene, pe fundul depresiunilor mari (geosinclinale) ale scoarţei, după care urmează faza de orogeneză (v.) sau tectonică propriu-zisă în care, datorită presiunilor laterale, tangenţiale, se formează o catenă muntoasă (ansamblu de cute asociate), după care agenţii modificatori externi din atmosferă, hidrosferă şi biosferă încep faza de gliptogeneză (v.), adică de eroziune a catenei muntoase formate şi de transport şi depozitare a materialului rezultat, în geosinclinale. În cadrul fazei de orogeneză, datorită formării unor zone de slabă rezistenţă în scoarţă, intervine şi o funcţie specială, şi anume a magmatismului (v.), care foloseşte toate dislocaţiile apărute, pentru ascensiunea magmei spre suprafaţă. Fazele unui ciclu geologic se repetă în cadrul ciclurilor următoare, dar nu identic, ci în condiţii specifice fiecărui ciclu. Ex.: ciclul caledonian (din Silurian), în care s-a format lanţul caledonian, azi complet peneplenizat; ciclul hercinic (din Permo-Carbonifer), ale cărui resturi se întâlnesc şi în ţara noastră, în NV Dobrogei; ciclul alpin (sfârşitul Cretacicului-Neozoic), în care s-au format Alpii, Carpaţii, Caucazul, Himalaya etc.

Ciclu orogenetic. Suite de faze tectonice, care conduc la plămădirea şi ridicarea unui lanţ muntos. V. Ciclu geologic.

Cidaris. (gr. kidaris-în forma turbanului regilor persani). Echinoid care este cunoscut din Triasic (la Dârste-Braşov) şi Jurasic (la Topalu-jud. Constanţa).

Cimentarea rocilor. Consolidarea rocilor prin pătrunderea unui liant în golurile şi fisurile acestora. Această pătrundere se poate face în mod natural, în zăcământ (v. sub Diageneză) sau în mod artificial. Prin cimentare rocile îşi măresc impermeabilitatea faţă de ape şi de gaze. În cazul minereurilor, cimentarea naturală a acestora prezintă greutate pentru exploatarea lor.

Cimerian (cimmerian). (de la numele unui vechi popor din Crimeea). Etaj al Pliocenului superior din Bazinul Mării Negre, corespunzător Dacianului din bazinul dacic.

Cinabru. (cuvânt de origine indiană, care înseamnă smoală roşie; lat. cinabaris; gr. kinnabari). Sulfură naturală de mercur (HgS), care se formează hidrotermal la temperaturi joase şi se depune, în apropierea suprafeţei scoarţei, din soluţii alcaline. Cinabrul este însoţit de stibină, pirită, mai rar realgar şi mispichel, uneori blendă etc., apoi cuarţ, calcit, baritină etc. Se prezintă de obicei în mase de impregnaţie (în gresii şi şisturi argiloase) sau în mase compacte şi, uneori, în eflorescenţe şi pojghiţe pulverulente. Este cel mai important minereu de mercur (conţine 86,2% Hg). Zăcăminte de cinabru se găsesc: în Rusia, în Caucaz, în Italia (la Idria), în Spania (la Almaden), în S.U.A., Mexic etc. În România se găseşte la Izvorul Ampoiului şi Vâltori (jud. Alba), în Munţii Călimani, în apropierea localităţilor Băile Sântimbru şi Mădăraş (jud. Harghita).

Cinerit. Sin. Tuf vulcanic (v.).

Cioacă. Vârf de munte bine conturat.

Cipolin. (it. cipollino). Varietate de marmură, care conţine, sub formă de fâşii care traversează roca, minerale foioase de genul mică, clorite. Este folosit ca material de construcţie sau de ornament. În ţara noastră apare frecvent în zona şisturilor cristaline din Carpaţii Meridionali (la Ruşchiţa, pe Valea Argeşului).

Circ de alunecare. Formă semicirculară delimitată de abrupturi de alunecare, în interiorul căreia se găsesc mai multe alunecări ce converg spre un punct comun de evacuare. Sunt specifice mai ales pentru obârşia torenţilor.

Circ glaciar. (lat. circus-cerc). Depresiune care se formează în bazinele de recepţie ale apelor de munte sub acţiunea de eroziune şi de distrugere a gheţarilor şi zăpezilor. Are forma unor scobituri semicirculare tăiate în părţile superioare ale povârnişurilor munţilor, chiar sub crestele lor, sau în porţiunile superioare lărgite ale sistemelor de văi. În partea din faţă, circurile sunt complet deschise sau au un mic prag, care prezintă urmele acţiunii gheţarului. Urme de circuri ale gheţarilor cuaternari se găsesc în Alpi, în Caucaz, în Tian-Şan etc., iar în ţara noastră în Munţii Rodnei, Bistriţei, Făgăraşului etc. Sin. Căldare, Zănoagă. Aşadar, circul glaciar este o depresiune semisferică în etajul muntos, formată prin eroziunea de subsăpare a gheţarilor situaţi pe versanţi sau la obârşia văilor glaciare, de obicei în preajma limitei zăpezilor persistente (permanente). În partea din aval, circul este străjuit de pragul glaciar. În regiunile cu gheţari actuali, circul desemnează un ansamblu de névé, circumscris de creste, care alimentează gheţarul. În regiunile unde gheaţa a dispărut, la circ se observă două elemente: fundul circului şi pereţii. Se disting mai multe tipuri: circ suspendat (pirinean), mic şi fără limbă glaciară importantă; circ căldare, mare şi cu fund plat; circ complex, compus din mai multe circuri secundare; circ în trepte, cu umeri bine marcaţi pe pereţi încât dă impresia de circuri îmbucate; vale-circ (circ culoar), cu formă foarte alungită. După poziţia faţă de vale pot fi: circ de obârşie (la izvoarele văii), circ lateral, circ de versant (suspendat). După geneză: circ glaciar; circ nival (semipâlnii nivale). Forme asociate circului: lac de circ (lac glaciar), gheţar de circ, pragul circului, morene de circ, umeri de circ. Sin. Căldare glaciară, Kar (Karren).

Circuitul apei. Procesul de trecere a apei dintr-o sferă în alta a Terrei, reprezentat prin succesiunea de evaporări, condensări, precipitaţii, infiltraţii, şiroiri, respectiv curgeri, aglomerări şi din nou evaporări, care au loc între atmosferă, hidrosferă şi litosferă. Acest circuit este următorul: sub acţiunea căldurii solare, apa mărilor şi a oceanelor se evaporă şi dă naştere la vapori, care, împreună cu vaporii formaţi în acelaşi fel la suprafaţa continentelor, a râurilor, a lacurilor şi chiar dintr-o parte a apei de precipitaţie, se înalţă în atmosferă şi formează norii; aceştia sunt purtaţi de vânt (iarna dinspre continente spre bazinele marine, vara invers) până când, în urma schimbărilor atmosferice (presiunea, temperatura etc.), se condensează şi cad sub formă de precipitaţii (ploaie, zăpadă, apoi grindină, ceaţă etc.) pe suprafaţa uscatului sau a apelor; apa căzută pe continente, o parte se evaporă imediat, o parte curge la suprafaţă formând reţeaua hidrografică continentală, prin care ajunge din nou la mări şi oceane, şi altă parte se infiltrează (apa vadoasă) prin porii, fisurile şi crăpăturile scoarţei dând naştere apelor subterane (o parte stagnează în stratele acvifere sau ca apă peliculară şi higroscopică, alta iese sub formă de izvoare şi alta este scoasă din circuitul hidrologic, intrând în combinaţii chimice cu mineralele din scoarţă). În circulaţia intercontinentală a apei se deosebesc: un circuit mare sau extern sau universal (ocean-continent-ocean), care depinde de repartiţia uscatului şi a apei, de curenţii marini şi de circulaţia generală a atmosferei (v.), deci inaccesibil acţiunii dirijatoare a omului, şi un circuit mic sau intern (continent-continent; ocean-ocean; ele sunt regionale sau locale dar care se încadrează circuitului mare) care, deşi în natură are un rol mai redus, deoarece pe uscat se evaporă o cantitate mică de apă, constituie un factor important în menţinerea umidităţii pe continente, putând fi dirijat şi modificat de om în lupta sa pentru combaterea secetei (defrişări sau plantări de păduri, arături adânci, secarea bălţilor, amenajarea pantelor, irigaţii, crearea de lacuri şi iazuri artificiale, regularizarea consumului industriilor şi aşezărilor omeneşti etc.).

Circulaţia generală a atmosferei. Ansamblu de mişcări, la scară planetară, ale atmosferei, constituit din curenţii polari estici, din circulaţia vânturilor de vest şi din activitatea ciclonică din regiunile de latitudine medie, din circulaţia alizeelor, din nucleele de mare presiune din zona subtropicală, ca şi din zona cu mişcări convective intense de-a lungul ecuatorului. În linii mari, circulaţia generală a atmosferei este legată de apariţia şi de deplasarea marilor formaţiuni barice ciclonice şi anticiclonice, fapt pentru care ea are un caracter complex şi schimbător. Ea ia naştere sub influenţa bilanţului radiativ neomogen determinat de forma rotundă a Terrei, de prezenţa continentelor şi a oceanelor şi de inegala răspândire a lor. Mişcarea de rotaţie a Pământului (forţa Coriolis) complică foarte mult mecanismul circulaţiei curenţilor de aer prin forţa deviatoare care determină formarea de unde şi de turbioane. Circulaţia generală a atmosferei cuprinde: vânturile estice din regiunile polare, vânturile de vest şi activitatea ciclonică din zonele temperate, alizeele zonelor tropicale şi vânturile estice din regiunile ecuatoriale. Datorită ciclonilor şi anticiclonilor circulaţia înregistrează ample schimbări periodice şi neperiodice, mecanismul ei fiind complicat de forţa Coriolis şi forţa de frecare.

Cirrocumulus. (lat. cirrus-şuviţă, cumulus-grămadă). Tip de nori situaţi între 6 000 şi 7 500 m altitudine, constituind bancuri, straturi sau pături subţiri albicioase formate din mici cristale de gheaţă. Nu au umbre proprii.

Cirrostratus. (lat. cirrus-şuviţă, stratus-aşezat, întins). Tip de nori denşi, cu aspect de văl transparent, de culoare albă lăptoasă, cu o structură fibroasă, alcătuiţi din cristale de gheaţă şi formaţi între 6 000 şi 7 000 m altitudine. Dau posibilitatea producerii fenomenelor de halo.

Cirrus. (lat. cirrus-şuviţă). Formaţie de nori izolaţi cu aspect de bancuri sau benzi subţiri, situaţi la limita superioară a troposferei (circa 10 000 m altitudine) şi alcătuiţi numai din cristale de gheaţă, având de cele mai multe ori culoare albă strălucitoare.

Cirtocon. V. sub Nautiloidae.

Citadelă. 1. Fortăreaţă mică construită în interiorul unui oraş, ca ultim loc de refugiu şi de rezistenţă în caz de asediu. 2. Cetate sau castel construit în afara zidurilor unui oraş pentru a-l apăra. 3. Oraş (întărit).

Citrin. (lat. citrinus-lămâie). Varietate de cuarţ (v.) de culoare galbenă, ca lămâia.

Ciucă. Vârf rotund.

Ciucea. Movilă.

Ciuciavă (ciuceve). Creastă calcaroasă structurală, retezată din loc în loc de văi transversale, în spatele căreia apare un uluc de înşeuări.

Ciung. Creastă de deal scurtă fără piscuri.

Ciupercă. Formă mică de relief realizată prin eroziune eoliană semănând cu o ciupercă. V. Babă (Babe).

Ciuroaie. Ravene dese, aproape verticale, dezvoltate pe abrupturi de nisip dezgolite pe care, la ploi şi imediat când se usucă, nisipul curge făcând un zgomot ca şi cum ar fi cernut (regionalism în Vâlcea, de la cuvântul ciur).

Cladiscites. Amonoideu ce caracterizează Triasicul şi a fost întâlnit în ţara noastră în Hăghimaş şi la Hagighiol (jud. Tulcea).

Cladoselachus. Peşte cartilaginos. S-au descoperit exemplare bine conservate în regiunea Ohio (S.U.A.), care au permis descrierea lui completă. Este caracteristic Devonianului superior şi Carboniferului de facies marin.

Cladoxylon. Plantă fosilă din grupul Cladoxylalae, cu caractere colective de Psilofitale, Filicale şi Pteridosperme. Avea frunzele cuneiforme sau lăţite. Caracterizează Devonianul superior şi Carboniferul inferior.

Clarit. (de la numele localităţii Clara-Irlanda). Constituent microlitotipic al cărbunilor, ce conţine şi unele impurităţi de minerale (argilă, pirită şi carbonaţi) şi este reprezentat în masa cărbunelui prin benzile cu luciu semimat, a căror grosime este mai mare decât 50 . La sfărâmarea şi separarea cărbunelui, claritul se concentrează în granule mai mari decât 1 mm. Sin. (vechi) clarain, claren.

Clark. (nume propus de geologul sovietic A.E. Fersman, în 1923, în cinstea geochimistului american Frank Clarke, 1847-1931). Conţinutul mediu în procente de greutate, respectiv frecvenţa unui element în scoarţa terestră. În continuare, sunt indicate, după F. Clarke (A) şi A.E. Fersman (B), clarkurile principalelor elemente din scoarţa Pământului, cu ordinea lor numerică din tabloul periodic al lui Mendeleev: 1. Hidrogen (H): A (0,88), B (1,00); 6. Carbon (C): A (0,087), B (0,35); 7. Azot (N): A (0,03), B (0,04); 8. Oxigen (O): A (45,52), B (49,13); 9. Fluor (F): A (0,027), B (0,08); 11. Sodiu (Na): A (2,64), B (2,40); 12. Magneziu (Mg): A (1,94), B (2,35); 13. Aluminiu (Al): A (7,51), B (7,45); 14. Siliciu (Si): A (15,75), B (26,00); 15. Fosfor (P): A (0,12), B (0,12); 16. Sulf (S): A (0,048), B (0,10); 17. Clor (Cl): A (0,19), B (0,20); 19. Potasiu (K): A (2,40), B (2,35); 20. Calciu (Ca): A (3,39), B (3,25); 22. Titan (Ti): A (0,58), B (0,61); 24. Crom (Cr): A (0,033), B (0,03); 25. Mangan (Mn): A (0,08), B (0,10); 26. Fier (Fe): A (4,70), B (4,20); 27. Cobalt (Co): A (0,01), B (2,10); 28. Nichel (Ni): A (0,018), B (0,02); 29. Cupru (Cu): A (0,01), B (0,01); 30. Zinc (Zn): A (0,004), B (0,02); 42. Molibden (Mo): A (n. 10-4), B (1.10-3); 47. Argint (Ag): A (n.10-6), B (1.10-5); 50. Staniu (Sn): A (n.10-4), B (8.10-3); 51. Stibiu (Sb): A (n.10-5), B (5.10-5); 56. Bariu (Ba): A (0,047), B (0,05); 79. Aur (Au): A (n.10-7), B (5.10-7); 80. Mercur (Hg): A (n.10-5), B (5.10-6); 82. Plumb (Pb): A (2.10-3), B (1,6.10-3); 83. Bismut (Bi): A (n.10-6), B (1.10-5); 92. Uraniu (U): A (8.10-3), B (4.10-4). Comparând valoarea clarkurilor cu numerele de ordine ale elementelor din sistemul periodic al elementelor cele mai răspândite în scoarţa terestră sunt situate mai la începutul sistemului periodic, iar clarkurile elementelor cu numere de ordine mai mari scad (cu unele excepţii).

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin