Carnian. (de la regiunea Alpilor Carnici). Primul etaj al Triasicului superior de tip alpin, caracterizat prin anumite specii de cefalopode (ex.: amoniţii Trachyceras subbulatus etc.), lamelibranhiate (Halobia, Myophoria, Cardita etc.) etc. Caracteristic Alpilor Orientali, se întâlneşte şi în ţara noastră în Munţii Hăghimaş şi Rarău, în Dobrogea (Agighiol, Nalbant etc.), în Munţii Perşani, în Munţii Codru-Moma etc.
Carnotit. (de la numele mineralogului francez A. Carnot). Mineral de uraniu şi vanadiu, puternic radioactiv, cu un conţinut de 63,4% UO3 şi 20,16 V2O5 (restul K2O şi H2O), care rezultă prin alterarea mineralelor primare din unele roci sedimentare bogate în resturi organice. Se găseşte în statele Utah şi Colorado (S.U.A.), în Congo, Australia etc.
Carotaj. Operaţie pentru determinarea naturii şi constituţiei scoarţei terestre (ex.: a stratelor străbătute de un foraj, a unui teren de fundaţie etc.). Se deosebesc: carotaj mecanic, dinamic, geofizic şi geochimic.
Carpatian.Etajul al patrulea al Miocenului pe teritoriul Europei centrale (unde a fost Parathethysul).
Carpatic, tip. Tip de relief montan caracterizat prin combinarea formelor rezultate din structuri cutate complexe, din înălţări şi scufundări ale unor blocuri hercinice, din vulcanism şi suprafeţe de nivelare. V. Cutare.
Carrascal (Carrasco).Desiş spinos, impenetrabil în regiunile aride ale Braziliei.
Carst. (de la Podişul Karst din Croaţia, unde are o mare dezvoltare şi unde a fost studiat pentru prima dată). Regiune din scoarţa terestră, cu forme morfologice (interioare şi exterioare) caracteristice, formate din roci solubile: calcare şi dolomite (carst tipic, carst principal), sare gemă şi săruri de potasiu, anhidrit şi gips (carst secundar), ca urmare a dizolvărilor provocate de circulaţia intensă a apelor subterane sau de suprafaţă. Fenomenele care se produc în urma acestei acţiuni (fenomene carstice) sunt condiţionate de întrunirea simultană a următorilor factori: existenţa rocilor solubile în apă; existenţa unui anumit grad de fisurare sau porozitate, care să asigure pătrunderea apei în interiorul rocii; mişcarea apei şi capacitatea de dizolvare a acesteia (în sare, gips etc., dizolvarea se face direct; în calcare, dolomite, în prezenţa şi cu ajutorul dioxidului de carbon). Procesul de carstificare se produce de obicei pe suprafeţe netede, slab ondulate, mai înalte decât regiunea înconjurătoare şi începe întotdeauna în văile de eroziune superficiale. Se deosebesc: holocarst (carst integral, format în calcare groase, pure din climatele umede sau temperate; se mai numeşte şi carst dinaric), merocarst (carst parţial, format în roci nu prea groase; este limitat la unele forme de adâncime, din cauza stratelor subţiri şi a calcarelor cu facies marnos sau cretos) şi carst intermediar (format în calcare groase, cu intercalaţii impermeabile); Kegel-carst format din câmpuri carstice în climatul intertropical cu martori deşi sub formă de turnuri (kegel). Relieful carstic este reprezentat fie prin forme morfologice interioare (peşteri, avene, văi subterane sau canale etc.), fie prin forme morfologice exterioare (lapiezuri, doline, prăpăstii, puţuri carstice, polje, chei, poduri naturale suspendate etc.), formate atât prin dizolvare simplă, cât şi prin dizolvare împreună cu prăbuşire sau eroziune. Ca dimensiuni şi intensitate a dezvoltării lor, formele carstice sunt variate: de la 5-10 pâlnii pe an şi pe km2 (regiuni foarte instabile), la o pâlnie pe km2 la 20-50 de ani (regiuni stabile). Sunt şi regiuni pe suprafaţa cărora nu sunt pâlnii, sau de 50 de ani nu s-a mai observat formarea nici uneia. După vârstă, se deosebesc: carst contemporan (activ) şi carst arhaic (pasiv sau mort) care, când este acoperit cu depozite mai noi, formează carst îngropat sau carst fosilizat. Fenomenele carstice sunt foarte răspândite în regiunile calcaroase ale globului terestru. Sunt mai cunoscute cele din cadrul peninsulei Balcanice (pe litoralul Mării Adriatice, în Dalmaţia), apoi din Franţa, Italia, Spania, C.S.I. (Crimeea, Caucaz, în Asia Mijlocie, în Ural, în raionul Tula etc.), în S.U.A. etc. În România, carsturi tipice se găsesc în toate regiunile: în Dobrogea (pe malul Dunării la sud de Hârşova, pe Valea Casimcea, în regiunea Amzacea, Negru-Vodă, Mangalia etc.); în Carpaţii Meridionali (Podişul Mehedinţi, Valea Olteţului şi a Lotrului, regiunea Polovragi-Baia de Fier etc.); în Banat (Cazanele Dunării, Valea Caraşului şi a Nerei, regiunea de la sud de Reşiţa etc.); în Carpaţii Orientali (Rarăul şi Ceahlăul, regiunea Cheile Bicazului-Hăghimaş, regiunea Piatra Craiului, Valea Dâmbovicioarei şi a Ialomiţei etc.); în Munţii Apuseni (Munţii Pădurea Craiului şi Bihorului, Munţii Trascăului, Hăşdatele cu Cheile Turzii, Codru-Moma, Platoul Padişului, masivul Scărişoara etc.), Munţii Poiana Ruscă etc. Carstul format în alte roci solubile decât în calcare (pseudocarst) se întâlneşte: în sare (la Sovata, lacurile Ursu, Aluniş, Sărat, Rece etc., în doline pe masivele de sare: la Slănic-Prahova; în depresiunea Bisoca-Neculele din Subcarpaţii de Curbură; etc.); în gips (în Alpi, în Apenini, în Sicilia, la Nucşoara, în Munţii Apuseni etc.); în cretă (în sudul Angliei, în nordul Franţei şi în Belgia); apoi în travertin (în Depresiunea Borsec, grotele Urşilor, Cetatea Bufniţei, Peştera de Gheaţă etc.). Există şi un tip de carst în care acţiunea chimică de dizolvare este mai redusă şi în care rolul principal îl are sufoziunea mecanică: pseudocarstul, carstul fals sau clastocarstul, format în loessuri şi în depozite loessoide (crovurile, găvanele, rovinele etc., din sudul Câmpiei Mostiştei şi Burnazului), în tufuri şi aglomerate vulcanice = vulcanocarst (ex.: în Munţii Harghita şi Căliman) etc.
Carst mic. Fenomen care se produce în unele roci argiloase cu conţinut bogat în săruri solubile (calcar, gips etc.) şi care consistă, fie în antrenarea particulelor fine de către apa în circulaţie, fie în dizolvarea intercalaţiilor solubile şi în crearea de mici goluri asemănătoare carstului (v.). Se produce numai în climat continental deşertic. Sin. Carst argilos.
Carstificare.Totalitatea proceselor ce conduc la formarea reliefului carstic: dizolvare, precipitare, transport, surpări, prăbuşiri, dezagregări.
Carstologie. Ramură ştiinţifică ce se ocupă cu studiul complex al carstului.
Cartare. (lat. charta-hârtie, hartă). Operaţie de urmărire pe teren şi de transpunere pe hărţi topografice (prin semne convenţionale, culori, etc.) a situaţiei geologice a unei anumite regiuni, privitoare la litologie, tectonică, stratigrafie, geomorfologie, ape subterane şi alte particularităţi fizico-geografice. Se deosebesc: Cartare geologică, în care se studiază fie deschiderile naturale ale scoarţei, fie, dacă în unele zone subsolul este acoperit total de sol (cu sau fără vegetaţie) sau de formaţiuni superficiale (deluvii, proluvii, apoi coluvii), deschiderile artificiale care se practică în acest scop (dezveliri, şanţuri, puţuri, galerii, foraje etc.), pentru a se obţine o imagine cât mai precisă a structurii geologice şi a succesiunii stratigrafice a unei regiuni. Cartarea geologică poate fi: de recunoaştere generală (pe hărţi la scara 1:100 000-1:20 000, cu 1-10 puncte de observaţie pe kilometru pătrat), amănunţită (pe hărţi la scara 1:25 000-1:20 000, cu 10-35 puncte de observaţie pe km2) şi foarte amănunţită (pe hărţi la scara 1:20 000-1:5 000, cu 30-250 puncte de observaţie pe km2). Cartarea geomorfologică are ca obiect ridicarea de date asupra terenului, care să permită obţinerea unei imagini de ansamblu asupra modului în care se prezintă actualmente şi au evoluat relieful şi reţeaua hidrografică a unei regiuni. Transpunerea pe hartă are loc cu ajutorul arealelor (colorate sau haşurate) şi al semnelor convenţionale. Cartarea a devenit metoda de bază a cercetării geomorfologice, cu ajutorul căreia se reface şi evoluţia reală a morfologiei unui teritoriu, înlocuind metoda subiectivă a suitelor de blocdiagrame preconizate de Davis. Cartarea hidrogeologică stabileşte condiţiile geologice de zăcământ şi, respectiv, de răspândire (circulaţie, extindere, volum, calitate) a apelor subterane. Cartarea se face pentru alimentări cu apă (arie mare de cercetare, dar cu mai puţine lucrări de explorare şi încercări de laborator) sau pentru studierea condiţiilor tehnico-geologice ale marilor lucrări inginereşti (arie mică de cercetare dar multe lucrări de sondaj, încercări experimentale pe teren şi probe de laborator). Cartarea solurilor (cartare pedologică)se ocupă cu identificarea şi separarea solurilor după proprietăţile lor şi în raport cu mediul geografic înconjurător. Atât cartarea geomorfologică, cât şi cea hidrogeologică trebuie să pornească de la o hartă, respectiv o cartare geologică prealabilă precisă. Cartarea geologică permite descoperirea şi delimitarea zăcămintelor de substanţe minerale utile; cartarea geomorfologică este utilă în problemele de amenajare a reliefului, de studii urbanistice etc.; cartarea hidrogeologică se face pentru alimentarea cu apă a aşezărilor omeneşti, uzinelor etc., sau pentru executarea marilor lucrări de construcţii inginereşti (baraje, tuneluri, poduri etc.), iar cartarea solurilor dă, într-o regiune, indicaţii folositoare pentru aplicarea celor mai bune metode agrotehnice, în vederea sporirii recoltelor.
Cartodiagramă.Hartă care prin intermediul diagramelor reprezintă mărimea diferiţilor indicatori statistici, raportaţi la unităţi teritorial-administrative.
Cartografie. (lat. charta-hartă, gr. graphein-a scrie). Disciplina care se ocupă cu ansamblul de studii şi operaţii ştiinţifice, artistice şi tehnice care, pe baza datelor obţinute direct prin ridicări geodezice, topografice, fotogrammetrice etc., sau din documentaţii, duc la executarea de hărţi, pentru reprezentarea suprafeţei generale a Pământului sau numai a unei porţiuni din această suprafaţă. Cartografia redactează şi multiplică hărţi de bază, transformă hărţi de la o scară la alta, execută desenul cartografic şi stabileşte regulile de cartare (v.) a diferitelor fenomene, din diverse ramuri ale ştiinţei şi tehnicii. Cartografia se împarte în următoarele: cartografie generală, care se ocupă cu tratarea în ansamblu a cunoştinţelor complexe ale cartografiei, cu privire, în special, la problemele de cunoaştere şi folosire a hărţilor în diverse domenii; cartografia matematică, care se ocupă cu studiul sistemelor de proiecţii cartografice; întocmirea şi redactarea hărţii, care se ocupă cu studiul metodelor şi al proceselor de lucrări necesare pentru alegerea materialelor documentare de bază, cu trasarea reţelei cartografice, întocmirea originalului hărţii, redactarea, corectura şi pregătirea acestui original pentru tipărire; cartoreproducerea, care se ocupă cu studiul metodelor şi al maşinilor de reproducere şi cu multiplicarea poligrafică a hărţilor după originale.
Cartografie geomorfologică.Ramură a geomorfologiei care se ocupă cu practica şi teoria reprezentării reliefului sub formă de hărţi (ţinând seama şi de principiile cartografiei în general).
Cartografiere. Acţiunea prin care se reprezintă pe o hartă simplă (bază topografică) anumite elemente sau fenomene.
Cartografiere geomorfologică. Întocmirea de hărţi geomorfologice după cartările efectuate în teren, sau după analiza hărţilor topografice, geologice, aerofotogramelor etc.
Cartogramă. (lat. charta-hartă, gr. gramma-scriere). Reprezentarea grafică pe o hartă a unor mărimi referitoare la răspândirea, la gradul de intensitate etc., al unor fenomene statistice, prin haşuri, tente de culori etc., dispuse pe locul înregistrării fenomenelor. Hartă geografică pe care sunt reprezentate în mărimi relative date referitoare la intensitatea sau gradul de intensitate al unor fenomene statistice teritoriale, ca: densitatea populaţiei într-o regiune, într-un judeţ sau într-o localitate; caracterizarea economică a regiunilor; industriale, forestiere, agricole etc., cu indicarea producţiilor respective pe specialităţi; caracterizarea terenurilor de construcţie, pe categorii de rezistenţă sau de stabilitate; intensitatea circulaţiei rutiere sau feroviare; evoluţia excesivă a ariei unui oraş, a unui teritoriu etc. Reprezentarea fenomenelor pe suprafaţa unităţilor respective se face prin procedeul în mozaic, folosit în reprezentarea variaţiilor cantitative ale unui fenomen în limitele subdiviziunilor unităţii respective, trasate în prealabil (diversele porţiuni ale hărţii se haşurează diferit, astfel încât desimea sau sensul haşurilor să redea mărimea numerică a datelor reprezentate); procedeul punctelor (cu mărimi diferite, arătând şi distribuţia şi cantitatea fenomenului, sau cu mărimi egale, arătând numai cantitatea fenomenului), folosit mult în geografia statistică; procedeul izoliniilor, folosit în special la reprezentarea valorilor de densitate a populaţiei, în geografia circulaţiei etc., bazat pe principiul curbelor de nivel, astfel încât între două astfel de curbe, fenomenul, care este măsurabil, are o răspândire continuă; procedeul fondului colorat, folosit pe hărţile: politice, administrative, climatice, pedologice, geologice botanice, zoogeografice etc. (spaţiul dintre limitele diferitelor fenomene trasate în prealabil se colorează în culori diferite sau în aceeaşi culoare cu nuanţe diferite); procedeul arealelor, folosit pentru reprezentarea fenomenelor care apar într-o regiune oarecare (zonă de răspândire a unui fenomen se limitează printr-o linie continuă sau întreruptă, se haşurează sau, dimpotrivă, se colorează etc.); procedeul semnelor convenţionale (geometrice, de litere, artistice etc.), folosit pe hărţi speciale, pentru reprezentarea fenomenelor a căror suprafaţă nu poate fi redată (ex.: centre populate, întreprinderi industriale, zăcăminte de minereuri etc.). Un tip special de cartogramă este cartograma diagramatică sau cartodiagrama, pe care sunt reprezentate grafic, atât în mărimi relative (raportate la numărul de locuitori sau la suprafaţa cartografiată), cât şi în mărimi absolute (fără nici o legătură cu populaţia sau cu suprafaţa cartografiată) date referitoare la unele fenomene statistico-economice, ca: modul de folosinţă a terenului unei regiuni; distribuţia procentuală a culturilor sau repartiţia producţiei agricole pe regiuni, într-un interval anumit de timp etc. Pentru această reprezentare se folosesc diverse figuri diagramatice (geometrice: coloane, cercuri, triunghiuri, dreptunghiuri etc.; sau simbolice: un coş de fabrică, un animal, spice de grâu etc.), ale căror dimensiuni sunt proporţionale cu valoarea mărimii caracteristice fenomenului reprezentat (ex.: cercul se împarte în sectoare proporţionale cu fenomenul studiat, dreptunghiurile se aşază unul lângă altul, având înălţimea lor proporţională cu fenomenul etc.), şi care se înscriu global în conturul fiecărei unităţi, fără ca prin aceasta să se caracterizeze amplasarea fenomenului studiat în interiorul unităţii respective. Cartodiagrama înseamnă deci reprezentarea grafică pe o hartă a unor mărimi referitoare la răspândirea, la gradul de intensitate etc. al unor fenomene statistice, prin haşuri, tente de culori etc. dispuse pe locul înregistrării fenomenelor.
Cascadă. (lat. cascare-a cădea, it. cascata-cădere). Cădere de apă determinată de o ruptură de pantă situată în patul albiei unui torent, râu sau fluviu. Apa cade de la înălţime, cu mult zgomot, peste pragul cascadei, desfăşurând o forţă erozivă mare asupra rocilor situate la baza pragului. Forţa de distrugere creşte dacă apa antrenează în mişcarea ei turbionară bucăţile de rocă rupte din fruntea pragului şi din pereţii cavităţii (firidei) care se formează la piciorul pragului. Prin lărgirea şi adâncirea firidei, rocile rămase fără sprijin se prăbuşesc, contribuind la retragerea continuă a pragului cascadei spre amonte şi la lăsarea în aval a unor chei (în cazul apelor mai mici) sau a unor defilee (în cazul apelor mari). Printre cele mai importante cascade sunt: Angel (Venezuela)-1 054 m sau, după alte date, 972 m; Tughela (Africa de Sud)-948 m; Belbe (Norvegia)-866 m; Great Falls (Canada)-610 m; apoi Yosemite (S.U.A.)-492 m; Gavarnie (Franţa)-432 m; Krimml (Austria)-380 m; Giessbach (Elveţia)-300 m; Rjukan (Norvegia)-271 m; Gersoppa (India)-230 m; Victoria (Zambia)-122 m; Yellowstone (S.U.A.)-122 m; Niagara 51 m (300 m lăţime S.U.A.) şi respectiv, 60 m şi (900 m lăţime Canada); Iguaçu (Brazilia)-72 m. În România, cascadele cele mai mari sunt: Cailor (150 m în Rodna-cea mai înaltă din ţară), Bâlea, Şerbota, Capra (în Făgăraş), Vânturiş, Urlătoarea (în Bucegi), Cele Şapte Scări (în Piatra Mare), Duruitoarea (în Ceahlău), Obârşia (în valea Ialomiţei), Săritoarea Bohodeiului, Săritoarea Ieduţului, Moara Dracului (în Munţii Apuseni) etc. Cascadele se întâlnesc des în regiunile calde şi umede (unde râurile nu transportă aluviuni grosiere), peste fostele praguri glaciare, în unităţile înalte de relief cu bancuri de roci dure ce alternează cu altele mai moi. Prin analogie se vorbeşte şi de cascadă de lavă (acolo unde lava se revarsă peste o pantă abruptă) sau cascadă de gheaţă (acolo unde gheaţa se rupe şi cade dintr-un gheţar suspendat). Se vorbeşte şi de cascade subterane în cadrul peşterilor.
Casiterit. (gr. kassiteros-staniu, cositor). Dioxid natural de staniu. Se întâlneşte în roci eruptive acide (granite gnaisenizate), în filoane pegmatitice, în zăcăminte metasomatice de contact, în aluviuni şi, mai ales, în filoane hidrotermale de cuarţ-casiterit, unde formează zăcăminte importante. Frecvent în parageneză cu cuarţ, mică, albit, turmalin etc., conţine întotdeauna o serie de impurităţi, ca: Fe2O3, Ta2O, TiO2, MnO etc. Conţine 78,8% Sn, fiind unicul minereu din care se extrage metalul. Casiteritul se găseşte în zăcămintele de cositor din: Birmania, Thailanda, peninsula Malacca, Bolivia, Rusia. În ţara noastră a fost identificat la Baia Borşa (jud. Maramureş).
Castanoziom. Categorie de soluri care, în sistemul FAO, include solurile cu orizont A molic de culoare brun deschisă sau castanie. Corespunde aproximativ cu solurile de stepă uscată (soluri bălane, soluri castanii, soluri brun-cenuşii).
Cataclază. (gr. kataklasis-zdrobire). Fenomenul de zdrobire şi de deformare a mineralelor constitutive ale unor roci, sub acţiunea presiunilor şi a deplasărilor provocate de dislocările tectonice ale scoarţei terestre (ex.: în cazul mişcărilor orogenetice; în fenomenul de metamorfism epizonal etc.).
Cataclinal. (gr. kata-în jos, kline-pat). Calitatea unei pante (de teren, de râu etc.) sau a unei falii de a fi înclinată în sensul de înclinare al stratelor care constituie structura geologică a regiunii. Se numeşte vale cataclinală valea prin care o apă curgătoare curge în sensul înclinării stratelor care compun structura geologică a regiunii respective. Ex: văile unei părţi din afluenţii de pe dreapta ai Jiului: Jiul Pietros, Obedeanu, Gogoşu etc. din Depresiunea Getică.
Cataclism. (gr. kataklysmos-inundaţie, potop). Schimbare de scurtă durată sau chiar bruscă, dar de intensitate mare, care afectează condiţiile naturale şi ale vieţii pe suprafeţe întinse ale Pământului. Se produce datorită unor procese atmosferice, tectonice sau vulcanice nimicitoare. Ex.: erupţia Vezuviului în anul 79 e.n., care a acoperit localităţile Pompei, Herculanum şi Stabie şi în care şi-a găsit moartea naturalistul Caius Plinius Secundus (Pliniu cel Bătrân) (24-79); cutremurul din 1923 din regiunile Yokohama, Tokyo şi Yokosuko din Japonia, în care au pierit peste 100 000 de oameni şi au fost distruse sau arse sute de mii de clădiri; cutremurele din Peru (1970), de la Agadâr (Maroc) şi Chile (1960), din oraşul Skopje (1963); inundaţiile din România (1970) şi din Bangladesh (1969) etc. Cataclismele au fost greşit considerate de naturalistul francez Georges Cuvier (1769-1832), în teoria sa idealistă şi metafizică emisă în 1812 (teoria catastrofismului), drept cauze ale dispariţiei speciilor din trecutul geologic al Pământului. Repetatele cataclisme sau "catastrofe" produse ar fi schimbat relieful planetei, ar fi distrus toate vieţuitoarele şi lumea organică ar fi reapărut ca urmare a unor "acte de creaţie". Teoria a fost combătută de J.B. Lamarck, Ch. Lyell şi Ch. Darwin, care au pus bazele teoriei evoluţioniste.
Catacombă. Galerie subterană, naturală sau artificială, folosită de primii creştini ca loc de cult şi de înmormântare (ex.: cele de la Roma şi Napoli). Prin generalizare, se referă şi la galerie subterană (lungă şi îngustă).
Catafront.Front atmosferic deasupra căruia aerul se deplasează descendent.
Cataglaciar. 1. Caracterul fazei de slăbire a perioadei glaciare şi fenomenele concomitente legate de această fază. 2. Caracterul fazei de progresiune a perioadei glaciare, în timpul căreia se extind calotele glaciare, gheţarii montani coboară în lungul văilor, procesele periglaciare capătă o dezvoltare mare şi se formează terasele fluvio-glaciare. Aşadar, cataglaciarul este intervalul climatic care marchează trecerea de la o fază glaciară la una interglaciară (partea descrescândă a glaciarului), inclusiv fenomenele contemporane lui. Unii autori folosesc această noţiune şi pentru a indica coborârea unui gheţar pe valea ce o ocupă, concomitent cu aşa-zisa desfundare periglaciară şi cu construirea de terase fluvio-glaciare. V. Glaciaţiune.
Catamorfism. (gr. kata-de sus în jos, adânc, morphe-formă). Totalitatea proceselor care se produc în partea superioară a scoarţei Pământului (în zonele de alterare, hidratare şi cementare) şi care se caracterizează prin dizolvări, prin scăderea volumului molecular al mineralelor (din minerale mai simple se formează minerale mai complexe) şi prin scăderea rezistenţei mecanice a mineralelor constitutive din roci.
Cataracte. (gr. katarektés-cădere de apă). Praguri naturale în albia unei ape curgătoare, rezultate din denivelarea unei falii transversale sau din eroziunea mai înceată a unor roci mai tari decât restul albiei, aşezate transversal pe cursul apei, şi care întrerup brusc panta generală a albiei, formând denivelări, uneori foarte mari, ale acesteia. În regiunea cataractelor, apa curge cu viteză mare, pe toată lăţimea cursului, căzând cu zgomot şi formând cascade. Ex.: cataractele Victoria, pe fluviul Zambezi, în Africa; cataractele Niagarei, în S.U.A. etc. Ca urmare a eroziunii fundului, denivelările se micşorează cu timpul, formându-se simple praguri, care dau rapiduri (repezişuri) ce întrerup navigaţia. Ex.: cele şase cataracte pe Nil, între Khartoum şi Assuan; cataractele Dunării la Porţile de Fier, dispărute prin intrarea în funcţiune a complexului hidroenergetic "Porţile de Fier" etc.
Cataseism. (gr. kata-de sus în jos, seismos-vibraţie). Undă longitudinală, rarefiată, a unui cutremur, la care prima deplasare are loc din exteriorul regiunii epicentrale spre epicentru. Este provocată de prăbuşirea spre interior a pereţilor unei cavităţi.
Catastrofă.Eveniment tragic, de obicei natural, cu urmări dezastruoase.
Catastrofism. V. Cataclism.
Catatermale. (gr. kata-de sus în jos, therme-căldură). Asociaţii de minerale care se depun la temperaturi de peste 300oC.
Catazonă. (gr. kata-de sus în jos, zona-zonă). Zona de mare adâncime (12-30 km) a scoarţei terestre, corespunzătoare gradului de dezvoltare maximă a metamorfismului de tip general. Este caracterizată prin temperatură foarte înaltă (400-700oC) şi presiune litostatică foarte puternică, ambele crescând cu adâncimea, şi prin stress foarte slab sau chiar inexistent. Predomină reacţiile endotermice, care dau naştere, în general, unor minerale nehidratate, majoritatea caracteristice şi rocilor magmatice (feldspaţi, augit, biotit, hornblendă etc.), dar şi unor minerale specifice (andaluzit, cordierit, sillimanit etc.). Structura şi textura primară a rocilor dispar aproape complet, rocile formate prezentând o cristalinitate foarte dezvoltată şi textura mai puţin orientată sau chiar masivă. Principalele roci caracteristice zonei sunt: ortognaisurile şi paragnaisurile, apoi eclogitele, micaşisturile, cuarţitele şi marmurele.