Dic?ionar de Geografie

Tectite. (gr. tektos-topit). Meteoriţi litici (v. sub Meteorit) întâlniţi în Neozoicul ca şi în Cuaternarul din Insula Tasmania, din sudul Australiei şi din sud-estul Asiei. Sin. Moldavite, Bilitonite, Meteori sticloşi, Piatra Lunei (popular).

Tectodinamică. V. Tectonică.

Tectogen. Geosinclinal intrat în faza de cutare, faliere, şariaj. Când tectogenul se ridică peste nivelul mării şi începe să fie erodat tot mai puternic, el trece în orogen (v.).

Tectogeneză (tectonogeneză). Procesele interne care duc la crearea structurilor geologice. Uneori, termenul este dat şi pentru naşterea reliefului tectonic, în special în sens de orogeneză. Sin. Diastrofism (v.).

Tectogeneza Gotidelor. Mişcări tectonice din Proterozoicul mediu, ce s-au înregistrat pe Scutul Baltic.

Tectogeneza kenorană. Mişcări tectonice ce au avut loc pe teritoriu Scutului Canadian, acum circa 2 600 milioane de ani în urmă (Proterozoic).

Tectonica globală (tectonica în plăci). Disciplină geologică nouă care studiază calitativ şi cantitativ dezvoltarea dorsalelor oceanice, expansiunea fundurilor oceanice, formarea şi dezvoltarea plăcilor care constituie scoarţa terestră, migraţia continentelor şi a polilor, variaţiile câmpului magnetic şi ale altor câmpuri fizice ale Pământului. Prima etapă, hotărâtoare ca pondere, în succesiunea cercetărilor din ultimele două decenii, a fost perfecţionarea sondelor ultrasonice cu care s-au efectuat ridicări detaliate ale reliefului dorsalelor, pragurilor şi platourilor submarine, ale insulelor vulcanice submerse, ale foselor, câmpiilor abisale, conurilor şi canioanelor submarine, platourilor continentale etc. A doua etapă a constituit-o cercetarea focarelor seismice ca localizare, adâncime, intensitate, frecvenţă, cauze etc. Focarele seismice de mică adâncime (30-60 km) sunt situate în lungul rifturilor din regiunea mediană a dorsalelor medio-oceanice şi a faliilor transversale (transformate sau de transformare), dar numai pe porţiunea dintre cele două rifturi decroşate. Focarele seismice de adâncime medie (60-300 km) se întâlnesc în regiunea cutărilor tinere alpino-himalayene şi în regiunea Mediteranei, iar cele de adâncime mare (300-700 km), în regiunea marilor fose din faţa arcurilor de insule din nordul şi vestul Oceanului Pacific, ca şi sub continentele sud- şi nord-american (focarele seismice adânci sunt situate pe suprafeţele Benioff (v.) la partea lor inferioară, în timp ce la partea superioară se întâlnesc focare de adâncime medie). A treia etapă o constituie cercetarea rocilor şi a depozitelor sedimentare de pe fundul oceanelor cu ajutorul tehnicii de seismo-reflexie şi al forajelor directe efectuate cu ajutorul carotierei cu piston. Cu această ocazie s-a constatat că: rocile şi depozitele de pe fundul oceanelor sunt mai noi şi mai subţiri în apropiere de rifturile din lungul dorsalelor medio-oceanice şi din ce în ce mai vechi şi mai groase pe măsură ce ne depărtăm de acestea; rocile care alcătuiesc dorsalele medio-oceanice sunt constituite din bazalte; cele mai vechi depozite situate pe fundul oceanelor nu depăşesc Mezozoicul superior; dorsalele medio-oceanice nu au nimic comun cu dorsalele muntoase de pe continente, ele fiind formate din şiruri paralele de munţi vulcanici liniari, dezvoltaţi în etape pe fundul oceanului, în mod simetric, de o parte şi de alta a riftului. Studiindu-se valoarea câmpului gravitaţional şi a fluxului caloric pe fundul Oceanului Planetar s-a constatat că cele mai mari diferenţe în această privinţă apar între dorsalele submarine şi fose (fluxul caloric este maxim pe dorsale, unde se înregistrează şi o anomalie negativă Bouguer, în timp ce în fose, unde anomalia negativă este şi mai pronunţată, fluxul caloric este minim). Ridicările magnetice au completat metodele geofizice de investigaţie asupra scoarţei terestre submarine, descoperindu-se anomalii magnetice mult mai puternice decât cele de pe continente şi existenţa, în lungul dorsalelor medio-oceanice, a benzilor cu magnetizări alternante pozitive şi negative, dispuse simetric, de o parte şi de alta a riftului; ele scot în evidenţă polaritatea câmpului magnetic al Pământului din vremea formării lor şi corespund ca lăţime cu timpul în care a acţionat câmpul magnetic respectiv. Aceeaşi succesiune în schimbarea câmpului magnetic s-a constatat şi la depozitele sedimentare din regiunea dorsalelor medio-oceanice când s-a determinat magnetismul lor remanent. Prin determinarea vârstei absolute a rocilor şi a depozitelor extrase de pe dorsale, cu ajutorul metodei potasiu-argon, s-a stabilit o scară cronologică a timpilor cât a acţionat câmpul magnetic de polaritate normală şi de polaritate inversă asupra scoarţei oceanice din zona axială a dorsalelor (riftului) până la câmpiile abisale; aceşti timpi corespund ca durată cu lăţimile diferite ale benzilor de o polaritate sau alta (dispuse simetric faţă de rift) şi indică distanţele cu care s-a deplasat lateral scoarţa în raport cu riftul, confirmând astfel teoria expansiunii fundului oceanic formulată independent de Dietz (în 1961) şi de Harry Hammond Hess (în 1962). În dinamica scoarţei, expansiunea fundului oceanic are loc în regiunea riftului (în zona de creastă a dorsalelor) în care ies din adânc lave care, prin răcire, se consolidează fixând polaritatea câmpului magnetic al Pământului din acel moment; pe măsură ce noi lave ies din adânc, aduse de curenţii de convecţie ascendenţi, subcrustali, rocile consolidate, din efuziunea precedentă, sunt împinse lateral şi simetric faţă de axa dorsalei. Aportul de magmă din astenosferă creează un flux caloric şi o seismicitate ridicată, determinate de discontinuitatea ce există în această zonă de permanenţă mişcare. Acumularea neîntreruptă de roci vulcanice creează un relief de munţi liniari paraleli cu riftul, neîntâlniţi pe continente, care rămân submerşi, deşi se ridică în unele locuri cu peste 2 000 m deasupra fundului oceanului. Prin efuziuni succesive de magmă în zona riftului (zona de extensiune) se formează continuu o crustă oceanică care este împinsă lateral şi perpendicular pe axa dorsalei medio-oceanice în direcţia foselor (zone de compresiune şi de subducţie), unde scoarţa oceanică se încovoaie sub un unghi de 50^o (suprafaţa Benioff) şi pătrunde în manta până la adâncimea de 700 km, topindu-se şi transformându-se din nou în magmă. Se apreciază că în regiunea dorsalelor submarine se creează anual o suprafaţă nouă de scoarţă, de ordinul a 2 km², şi că o cantitate egală din suprafaţa litosferei se întoarce prin subducţie în astenosferă, de unde rezultă că fenomenul de acreţie (creştere) a scoarţei oceanice nu duce la o expansiune semnificativă a globului terestru în ansamblul său. Deplasarea fundului oceanic se face sub forma unor calote sferice rigide numite plăci litosferice, care alunecă pe astenosferă, în lungul unor falii de forfecare (transformante), îndepărtându-se de zona riftului şi pătrunzând sub arcurile de insule periferice sau sub o placă litosferică continentală (în lungul suprafeţelor Benioff). Scoarţa suboceanică ia naştere în rifturi şi se consumă în fose. Între aceste limite ar rămâne rigidă şi nedeformată, dar suferă deplasări laterale pe compartimente mai mari sau mai mici care constituie plăcile litosferice. Principalele plăci litosferice (blocuri crustale majore) sunt: pacifică, nord-americană, sud-americană, africană, eurasiatică, chineză, indo-australiană şi antarctică, la care trebuie adăugate mai multe plăci mici (de ordinul II): Nazca, Cocos, caraibiană, adriatică, egeiană, turcă, arabică etc. Marginile plăcilor litosferice sunt, din punct de vedere tectonic, zone active, indiferent dacă ele sunt constituite din zone de divergenţă (zone de extensiune corespunzătoare dorsalelor) sau din zone de convergenţă (zone de compresiune corespunzătoare foselor). Există şi zone de convergenţă de tipul caracterizat de contactul dintre placa indiană şi marea placă eurasiatică, contact marcat de lanţul muntos himalayan. De asemenea se poate întâlni cazul când o placă oceanică (ex., placa pacifică) întâlneşte plăci continentale (ex., plăcile sud- şi nord-americane) sub care pătrunde, prin fosele paralele cu ţărmul, fomrând lanţuri de munţi (Anzii Cordilieri), vulcani activi şi zone de subsidenţă (contactul între placa pacifică şi placa nord-americană este bine marcat de falia San Andreas cu caracteristici geofizice şi tectonice specifice). Dacă limita dintre plăci se află în ocean, în lungul dorsalelor, atunci ea se caracterizează prin expansiunea fundului oceanic, iar dacă o astfel de limită se găseşte în dreptul unei fose (cazul Pacificului de Vest şi de Nord), atunci în spatele ei se formează arcuri de insule vulcanice (de la insulele Aleutine până la insulele Kermadec). În cazurile în care contactul între două plăci se află în interiorul unui continent se formează grabene mari, cu acumulări de apă şi manifestări vulcanice (cazul marelui rift est-african, continuat spre nord cu Marea Roşie, golful Akaba, valea Iordanului etc.). Un caz asemănător, care a luat naştere cu 200 milioane de ani în urmă, a fost spargerea unui bloc continental unitar (euro-africano-american) şi formarea marelui rift medio-atlantic pe seama căruia s-a născut, în decursul timpului, Oceanul Atlantic. În mişcările lor plăcile litosferice alunecă pe astenosferă şi poartă cu ele tot ce se găseşte deasupra lor, oceane sau continente. În ipoteza tectonicii în plăci, continentele sunt pasageri pasivi ai plăcilor şi nu există o relaţie cauzală directă între plăci şi continente; de aceea marginile continentelor pot să coincidă sau nu cu marginile plăcilor, după cum plăcile pot să se limiteze între ele în plin ocean sau în plin continent. Mişcarea de deplasare a plăcilor litosferice se face în mod diferenţiat, cu viteze şi în direcţii diferite. Cercetări recente au stabilit că Africa se depărtează de America de Sud cu 1 cm/an, iar Eurasia de America de Nord cu 2 cm/an; Africa se apropie de Eurasia cu 2 cm/an la Gibraltar şi cu 3 cm/an în dreptul Turciei, iar placa turcă se mişcă de la est la vest cu 11 cm/an de-a lungul faliei anatolice etc. Studiul complex al faliilor de transformare de pe fundul Oceanului Atlantic de Nord arată care au fost situaţiile mişcării plăcilor în Mezozoic şi în Neozoic şi cum s-au schimbat în acest interval de timp zonele de compresiune şi de extensiune din lungul axei mediteranelor. Astfel de studii sunt în curs de efectuare şi în cuprinsul celorlalte oceane. Teoria tectonicii globale constituie în prezent un instrument riguros de cercetare, cu posibilităţi de testare matematică a ipotezelor şi metodelor cu care lucrează, fiind fundamentată pe numeroase date de observaţie, bine stabilite, care-i permit să sintetizeze şi să explice fapte cunoscute sau să prevadă situaţii care sunt de aşteptat în zone caracterizate prin anumite condiţii dinainte cunoscute. Pentru teoria tectonicii globale s-a propus şi numele de geonomie. Sin. Tectonică în plăci, Structură în plăci (termen părăsit).

Tectonică. (gr. tektonikos, lat. tectonicus-care aparţine construcţiei, de arhitectură, deoarece tectonica construieşte relief). Ramură a geologiei (v.), care se ocupă cu studiul structurii (arhitecturii) scoarţei Pământului, respectiv cu modul de aşezare a stratelor şi a altor corpuri de roci în scoarţă, cu deformările pe care acestea le-au suferit în decursul timpului geologic datorită mişcărilor scoarţei şi cu cauzele care au produs aceste mişcări. Sin. Geologie structurală, Geotectonică. În concluzie, prin tectonică se înţelege: 1. Dispunerea geometrică a rocilor şi stratelor ce compun scoarţa terestră; sin. Structură geologică. 2. Mişcările interne care dau naştere la structuri (tectogeneză). 3. Ramură a geologiei ce se ocupă cu structura scoarţei terestre. Sin. Geologie structurală.

Tectonită. Rocă metamorfică, cu textură orientată, în care cristalele sau granulele mineralelor componente, în special ale celor cu habitusurile prismatice alungite, lamelare sau foioase, sunt deplasate diferenţial, sistematic, sub acţiunea stressului (v.). Dispunerea orientată a mineralelor, care se produce în timpul procesului de cristaloblasteză (v.), conduce la o distribuţie asemănătoare şi a altor elemente structurale sau texturale (ex.: şistuozitatea, clivajul, fisurarea etc.). Se deosebesc: tectonite-B, la care aspectul structural este dat de liniaţie (dispunere paralelă a mineralelor prismatice alungite), de obicei paralelă cu direcţia structurii geologice; tectonite-S, care prezintă pe foliaţie (dispunere în plane paralele lamelare sau foioase) secundară (ex.: clivaj de curgere prin deformare plastică; clivaj de forfecare şi fractură prin deformare rupturală) şi tectonite-R, la care elementele sunt orientate prin acţiunea forţelor tectonice care au determinat mişcări de rotire în jurul unei axe paralele cu axa structurii geologice majore.

Tectonosferă. (gr. tektonikos-care aparţine construcţiei, sphaira-sferă). Geosferă de la periferia globului terestru care cuprinde scoarţa şi partea superioară a mantalei Pământului (astenosfera), în care materialele componente prezintă o anumită diferenţiere pe orizontală şi iau parte la procesele orogenetice şi epirogenetice care afectează scoarţa. Baza tectonosferei, care are în medie 700 km grosime, corespunde cu suprafaţa echilibrului izostatic (conform teoriei izostaziei) sau se găseşte la o adâncime mai mare (conform unor ipoteze orogenetice bazate pe procesele subcrustale). În cuprinsul tectonosferei se produc şi se manifestă frecvent fenomene fizice şi geologice de importanţă majoră care reflectă interdependenţa dintre materia crustală şi subcrustală.

Tefrocronologie. Cronologie ce se bazează pe studiul depozitelor vulcanice.

Tehnologie blândă. Formă de tehnologie nepoluantă care nu perturbă în nici un mediul înconjurător. Conceptul se defineşte prin patru trăsături fundamentale: aplicarea tehnologiei respective să nu prezinte riscuri pentru om, să se bazeze pe materii prime naturale, principalele materii prime să fie regenerabile, să consume energie puţină.

Teiş. Pădure de tei (Tilia sp.).

Telemagmatic. (gr. tele-departe, magma-cocă, aluat). Calitatea unui proces mineralogenetic şi, în special, a unei parageneze minerale, de a se forma în apropierea scoarţei terestre (departe de locul de origine al magmei), la temperaturi joase.

Teleosteeni. (gr. teleios-pe deplin, complet, osteon-os). V. sub Teleostomi.

Teleostomi. Peştii cei mai evoluaţi, cu organizaţie superioară. Cunoscuţi încă din Devonian, teleostomii formează astăzi majoritatea faunei ihtiologice. Se împart în infraclasele: Choanichtyes, care cuprinde ordinele Crosopterigieni (ex.: Osteolepis, din Devonianul mediu; Holoptychius, din Devonianul superior; etc.) şi Dipnoi (ex.: Dipterus, din Devonianul mediu; Ceratodus, din Triasic etc.) şi Actinopterigieni, care cuprinde 90% din peştii actuali, grupaţi în ordinele: Ganoizi (ex.: Palaeoniscus, din Permian; Lepidotus, din Triasic-Jurasic; etc.) şi Teleosteeni, peştii cei mai numeroşi ai faunei actuale, 90% din peştii actuali, şi grupul cel mai bogat de peşti fosili din ţara noastră, apăruţi în Jurasic, cu mare dezvoltare până astăzi (ex.: Cyprinidele de apă dulce, cunoscute din depozitele de vârstă oligocenă; Clupeidele, cu genurile: Leptolepis, din şisturi litografice jurasice din Bavaria (Germania); Clupea longimana, C. sardinites etc. din şisturile menilitice din Carpaţii Orientali; Alosa nordmanni din Meoţianul de la Târgu Jiu; Serranus budensis, Scomber, Capros, Nemopteryx etc. din şisturile menilitice din Carpaţi; etc.). Sin. Osteichtyes.

Telinit. Constituent maceral al cărbunilor minerali, respectiv constituent microlitic tipic al vitritului (v.), în care structura celulară apare mai puţin clară în cea transparentă (mai ales când cavităţile celulare sunt umplute cu alţi macerali sau cu substanţe minerale diverse). Are culoarea cenuşie, până la alb-gălbui, variabilă cu rangul cărbunelui. Sin. Provitrit, Xylovitren.

Telmatologie. (gr. telmatos-malştină, logos-ştiinţă). Disciplină a ştiinţelor hidrologice care se ocupă cu studiul mlaştinilor.

Telotremata. Ordin de brahiopode articulate. Foarte numeroase, atât în depozitele paleozoice, cât şi în cele mezozoice şi neozoice, telotrematele s-au păstrat, prin anumite genuri, până astăzi. Ex.: Spiriferaceae, cu dezvoltare mare în Paleozoic (Spirifer, Uncites, Atrypa etc.), dispărute la sfârşitul Jurasicului; Rhynconellaceae, cu foarte numeroase genuri, răspândite larg din Paleozoic până astăzi (Rhynchonella, Wilsonia, Uncinulus etc.); Terebratulaceae, apărute în Devonian şi cunoscute şi astăzi, cu mare valoare stratigrafică (Terebratula, Stringocephalus, Pygope, Peregrinella etc.).

Telurobismut. Sin. Tetradimit (v.).

Temnospondili. (gr. temnein-a tăia, spondulos-vertebră). Ordin de amfibieni stegocefali. Ex.: Ichthyostega (din Devonianul din Groenlanda), Archegosaurus şi Eryops (din Carboniferul inferior până în Triasicul inferior), Mastodonsaurus (din Triasicul mediu şi din cel superior etc.).

Temperatură absolută. Temperatură exprimată în grade Kelvin (conform scării absolute de temperatură, Kelvin).

Temperatură activă. Temperatura aerului, care depăşeşte minimul biologic, necesar dezvoltării unor plante, într-o fază oarecare sau în întreaga perioadă de vegetaţie.

Temperatură acumulată. Suma temperaturilor dintr-o perioadă determinată.

Temperatura aerului. Însuşire fizică şi principal parametru al stării aerului. Prezintă atât variaţii temporale periodice (diurne şi anuale) şi neperiodice (de la un an la altul şi de lungă durată), cât şi variaţii teritoriale. Pe verticală, cel mai adesea, scade paralel cu creşterea înălţimii. Se măsoară în grade Celsius, Fahreinheit sau Kelvin, cu ajutorul termometrelor şi termografelor.

Temperatura constantă. Valoarea în grade Celsius a temperaturii care reprezintă pragul la care au loc anumite procese biologice specifice insectelor dăunătoare. Depăşirea în direcţie pozitivă sau negativă a temperaturii constante produce stoparea procesului respectiv, care se declanşează imediat la revenirea acestei temperaturi.

Temperatură echivalentă. Temperatura la care ajunge un volum dat de aer, dacă întreaga lui cantitate de vapori s-ar condensa. Se notează cu Te.

Temperatură potenţială. Temperatura aerului redusă, conform gradientului adiabatic uscat, la un nivel standard de presiune (1 000 mb). Se notează cu  (theta).

Tensiunea vaporilor de apă. Presiunea parţială a vaporilor de apă din atmosferă. Se deosebesc: tensiune reală (presiunea parţială a vaporilor de apă din atmosferă, măsurată la un moment dat) şi tensiune maximă sau de saturaţie (presiune parţială a vaporilor de apă din atmosferă, aflaţi în echilibru indiferent cu o suprafaţă evaporantă).

Tentaculites. (lat. tentaculum-antenă, tentacul). Organisme fosile cu poziţie sistematică încă nesigură, reprezentând fie o formă embrionară de Orthoceras (v.), fie o formă de pteropode (v.). Au fost întâlnite în formaţiunile siluriene şi devoniene (ex.: şi în Devonianul din nordul Dobrogei).

Teodolit. Aparat pentru măsurat unghiurile orizontale şi verticale în lucrările topografice şi geodezice.

Teoria contracţiei. V. Ipoteze geotectonice.

Teoria driftului. V. Deriva continentelor.

Teoria eustatică. Teorie oarecum fixistă, care presupune imobilitatea continentelor şi explică o serie de forme de relief şi fenomene prin variaţiile nivelului oceanic: etajarea teraselor fluviatile, a suprafeţelor de eroziune, a plajelor, desfăşurarea în reprize mari a eroziunii.

Teoria geografiei. Sistem închegat de idei şi principii care interpretează şi explică relaţiile dintre sferele de la exteriorul Pământului, inclusiv societatea, şi fenomenele care rezultă din interacţiunea lor. Poate avea aspect global, fenomenologic (o singură sferă), regional sau local şi, în toate cazurile, se referă la structură-sistem, funcţie şi istorie-dezvoltare.

Teoria izostaziei. V. Izostazie.

Teorii geotectonice. V. Ipoteze geotectonice.

Tephra. Ansamblul produselor vâscoase şi solide ejectate de vulcani.

Terai. Junglă de bambus (în India, Indochina).

Terasă. Formă de relief cu aspect de treaptă, situată la diferite altitudini în lungul versanţilor văilor (terasă fluviatilă) sau în lungul ţărmurilor marine şi lacustre (terasă litorală). Terasele fluviatile sunt resturi ale fostelor albii majore rămase suspendate faţă de actuala albie majoră, ca urmare a adâncirii văii determinată de activarea eroziunii pe verticală a apei curgătoare respective. La o asemenea terasă se deosebesc, ca elemente morfologice şi structurale: podul sau suprafaţa terasei, cu aspect neted, reprezentând restul propriu-zis al albiei majore; fruntea terasei, care reprezintă planul înclinat care face legătura între pod şi albia majoră actuală (în cazul teraselor superioare, fruntea face legătura între podurile a două terase succesive); muchia terasei, care face legătura dintre pod şi frunte; piciorul terasei leagă fruntea de luncă, iar ţâţâna leagă podul cu forma imediat superioară (versant). Din punct de vedere structural, podul terasei poate fi tăiat în roca tare sau în depozite geologice cutate, orizontale sau monoclinale, şi acoperit cu nisipuri şi pietrişuri numite "de terasă" (cu structura încrucişată), peste care se suprapun un strat de loess (sau de lehm) şi unul de sol. Podul teraselor este de obicei parazitat de material coluvial şi de conuri de dejecţie. La terasele mai vechi, podul terasei poate suporta unul sau mai multe orizonturi de soluri fosile care pot alterna cu loessuri, cu lehmuri sau cu material coluvial. Când o terasă este lipsită complet de pătura aluvială, se numeşte terasă în rocă (întâlnită frecvent în regiunile montane), spre deosebire de terasele aluviale, al căror pod este acoperit de aluviuni, iar fruntea lor intersectează şi roca subiacentă. În mod obişnuit o terasă se formează în două etape: în prima, se dezvoltă albia majoră, printr-un proces erozivo-acumulativ, iar în a doua, râul se adânceşte, creându-şi o nouă luncă, faţă de care albia majoră (lunca) precedentă rămâne suspendată ca o treaptă, devenind terasă. Sunt şi cazuri în care o terasă ia naştere în trei etape: două de eroziune, despărţite printr-una de acumulare. Deoarece terasele fluviatile se formează prin faze de acumulare şi au un caracter ciclic, ele se mai numesc şi terase ciclice. Cauzele care formează terasele fluviatile sunt: climatice, eustatice şi tectonice. Cuazele climatice sunt reprezentate de schimbările climatice, care duc la modificarea raportului debit lichid-debit solid şi, prin aceasta, a raportului eroziune-acumulare. Fazele glaciare şi interglaciare au creat, în zona temperată, condiţii favorabile formării teraselor. În fazele glaciare debitul apelor curgătoare creşte foarte mult şi odată cu aceasta şi puterea lor de eroziune şi de transport; eroziunea în suprafaţă şi mai ales cea de versant progresează repede; albiile râurilor se lărgesc prin retragerea versanţilor, dar se şi colmatează. În interglaciar, debitul apelor curgătoare scade simţitor, ca şi aportul de materiale de pe versanţi, iar râurile se adâncesc, sculptând frunţi de terasă. Procesul de formare a teraselor de tip "climatic" este opus celui de nivel de bază, în care tăierea frunţii teraselor are loc în fazele glaciare. Acest proces se întâlneşte mai frecvent în bazinele medii şi superioare ale râurilor ce se varsă direct în mare, în timp ce în cursul lor inferior acţionează mai intens influenţa nivelului de bază. În regiunile de câmpie, la etiaj, apele râurilor încetează transportul şi erodează uşor lunca în adâncime, creând terase de etiaj. Schimbările raportului dintre eroziune şi acumulare au loc în fazele de maximum glaciar sau interglaciar şi de aceea este avantajoasă separarea unei oscilaţii climatice într-o fază anaglaciară şi una cataglaciară. În anaglaciar, punctul "n" de intersecţie a eroziunii cu acumularea se deplasează în amonte, producându-se acolo o eroziune, în timp ce în aval de "n" are loc o intensă aluvionare; în cataglaciar punctul "n" se deplasează spre aval, odată cu eroziunea, care se adânceşte, retezând o frunte de terasă. Terasa este cataglaciară, deoarece atunci s-a tăiat fruntea ei, iar podurile de terasă sunt, de obicei, anaglaciare. Ca structură, aluviunile depuse în anaglaciar, din aval spre amonte, sunt acoperite în aval de aluviuni cataglaciare. Un tip aparte de terase de tip climatic îl formează terasele fluvio-glaciare, modelate de torenţii glaciari în depozite glaciare sau fluvio-glaciare, în timpul retragerii frunţii gheţarului. Cauzele eustatice sunt reprezentate de oscilaţiile pozitive şi negative ale nivelului de bază oceanic; coborârea nivelului general al Oceanului Planetar a avut loc în fazele glaciare, ca urmare a blocării unei mari cantităţi de apă, sub formă de zăpadă şi de gheţari, pe uscat. În interglaciar topirea acestora a dus la creşterea nivelului general al Oceanului Planetar. Oscilaţiile nivelului Oceanului Planetar între fazele glaciare şi interglaciare s-ar reduce, după datele mai noi, la 25-30 m (ceea ce corespunde cu distanţa pe verticală între principalele terase eustatice). În raport de oscilaţiile nivelului de bază general, în fazele glaciare ar fi avut loc etape de sculptare a frunţii teraselor, iar în fazele interglaciare, etape de colmatare a podurilor. Formarea de terase eustatice are loc numai când regresiunea marină, determinată de scăderea nivelului oceanic, dezveleşte un abrupt sau o platformă continentală cu o pantă mai înclinată decât a râului. Cercetările relativ mai noi precizează că vârsta podului unei terase eustatice este, în principiu, cataglaciară (faza de topire a gheţarilor), iar fruntea terasei este din anaglaciarul următor (fază de răcire a climei spre glaciarul următor). La terasele apelor curgătoare tributare mărilor închise (Marea Caspică, Marea Neagră) podul teraselor se formează în anaglaciar, iar fruntea, în cataglaciar. Declanşarea eroziunii în cazul eustatismului negativ se transmite cu întârziere în susul unei văi şi nu depăşeşte de obicei zona câmpiilor din cursul inferior. În această situaţie terasele din cursul mijlociu şi superior al apelor curgătoare sunt de natură climatică (ca şi eustatismul, de altfel), dacă nu intervin mişcări tectonice care să producă perturbaţii în formarea teraselor. Terasele eustatice sunt convergente spre amonte şi divergente spre aval. Cauzele tectonice sunt legate de mişcări pe verticală ale unor compartimente din scoarţa globului, care pot determina schimbări în raportul dintre eroziune-transport-acumulare şi duce la formarea teraselor chiar în condiţiile unui nivel de bază fix. Apele curgătoare desfăşoară o acţiune erozivă pe verticală, în regiunile cu tendinţă de ridicare, şi depun, în cele în care au loc mişcări de coborâre. În timpul mişcărilor de ridicare se taie fruntea terasei, iar în perioadele de stagnare sau de uşoare coborâri, se desfăşoară eroziunea laterală şi se aluvionează lunca. De obicei mişcările de ridicare ale unei regiuni sunt însoţite de mişcări negative compensatorii care afectează regiunea vecină. Astfel de cazuri se întâlnesc în ţara noastră în regiunea subcarpatică de curbură, unde terasele epirogenetice diverg spre amonte şi converg spre aval, afundându-se sub aluviuni mai noi, în zona de subsidenţă de la periferia dealurilor, şi formând terase în foarfece. Ele reapar sincrone cu cele din regiunea subcarpatică, în partea sudică a Câmpiei Române (la est de râul Argeş), după ce văile respective au traversat zona de subsidenţă, pentru a se îndepărta spre Dunăre. Datorită mişcărilor de ridicare locale, în sectoarele transversale, din dreptul anticlinalelor, se observă deformări ale teraselor (ex.: terasele Teleajenului, în regiunea subcarpatică, terasele râului Târgul, la sud de Câmpulung etc.). După modul de formare, terasele fluviatile pot fi: climatice, eustatice, tectonice (epirogenetice şi strofice-neotectonice), locale, false (pseudoterase, terase-con sau con-terase) etc. Terasele locale pot fi: de etiaj, de meandru, de baraj şi fluvio-glaciare. Terasele de meandru se formează frecvent prin retezarea promontoriilor (lobilor convecşi) dintre meandre. Fiind formate în acelaşi timp prin aluvionare şi prin eroziunea rocii "în situ" se mai numesc terase poligenice. Terasele de baraj sunt tăiate în aluviunile ce se acumulează timp îndelungat în spatele unui obstacol care barează un curs de apă, ca urmare a creării unui nivel de bază local (faza de tăiere a teraselor are loc pe măsură ce este înlăturat obstacolul). Terasele false au aspect de trepte, care se aseamănă cu terasele create de râu, dar genetic ele sunt frunţi de alunecări stabilizate (terase de alunecare), sau frunţi tăiate în conurile de dejecţie (conuri-terasă) sau în glacisurile (glacisuri-terasă) care parazitează lunca, în momentul când râul execută deplasări laterale spre malul respectiv. Glacis-terasă se numeşte partea inferioară a glacisului şi care diferă de o terasă propriu-zisă prin aceea că are pantă transversală mai mare, aluviunile sunt mai puţin rulate şi provin de pe versantul vecin. După structură, terasele fluviatile se împart în: terasă în rocă (sau de eroziune, care nu au pătură aluvionară, roca în loc apărând pe suprafaţa podului), terase aluviale (sau aluvionare, care au o pojghiţă aluvionară, formată preponderent din pietrişuri bine rotunjite, numite pietrişuri de terasă; unii autori le numesc terase aluvionare, în sensul că s-ar fi format printr-o fază aluvionară, iar aţii terase etajate, considerând că pe frunte aflorează atât roca în loc cât şi pătura de aluviuni, deci două etaje) şi terase în aluviuni (sau de acumulare, unde podul coincide cu o suprafaţă terminală de aluvionare, iar fruntea este retezată complet în aluviuni); tot forme de acumulare sunt şi terasele îmbucate (păturile aluvionare ale fiecărei trepte se îmbucă una într-alta) şi terase rezemate (pături aluvionare ce se reazemă una în cealaltă, toate având aceeaşi talpă de rocă în loc). După forma profilului longitudinal, terasele se clasifică în: convergente spre amonte (eustatice), convergente spre aval (neotectonice şi climatice), paralele sau concordante (eustatice şi când sunt privite pe unităţi morfo-structurale; profilele lor sunt relativ paralele între ele, inclusiv cu cel al luncii ), terase în foarfece (când apar mişcări tectonice pozitive în cursul superior al râului şi negative în cursul mediu astfel că terasele mai vechi coboară lent în aval sub cele mai noi, fiind îngropate sub aluviunile acestora, adică terase îngropate); terase îngropate (când nivelul de bază a suferit importante mişcări eustatice pozitive); terase deformate local sau discordante (când intervin mişcări tectonice, pozitive sau negative, ulterior formării teraselor). După forma profilului transversal, terasele pot fi: bilaterale simetrice (dezvoltare egală pe ambele maluri) sau asimetrice (cu extindere mai mare pe un mal) şi terase unilaterale (existente numai pe un mal). După poziţia în raport cu valea, terasele pot fi: situate în cadrul văii sau pe interfluvii. După importanţa nivelelor de terasă în scară regională se deosebesc: terase majore (care se întâlnesc în lungul tuturor râurilor dintr-o regiune, putând fi luate ca terase reper), terase secundare (care sunt mai discontinui, iar la râurile mici nu apar sau se contopesc câte 2-3, pe anumite sectoare), terase locale (nu apar decât pe anumite sectoare şi nu se racordează în lungul râului). Terasele de interfluviu se pot forma printr-o fragmentare a piemonturilor sau provin dintr-o fostă câmpie aluvială (luncă) de confluenţă a două râuri în care s-au adâncit văile respective. Terasele fluviatile sunt fragmentate de torenţi şi de văile afluente, de procesele de pantă şi mai ales de noua albie majoră în formare. În multe cazuri se menţin numai umeri de terasă sau terase de versant racordabili, rămaşi ca resturi din vechile poduri de terasă, în petice cu atât mai reduse cu cât sunt mai înalte şi mai vechi. Se mai deosebeşte terasă epiglaciară (tăiată de râuri ce curg pe gheţari, în suprafaţa acestora). În România terasele fluviatile au aproximativ următoarele altitudini relative: 5-7 m, 8-15 m, 20 m, 30-35 m, 50-55 m, 75-80 m, 90-110 m, 150 m, 210 m, 260 m, ultimele apărând foarte rar. Cunoşterea teraselor fluviatile este importantă pentru stabilirea evoluţiei reţelei hidrografice şi a văilor respective, pentru stabilirea caracterului şi amplitudinii mişcărilor neotectonice, a particularităţilor climatice ale regiunii etc.; studiul depozitelor de terasă are importanţă în legătură cu materialele de construcţii (nisip, pietriş), cu unele resurse de subsol (fluturaşi de aur, platină, diamante), cu resurse de apă potabilă, precum şi cu diferite lucrări inginereşti (şosele, căi ferate, baraje, hidrocentrale etc. Terasele litorale se formează în lungul ţărmurilor marine (terase marine) şi lacustre (terase lacustre), ca urmare a mişcărilor epirogenetice pozitive ale uscatului sau a mişcărilor eustatice negative ale nivelului Oceanului Planetar. În ambele cazuri, faleza, plaja şi o parte din platforma de abraziune rămân suspendate faţă de noul nivel al mării, formând o terasă marină uşor înclinată dinspre continent spre mare. Terasele marine sunt larg dezvoltate în lungul ţărmurilor Mării Mediterane (cu deosebire al Africii de Nord), Oceanului Atlantic (ţărmurile Norvegiei, Scoţiei, Groenlandei), Oceanului Pacific etc. Se cunosc, ca şi la terasele fluviatile, terase litorale de abraziune, de acumulare şi mixte. Ca altitudine, sunt în general între 1-2 m, 5-8 m, 10-15 m, 25-35 m, 50-60 m şi 80-100 m. Pe ţărmul românesc al Mării Negre nu se păstrează decât urme vagi din ultimele două terase (5-6 m şi 1-2 m), deoarece vechile linii de ţărm, aflate la peste 100 km est de Constanţa, au submers treptat. Ridicarea cu intensităţi diferite a uscatului ar favoriza, după unii autori, formarea teraselor; fruntea terasei corespunde momentului de încetinire a mişcării, când abraziunea acţionează cu precădere. Terasa de abraziune apare ca o fâşie îngustă, paralelă cu ţărmul actual şi lipsită de sedimente. Terasa de acumulare se formează de obicei în regiunile litorale joase şi întinse, ca rezultat al predominării mişcărilor eustatice negative. Este acoperită cu nisipuri marine în genul celui de pe plajă. Terasa mixtă are caracter şi de abraziune şi de acumulare, rezultând de pe urma mişcărilor verticale pozitive ale uscatului şi negative ale nivelului marin. Cele mai tipice şi mai extinse terase marine sunt cele create de eustatismul climatic (glacio-eustatism) cuaternar. Mişcările izostatice din regiunile acoperite în trecut de calote glaciare determină deformări ale teraselor marine ridicându-le la altitudini superioare nivelurilor teraselor eustatice, cum este cazul în nordul Scoţiei, în jumătatea nordică a Peninsulei Scandinave sau în jurul Peninsulei Labrador din estul Canadei. Studiul teraselor litorale scoate în evidenţă caracterul mişcărilor verticale ale uscatului din zona ţărmurilor.