Dic?ionar de Geografie

Kunzit (kunţit). Varietate de spodumen (v.).

Kurume. Torenţi de piatră.
L
Labinică, faza. (de la numele oraşului Labin-din fosta Yugoslavia). Fază de cutare de la sfârşitul Triasicului, clar evidenţiată în nordul Caucazului, dar resimţită mai slab şi în domeniul alpin. A fost precedată de erupţii de diabaze şi de porfire. În ţara noastră corespund, probabil, acestei faze stratele de Nalbant din nordul Dobrogei, precedat de erupţiile de diabaze din podişul Niculiţel.

Labrador. (de la numele peninsulei Labrador-Canada). Feldspat plagioclaz, din seria izomorfă albit, răspândit în rocile magmatice bazice şi în amfibolite. Labradorul este mineralul principal al labradoritului, rocă magmatică efuzivă, de culoare cenuşie închisă sau aproape neagră, folosită ca piatră decorativă. Se exploatează în Ucraina, la Jitomir, unde a fost descoperit în 1853, în Peninsula Labrador (Canada), în Australia, în S.U.A. etc. În ţara noastră apare în gabrourile de la Iuţi (Banat) şi din Munţii Drocea (Zarandului).

Labradorit. V. sub Labrador.

Labyrinthodonia. (lat. labyrinthus-labirint, gr. odus, odontis-dinte). Grup, respectiv superordin, de amfibieni tereştri şi acvatici. Cuprind ordinele Temnospondililor (Ichthyostegalia-Devonian superior; Rachitomi-Carbonifer inferior până la Triasic inferior; Stereospondili-Triasic) şi Anthracosauria (Embolomeri-Carbonifer şi Permian; Seymouriamorpha-Carbonifer superior şi Permian).

Lac. (lat. lacus-lac). Masă de apă dulce sau sărată, situată într-o depresiune pe suprafaţa uscatului, cu sau fără legătură cu Oceanul Planetar. Forma, mărimea şi adâncimea lor diferă de la un lac la altul. Cele mai numeroase lacuri sunt situate în zonele cu climă caldă sau temperată umedă, au volum mare de apă, sunt alimentate din precipitaţii şi au, în cele mai multe cazuri, legătură cu Oceanul Planetar. Lacurile din zonele aride sunt reduse ca număr, au dimensiuni care variază foarte mult în decursul anului (mergând până la secare completă), au volum mic de apă, sunt adesea sărate, sunt situate în depresiuni închise şi nu au scurgere la ocean. Suprafaţa totală a lacurilor de pe Glob este de circa 2,7 milioane km² (circa 1,8% din uscat); volum de 229 250 km³ (0,017%). Adâncimea cea mai mare o are Baikal, de 1 620 m, iar lacul cel mai extins este Caspica cu 395 000 km², urmat de lacul Superior cu 83 300 km². După geneză, respectiv după originea depresiunii în care s-a format lacul, se deosebesc: lacuri de origine tectonică, situate în bazine intramontane (ex.: lacurile Poopó şi Titicaca din Podişul Boliviei; Marele Lac Sărat din Podişul Marelui Bazin din S.U.A.; lacurile Tengru-Nur, Selling Tso şi Manasarowar din Podişul Tibet etc.), sau în grabene, caracteristice Africii Răsăritene (ex.: Albert, Edward, Kiwu, Tanganyika, Malawi etc.), dar care se întâlnesc şi în Asia (ex.: Issâk-Kul, Baikal, Pang-gong-Tso etc.), în America de Nord (ex., Tahoe), în Europa (ex.: Ohrida, Prespa, Ladoga, Onega etc.); lacuri de origine vulcanică, situate în cratere vulcanice (ex., Sf. Ana din România; Trasimeno, Bolsena, Bracciano, Albano din Italia; Crater Lake din S.U.A.; Kelut din Insula Jawa; Rotomahana din Noua Zeelandă de Nord; Kuccharo din Japonia etc.); în denivelările cuverturii de lavă (ex., Tana din Podişul Etiopiei, Yellowstone din S.U.A., Myvatn din Islanda etc.), în văi barate de scurgeri de lave vulcanice (ex.: Bunyoni, Kaniasa şi Baringo în Africa; Omapere în Noua Zeelandă; Pankeko în Japonia; Toporovan, Tuman-Hel şi Arpa-Hel în Podişul Armeniei etc.) şi lacuri de tip maar, situate în pâlniile rezultate din explozia produsă de gazele vulcanice, caracteristice regiunii Eifel din Podişul Renan-Germania; lacuri rezultate din acţiunea apelor curgătoare (lacuri aluvionare), formate în luncile râurilor mari şi ale fluviilor, prin bararea meandrelor (belciuge) şi a braţelor secundare sau prin închiderea gurilor de vărsare ale afluenţilor mai mici, cu grinduri fluviatile (ex.: Căldăruşani, Snagov, Fundata, Amara, Mostiştea, Gârliţa, Oltina etc.), în luncile inundabile în spatele grindurilor sau între grinduri (ex.: Rastu, Nedeia, etc.), între braţele deltelor, în depresiunile rămase încă necolmatate (ex.: Fortuna, Gorgova, Obretin, Matiţa, Merheiu, Lumina, Roşu din Delta Dunării etc.); lacuri formate prin acţiunea curenţilor marini litorali, fie prin închiderea golfurilor puţin adânci cu cordoane litorale, transformându-le în lagune (ex.: complexul Razim, Siutghiol etc.), fie prin bararea văilor apelor care se varsă direct în mare şi formarea limanelor fluvio-maritime (ex.: Mangalia, Tatlageac, Techirghiol etc.); lacuri formate prin acţiunea de dizolvare a apei în regiunile cu roci solubile, în doline şi polii (lacuri carstice) (ex.: Scropoasa, Baia Baciului-Slănic, Ursului-Sovata, Buhui-Anina etc.), sau având cuveta formată pe loess, ca urmare a tasării acestuia (ex.: Ianca, Tătaru, Movila Miresii); lacuri glaciare, formate în regiunile gheţarilor de calotă, în spatele şi între morenele frontale (ex.: în Finlanda, sudul Scandinaviei, Câmpia Germano-Polonă, Canada, regiunea Marilor Lacuri Americane etc.), sau în regiunile gheţarilor montani, în circurile glaciare (ex.: Zănoaga şi Bucura în munţii Retezat, Găuri, Gâlcescu în munţii Parâng, Călţun, Capra, Bâlea, Podragu etc., în munţii Făgăraş), în spatele pragurilor din lungul văilor glaciare (ex.: Lia, Viorica, Ana din munţii Retezat), în spatele morenelor frontale (ex.: lacurile din nordul Italiei: Maggiore, Como, Iseo, Garda, şi lacurile din Elveţia: Geneva, Thun, Lacul Celor Patru Cantoane, Zug, Zurich, Boden etc.), la coada fiordurilor (ex., în Scandinavia) etc.; lacuri periglaciare (ex.: Lacul Fără Fund din Munţii Siriu); lacuri de natură eoliană, situate în cuvete de deflaţie, răspândite mai ales în Africa şi în Australia; lacuri de baraj prin alunecări de teren (ex.: Roşu din România; Sarez din Pamir etc.); lacuri antropice, create de om în spatele barajelor construite în vederea acumulării apei necesare economiei energetice, irigaţiilor, alimentării unor regiuni, pisciculturii, transportului etc. (ex.: Izvorul Muntelui, Vidraru, Sadu, Poiana Uzului, Paltinul, Lotru = Vidra, Porţile de Fier etc.) sau cele formate în ocnele părăsite (ex: la Ocna Sibiu, Ocnele Mari, Slănic-Prahova, Ocna Mureş etc.). Dintre lacurile antropice menţionăm şi haiturile (mici acumulări în zona muntoasă pe locurile unde se formau plutele), benturile (care serveau pentru acumularea apei de ploaie în locuri unde pânza freatică era la mare adâncime), iazurile (formate prin diguri mici de pământ pe văi cu pantă foarte redusă), heleşteiele (amenajate special pentru creşterea peştelui). Lacurile se mai clasifică după etajele de relief (de munte, podiş şi câmpie), după zone climatice (de reţinut că cele din zonele aride reprezintă de obicei terminaţiile din aval ale scurgerilor fluviatile, sunt sărate, nu au emisar şi, ca urmare, au o variaţie deosebit de mare ca extindere, nivel şi volum), după temperatura şi salinitatea apei etc. Apa lacului, deşi relativ stagnantă, este afectată de mişcări pe verticală datorită faptului că apa dulce are densitatea maximă de +4^oC; variaţiile de temperatură de la suprafaţă conduc la variaţii de densitate şi, ca urmare, la mişcări pe verticală, iar acestea provoacă amestecul apei pe verticală; în funcţie de numărul amestecurilor de apă pe an, lacurile pot fi: amictice (nu se amestecă deloc), monomictice, dimictice etc. (ex., lacurile tropicale sunt monomictice, amestecându-se o singură dată pe an, când trec de la faza de homotermie la cea de stratificare directă). Acţiunea fizico-geologică a lacurilor este în general foarte redusă, ea mărginindu-se la o slabă eroziune a malurilor datorită eventualelor valuri (în general de înălţime mică: ex. 0,5 m pe lacul Geneva, în Elveţia) produse de vânturi puternice sau succesiunii perioadelor de umezire şi uscăciune a lor, produse de variaţia nivelului apei din lac, ca urmare a aportului de apă în lac (nivelul creşte) sau a pierderilor (nivelul scade) şi la o sedimentare mixtă alcătuită din: materialul terigen rupt din maluri de eroziune şi cel adus de către apele curgătoare care se scurg sau trec prin lac, materialul organogen din lac şi sărurile care se precipită eventual din apa lacului. Lacurile au şi importantă funcţiune hidrologică: de reglare a debitului cursului de apă care trece prin lac, care face ca eventualele viituri mari din amonte să nu influenţeze regiunea din aval; de limpezire a apei râului, prin sedimentarea impurităţilor pe care le conţine, datorită micşorării vitezei curentului; de rezervor de apă care poate fi folosită pentru diverse nevoi.

Lac de frig. Aer rece acumulat pe fundul formelor negative de relief (crovuri, doline, văi, depresiuni).

Lac de lavă. Excavaţiune umplută cu lavă fluidă, de obicei bazaltică; se întâlneşte în unele cratere, sau pe suprafeţele platourilor bazaltice cu erupţii periodice.

Lacolit. (gr. lakkos-cavitate, mină, lithos-piatră). Corp magmatic intrusiv care îşi menţine legătura cu bazinul magmatic din care s-a alimentat printr-un canal, a cărui umplutură constituie un stock (v.). S-a consolidat între stratele sedimentare pe care le-a ridicat ca pe o boltă mare, dislocând sau îndepărtând aceste strate şi urmând direcţiile de mică rezistenţă. Forma lacolitului este, în general, aceea a unei ciuperci lăţite sau a unei lentile alungite, care de multe ori răspândeşte în stratele sedimentare intruziuni subţiri (apofize), concordante (filoane-strat sau silluri) sau discordante (dyke-uri). În ţara noastră sunt considerate lacolite: granitele din nord-estul Dobrogei, rocile subvulcanice din munţii Ţibleş şi ai Bârgăului, granodioritele din Banat (banatitele). Lacolitul este deci o masă de roci intrusive, dispuse între strate sedimentare pe care le bolteşte, având forma unei ciuperci sau lentile. Baza ciupercii arată direcţia din care a venit magma spre exterior.

Lacrimă batavică. Picătură de lavă fluidă, de formă eliptică sau neregulată, dezlipită şi antrenată de vânt de pe suprafaţa lavelor erupte şi consolidate în aer; alteori este vorba de picături rezultate din însăşi presiunea erupţiei.

Lacună stratigrafică. (lat. lacuna-adâncitură, gol). Totalitatea depozitelor sedimentare care lipsesc dintr-o succesiune stratigrafică normală, datorită nedepunerii acestor formaţiuni într-o anumită perioadă, din cauza: ridicării (exondării) fundului în perioada respectivă, variaţiei curenţilor submarini etc. O lacună stratigrafică poate apărea şi dacă sedimentele respective au fost erodate după depunerea lor, în timpul unei exondări. Deci lacuna este abesenţa unuia sau mai multor strate dintr-o serie sedimentară. Sin. Lacună de sedimentare, Falsă discordanţă.

Lacustru. Despre un mediu de viaţă: reprezentat de lacuri, bălţi, mlaştini, şanţuri cu apă în care se dezvoltă o faună şi o floră caracteristice.

Ladang. Sistem primitiv de agricultură practicat în Asia de sud-est (Indonezia, Filipine, Malaysia) şi caracterizat de distrugerea prin foc a vegetaţiei în timpul sezonului uscat şi plantarea în cenuşă, a seminţelor, la începutul sezonului ploios. După 2-3 ani de, odată cu epuizarea fertilităţii naturale, terenul este abandonat, iar jungla secundară se instalează.

Ladinian. (de la numele vechi, Ladins, al retoromanilor). Etajul superior al Triasicului mediu din regiunile alpine, reprezentat prin: calcare roşii de tip Hallstatt; calcare nodulare, calcare negricioase în plăci, cu amoniţi (Trachyceras aon, Protrachyceras reizi etc.) şi lamelibranhiate (Daonella lommeli, Labites pisum etc.). În ţara noastră se cunosc depozite ladiniene în Munţii Hăşmaşului, Pădurea Craiului, Munţii Codrului, în Banat, în nordul Dobrogei etc. Termenul a fost introdus în 1872 de către Bittner.

Lagon. Ochiul de apă marină închis în interiorul unui relief inelar (atol) şi care poate comunica cu oceanele prin portiţe.

Lagunar. Care ţine de lagună, referitor la lagună.

Lagună. (it. laguna-lagună, apă stătătoare). Întindere de apă marină separată, în cadrul unui golf puţin adânc, de marea deschisă, printr-un cordon litoral (ex.: complexul Razelm = Razim, lacul Siutghiol, laguna Veneţiei din Marea Adriatică, Kara-Bogaz la Marea Caspică, lacul Mirin în Uruguay etc.). Lagune se mai formează între perisipurile de tip tombolo (v.), în spatele barierelor de corali şi în interiorul atolilor (v.). Laguna uneori comunică cu exteriorul printr-o portiţă deschisă permanent sau numai la furtuni. Termeni sinonimi (dar nu identici): Liman, Lagon, Loch (Scoţia), Haff.

Lahar. Termen de origine indoneziană. Curgeri de noroi ce apar în timpul erupţiilor vulcanice însoţite de ploi sau de pulverizarea (golirea) apei lacurilor din cratere. Apa înmoaie cenuşa vulcanică, dând curgeri de piroclastite. Prin întărirea materialului acestor curgeri se formează aglomerate vulcanice cu suprafaţa ondulată, cu movile şi monticuli.

Lamă. Val marin provocat de furtună. Sin. Sea (engl.), See (germ.).

Lamă de şariaj. Sin. Petic de împingere (v.).

Lamă intrusivă. Sin. Sill (v.).

Lamelar. Caracter diagnostic, la nivel de varietate, pentru solurile cu textură grosieră şi psamosoluri, în profilul cărora apar benzi (lamele) din material mai fin.

Lamelibrahiate. (lat. lamella-lamelă, gr. branchis-branhii). Clasă de moluşte nevertebrate, cu corpul moale. Sunt animale acvatice, marine sau dulcicole, care trăiesc din zona litorală până la adâncimea de 5 500 m, pe fundul apei sau fixate pe pietre. Câteva sunt carnivore, majoritatea se hrănesc însă cu plancton şi resturi vegetale. Apărute din Cambrian, s-au dezvoltat progresiv până în zilele noastre. Unele lamelibranhiate actuale sunt comestibile (ex.: stridiile şi midiile), din altele se extrag perlele, iar din stratul inferior al cochiliei se confecţionează obiecte de sidef. Clasificarea lamelibranhiatelor se face pe baza caracterelor de ordin filogenetic şi morfologic şi în primul rând după forma dentiţiei (ţâţâna cochiliei). Ex.: Nucula (Silurian-Actual), Myophoria (Devonian-Triasic), Lima (Carbonifer-Actual), Pseudomonotis (Permian), Cardium (Triasic-Actual), Avicula (Triasic), Inoceramus (Jurasic-Cretacic), Gryphea (Liasic), Trigonia (Dogger), Diceras (Jurasic), Pectcunculus (Cretacic-Actual), Hippurites (Turonian-Danian), Cyrena (Oligocen), Corbis (Eocen), Pecten (Burdigalian), Mactra, Ervilia, Tapes (toate în Vindobonian), Congeria (Pliocen), Prosodacna (Dacian), Unio (Levantin) etc.

Laminar, regim de scurgere. Scurgerea ce se efectuează prin alunecarea pânzelor de apă unele peste altele, şi paralele între ele, fără a se amesteca între ele.

Laminarea stratului. Subţierea pe cale tectonică a stratelor, care se produce: pe flancurile inverse ale cutelor care pot evolua până la cute-falii; în apropierea planelor de falie; la flexurile mai accentuate; în dreptul şariajelor. Se deosebeşte de efilare (v.), care este determinată de procese stratigrafice sau litologice. Dacă stratele laminate sunt constituite din roci colectoare în compartimentele coborâte se pot forma zăcăminte de ţiţei şi de gaze, ecranate tectonic.

Lamna. Peşte selacian (rechin), de la care s-au păstrat, în stare fosilă, doar dinţii. Dinţii de lamna sunt foarte răspândiţi în ţara noastră în Eocenul de la Porceşti (jud. Sibiu), Albeşti (jud. Argeş) etc.

Lamprofir. (gr. lampros-strălucitor). Rocă magmatică filoniană, de culoare închisă, (cenuşie sau neagră), compactă, cu structură porfirică, şi constituită, în general, din minerale feromagneziene. După mineralul femic (melanocrat) preponderent, se cunosc următoarele varietăţi de lamprofire: minete, vogesit, kersantit, odinit, spessartit, garewait, comptonit, monchiquit, polzenit şi bergalit. În România se întâlneşte în formaţiunile cristaline ale Carpaţilor Orientali, în Munţii Făgăraşului şi în Munţii Banatului.

Landşaft. (germ. Landschaft-peisaj). Parte a învelişului geografic, cu trăsături proprii, care se diferenţiază de regiunile vecine printr-o grupare diferită a elementelor componente (relief, climă, ape, vegetaţie, sol, faună, activitate antropică) şi prin raporturi şi interacţiuni diferite între ele. Modificând elementele componente şi raportul dintre ele, societatea omenească, prin activitatea sa, modifică landşaftul natural, transformându-l într-un landşaft culturalizat. Modificarea unui singur component al landşaftului atrage după sine schimbări la ceilalţi componenţi, datorită legăturilor de interdependenţă dintre ei. Când aceste modificări duc la ruperea echilibrului natural, ele au consecinţe negative pentru societate (de ex.: despăduririle neraţionale duc la degradarea terenurilor, care cu greu mai pot fi readuse în circuitul economic). Dacă se acţionează în mod ştiinţific, landşaftul poate fi modificat în sensul dorit fără să i se strice echilibrul său natural. V. Peisaj.

Lande; landă. (fr. lande-bărăgan, câmpie aridă). Câmpie nisipoasă cu formaţiuni sempervirescente de arbuşti, subarbuşti şi ierburi (îndeosebi ericacee: Erica, Calluna etc., şi leguminoase ca Genista, Cytisus etc.), obişnuit pe soluri acide, în regiunile cu climat umed atlantic. Este deci un ţărm nisipos, rectiliniu, acoperit cu dune maritime cu înălţime până la 80 m, situat pe coasta de sud-vest a Franţei. Între dune se găsesc lacuri alungite, cu vegetaţie specifică de baltă. În funcţie de vegetaţia dominantă se disting: landă cu arbuşti şi subarbuşti, landă cu muşchi, landă cu licheni, landă cu ferigi, landă cu iarbă neagră (tufişuri cu Calluna, landă à bruyères), lande ierboase etc.

Landenian. (de la numele localităţii Landen-Belgia). Nume dat în 1839 de către Dumont etajului superior al Paleocenului, format la partea inferioară din depozite marine, iar la partea superioară din formaţiuni fluviatil-estuariene şi caracterizate prin lamelibranhiatul Ostrea bellovacina şi diverse specii de Cyprina.

Landşaft. Porţiune din învelişul geosferic care posedă trăsături proprii, diferite de cele ale porţiunilor învecinate de care este despărţită prin limite naturale; se caracterizează printr-o anumită formă a interacţiunii dintre relief, climă, ape, soluri, vegetaţie, faună şi activitatea omului; se mai numeşte peisaj geografic.

Langgbeinit. Sulfat de potasiu şi magneziu cristalizat în sistem cubic, incolor şi cu un luciu sticlos. Apare în zăcăminte evaporitice de săruri delicvescente (în România la Găleanu-Târgu Ocna).

Langhian. Etaj al Miocenului mediu dezvoltat în facies marin. Termenul a fost introdus în 1865 de geologul italian Lorenzo Pareto pentru depozitele din colinele Langhe din N Italiei.

Lantanide. Grupul elementelor chimice ale pământurilor rare (v.), din care fac parte subgrupul ceriului (lantan, ceriu, praseodim, neodim, promeţiu şi samariu) şi subgrupul yterbiului (europiu, gadoliniu, terbiu, disprosiu, holmiu, erbiu, tuliu, yterbiu şi luteţiu). Au proprietăţi fizice şi chimice asemănătoare şi o constituţie identică a învelişului lor electronic exterior. Se cunosc peste 200 minerale care conţin lantanide, dar dintre acestea abia 15-20% pot constitui materie primă pentru extragerea lor (ex.: ceritul, monazitul, xenotimul etc.).

Lanţ de soluri. Asociaţie de soluri formate pe aceeaşi rocă-mamă, în regiuni cu energie de relief moderată, succedându-se într-o ordine determinată, din cumpăna apelor până în vale. Sin. Catenă de soluri.

Lanţ muntos. Termen complex întrebuinţat pentru a indica ansambluri muntoase alungite, în general formate din culmi, masive şi chiar depresiuni, care se dispun paralel; pe porţiunile unde acestea au aceeaşi orientare şi structură se mai numesc şi ramuri muntoase. De asemenea, termenul de lanţ poate fi folosit pentru diversele ramuri paralele, indiferent de orientare, dar ţinând cont de poziţia şi structura din interiorul munţilor: lanţ principal (cel format primul şi mai impozant), lanţul din faţă (care are o structură cutată şi uneori recentă şi care este despărţit de primul printr-o depresiune tectonică-avantfosa). Termenul de cordilieră are azi un sens geologic, dar este utilizat şi într-un sens dublu morfologic: pentru a desemna, mai ales, mari ansambluri de lanţuri muntoase (cordiliera alpină în ansamblul ei, sau cordiliera andină), sau pentru a distinge, în cadrul lanţurilor muntoase, numai acele lanţuri muntoase care au o structură cutată complexă şi care au apărut din geosinclinale. Elementele cordilierelor care au un mers curbat se numesc arcuri muntoase (ex.: Carpaţii, Alpii Occidentali), iar arcurile pe jumătate emerse formează ghirlande insulare (Antilele, estul Asiei). Din punct de vedere geologic, un lanţ muntos a fost pus în loc în timpul unor serii de faze orogenetice, urmate şi îmbinate cu mişcări de înălţare. După locul de formare, pot fi: lanţuri intracontinentale (se realizează prin deformarea soclului şi a cuverturii sale, cu puţin fliş, un metamorfism redus şi un vulcanism de intruziuni rare), lanţuri pericontinentale (cu două subtipuri: lanţ de geosinclinal, cu şariaje, fliş bogat, molasă, metamorfism generalizat, vulcanism activ şi lanţ de prag, situat tot la marginea continentului dar cu fliş puţin, metamorfism redus, însă vulcanism intens).

Lanţ vulcanic. Aliniament de munţi vulcanici (ex. Oaş-Gutâi-Ţibleş-Călimani-Gurghiu-Harghita din ţara noastră).

Lapiez, lapiaz. Şănţuleţ format prin dizolvarea în suprafaţă a calcarului, sării sau gipsului şi care se prezintă în grupuri dense, lăsând adesea între ele creste crenelate ascuţite sau rotunjite, dând câmpuri de lapiezuri numite rascles în Jura, arres în Pirinei şi karren în Elveţia. Sunt mai multe tipuri de lapiezuri: lapiezuri nude sau vii (cu roca la zi, dezvoltate puternic în regiunile intertropicale şi în etajele montane cu nivaţie sezonieră puternică); lapiezuri acoperite, numite şi fosilizate sau cripto-lapiezuri (acoperite de sol vegetal sau de terra rossa); lapiezuri perforante sau tubulare (mici orificii cilindrice, ce străpung strate calcaroase, frecvente sub climat mediteranean); lapiezuri boltă sau inverse (o reţea vermiculară pe acoperişul cavităţilor carstice, rezultată din dizolvarea şi acţiunea apelor sub presiune, ce duce la dizolvarea diferenţiată); lapiezuri de litoral, care se formează pe două fâşii: deasupra liniei de flux (apa scursă din spuma mării, când lapiezurile au spinări ascuţite) şi pe zona de oscilare a mareei (spaţiul intertidal), unde spinările bine marcate înconjoară bălţi mici circulare cu fundul plat: lapiezuri de fisuri (formate prin lărgirea fisurilor şi sunt: paralele, respectiv rectilinii, uneori meandrate, mai rar tubulare, când se localizează la întretăierea fisurilor); lapiezuri-şanţ (sunt adânci, adesea pe fisuri). Sin. Karren (v.).

Lapili. (lat. lapilli-pietricică, pietre mici). Bucăţi de lavă vulcanică, de piatră ponce sau de alte roci rupte din coşul vulcanic, cu diametrul de 0,2-5-10 cm, proiectate în atmosferă în timpul erupţiilor vulcanice, şi care s-au acumulat pe pantele conului vulcanic, în jurul craterelor, uneori consolidându-se în cadrul tufurilor.

Lapislazuli. Sin. Lazurit (v.).

Lapoviţă. Fenomenul hidrometeorologic reprezentat prin căderea concomitentă a fulgilor de zăpadă şi a picăturilor de apă, la temperaturi apropiate de 0^oC. Compoziţia ei mixtă se datorează topirii fulgilor de zăpadă care traversează straturi de aer cu temperaturi negative. Frecventă este în regiunile temperate şi submediteraneene în anotimpurile reci.