Dic?ionar de Geografie

Dreikanter. (germ. dreikanter-trei muchii). Piatră dură (cuarţit) cu faţete şi muchii şlefuite prin acţiunea de coroziune a vântului, în regiunile aride. Prin nisipul pe care-l târăşte pe suprafaţa scoarţei, vântul macină rocile mai slabe şi şlefuieşte suprafaţa rocilor tari şi omogene (ex.: cuarţit, cremene), iar ca urmare a spulberării nisipului de la baza pietrelor, acestea se apleacă într-o parte, oferind vântului altă suprafaţă pentru şlefuire; această operaţie se repetă de mai multe ori până la distrugerea pietrelor. Dreikantere apar şi în regiunile periglaciare determinate de eolizaţie (vânt încărcat cu cristale de gheaţă). Deoarece nu se întâlnesc numai pietre cu trei muchii, ci şi cu două sau cu patru, s-a propus înlocuirea termenului de Dreikanter cu acela de Windkanter (germ.-muchii de vânt), care nu precizează despre câte muchii este vorba. Sin. Pietre făţuite.

Dreissena. Lamelibranhiat cunoscut din Neocomian, când trăia în mare, însă s-au adaptat treptat apoi la mediul de apă dulce. Speciile Dreissena polymorpha, D. rostriformis, D. inequivalvis etc., se întâlnesc frecvent în sedimentele pliocene din Subcarpaţii ţării noastre.

Dren. Canal sau jgheab, subteran sau la suprafaţă, pentru colectarea şi evacuarea apelor subterane sau de suprafaţă, în vederea desecării unor terenuri cu exces de apă sau pentru spălarea solurilor irigate.

Drenaj. Colectarea apelor de pe un teritoriu printr-o reţea de canale ce le asigură scurgerea către aval. Totalitatea canalelor ce asigură drenarea pe un teritoriu se numeşte reţea de drenaj. Drenajul natural este executat de reţeaua hidrografică şi poate fi exoreic sau endoreic. Drenajul artificial este cel creat de om. Densitatea drenajului este raportul dintre lungimea canalelor şi suprafaţă (km/km²). În agricultură se foloseşte atât drenajul direct (canale, ţevi, olane), cât şi cel indirect (tehnici speciale de lucru al pământului).

Drift. Termen englez prin care sunt desemnate aluviunile glaciare (şi fluvio-glaciare) în general, dar cu precădere morenele de fund ale gheţarilor de calotă. În Anglia au fost definite drifturi vechi (older drifts), ce corespund primelor două glaciaţiuni continentale şi unei topografii evazate, şi drifturi recente (newer drifts) cu o topografie glaciară evidentă şi care în general se paralelizează, ca timp, cu würmul alpin.

Drift continental. V. Deriva continentelor.

Drumlin. Relief de acumulare glaciară cu aspect colinar, constituit din material morenic şi fluvio-glaciar (mâluri, argile, nisipuri şi pietrişuri), de obicei nesortat şi nestratificat, depus în spatele morenelor terminale. Drumlinurile sunt în general grupate în număr mare, acoperind suprafeţe întinse mai ales în zonele gheţarilor de calotă. Sunt dispuse unul în continuarea celuilalt, păstrând un deosebit paralelism riguros faţă de direcţia de înaintare a gheţarului. Între drumlinuri există sectoare de înşeuări, mai ales în sens longitudinal (cu lacuri şi terenuri mlăştinoase). Dimensiunile drumlinurilor variază: lungimea, între 300 şi 1 000 m, lăţimea, între 100 şi 200 m, iar înălţimea relativă, între 10 şi 40 m. Versanţii sunt convecşi şi prezintă o asimetrie longitudinală evidentă, partea mai înclinată indicând direcţia din care a înaintat gheţarul. Structura şi orientarea drumlinului dovedesc că el s-a format sub gheţarul aflat în mişcare, prin depunerea materialului detritic conţinut în masa de gheaţă în spatele unor neregularităţi ale terenului. Drumlinurile se găsesc în regiunile marginale ale vechii glaciaţii continentale cuaternare, pe teritoriul Rusiei (în regiunile Sankt Petersburg, Pîskov, Novgorod, Arhanghelsk etc.), în Finlanda, în sudul Scandinaviei, în câmpia germano-polonă, în Irlanda şi Scoţia, în America de Nord (în statul Wisconsin, pe câmpia lacului Ontario), în Canada etc.

Drumuire. Metodă de ridicare a datelor unei suprafeţe de teren prin măsurarea unghiurilor succesive.

Druză. Asociaţie de cristale de minerale, bine dezvoltate, în formele lor de cristalizare proprii, crescute în mod liber pe pereţii geodelor (v.) sau ai cavităţilor din roci (începând cu porii, fisurile, şi terminând cu peşterile, numite uneori pivniţe de cristale, pentru pereţii lor presăraţi cu cristale mari, frumoase, transparente, de calcit, de cuarţ sau de alte minerale). Druzele sunt interesante atât din punctul de vedere cristalografic (dau cele mai frumoase eşantioane pentru colecţii), cât şi pentru studiul ordinii separării diferitelor minerale, cristalizate în ultimele faze ale unei soluţii. În ţara noastră sunt cunoscute; druzele din filoanele metalifere din jud. Maramureş (la Baia Sprie, Cavnic, Herja etc.) sau din jud. Bistriţa-Năsăud (la Rodna), alcătuite din cristale de cuarţ, calcit, rodocrozit, baritină, stibină, pirotină, pirită, galenă, calcopirită, wolframit etc.; druzele din Munţii Apuseni (la Brad, Săcărâmb, Roşia Montană etc.) cu aur nativ, compuşi ai telurului şi ai aurului etc.; druzele de la Ocna de Fier (din Banat) cu magnetit, granaţi, piroxeni etc. Dryas. Plantă din familia Rosaceae, cu mare răspândire în Cuaternar, când unele specii (ex. Dryas octopetala) au constituit elementul principal în flora de tundră (flora cu Dryas).

Dryopithecus. (gr. drys-stejar, pithekos-maimuţă). Maimuţă antropomorfă arboricolă, cu staţiune bipedă, cu membrele anterioare mai lungi decât cele posterioare, având dentiţia asemănătoare cu a cimpanzeului, a gorilei şi a omului. A trăit în Miocen, în Europa, în Asia şi în Africa. Driopitecul este considerat strămoşul comun al maimuţelor antropoide şi al hominienilor; specia Dryopithecus darwini a fost descoperită în depozitele miocene din bazinul Parisului, din Germania, din Austria, din India etc.

Dumbravă. Pădure rară, dominată până la exclusivitate de stejari (Quercus sp.) bine dezvoltaţi (ex., Dumbrava Sibiului).

Dumortierit. Silicat dublu de aluminiu şi bor. Apare în filoane pneumatolitice. Este folosit în industria ceramică.

Dună. (ol. dune-colină, ridicătură de teren). Mică movilă de nisip, formată prin acumularea particulelor fine rezultate din dezagregarea rocilor, transportate şi depuse sub acţiunea vântului. Pentru formarea dunelor trebuie îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unor suprafeţe de teren întinse, mai mult sau mai puţin plane, acoperite cu nisip uscat (uşor spulberat) şi lipsite de vegetaţie sau, cel mult, având o vegetaţie mai sărăcăcioasă de arbuşti şi ierburi; existenţa unor vânturi puternice, care să sufle constant în aceeaşi direcţie, în cea mai mare parte a anului, şi cu viteză mare, şi a unui mic obstacol (muşuroi, tufă, gard etc.), în spatele căruia să înceapă acumularea nisipului pentru formarea dunei. Aceste condiţii se întâlnesc: în deşerturi (dune de deşert), în luncile şi pe terasele râurilor (dune fluviatile), pe ţărmurile joase ale mărilor (dune maritime) şi ale lacurilor (dune lacustre). Dunele au o formă foarte caracteristică, asimetrică şi alungită, cu flancurile inegale (pantă de 5-12^o în partea din care bate vântul şi 28-30^o în partea opusă) şi cu o creastă care pare în permanenţă că "fumegă" şi se încovoaie ca valurile mării. Dimensiunile dunelor sunt foarte variate: înălţimea lor variază de la 1-5 m, până la zeci şi chiar sute de metri (ex.: în Deşertul Sahara ating 200-300 m), lungimea atinge zeci, sute şi chiar mii de metri, iar lăţimea variază de la câţiva metri la 50-60 m. După forma lor morfologică, se deosebesc: dune în formă de coamă, alungite perpendicular pe direcţia vântului (ex.: dunele maritime, paralele cu direcţia ţărmului, şi dunele fluviatile, perpendiculare pe direcţia de curgere a râului); dune semicirculare sau barcane (v.) şi dune conice, care se formează în unele deşerturi, unde vântul bate din direcţii diferite. Dunele ocupă circa 7% din suprafaţa terestră şi se întâlnesc, în special, în deşerturile din Sahara, Turkmenistan, Arabia, Irak, Australia etc., pe ţărmul Mării Baltice, în Franţa pe ţărmul Mării Nordului şi pe ţărmul Atlanticului, pe ţărmul Mediteranei etc. În ţara noastră se găsesc şi dune maritime şi dar şi dune fluviatile. Primele ocupă cca 8 200 ha în Delta Dunării (ex.: dunele de la Caraorman, Letea, Crasnicol, Chituc etc.) şi suprafeţe întinse în lungul litoralului jos al Mării Negre (ex.: la Siutghiol-Mamaia, Agigea, Techirghiol etc.). Dune fluviatile (continentale) se găsesc: în Banat (în regiunea Deliblat şi la Teremia Mare); în Oltenia, apoi de la Drobeta-Turnu Severin şi până la Islaz (ex.: Gârla Mare, Crivina, Maglavit, Băileşti, Dăbuleni, Calafat etc.); în regiunea Muntenia, de la Insula Corbului până la Zimnicea (circa 25 000 ha), pe malul drept al Buzăului şi pe valea Călmăţuiului; în Moldova de Sud (Iveşti, Hanul lui Conachi); în Transilvania (în câmpia Nirului = Careiului, la nord de Valea lui Mihai). Pentru oprirea dunelor, care se pot deplasa cu viteze de 10-20 m/an (nisipuri mişcătoare sau zburătoare), se face fixarea acestora prin vegetaţie, cu plante psamofite sau arenacee (ex.: salcâmul, pinul maritim etc.), care prezintă rădăcini lungi şi rezistă la secetă iar în unele locuri cu viţă de vie (ex., în Oltenia). În Asia Centrală şi în Kazahstan s-au aclimatizat 10-12 asemenea specii. Clasificarea dunelor este următoarea: faţă de direcţia vântului sunt: longitudinale şi transversale (unde nisipul este mai puţin abundent). În funcţie de deplasarea lor: dune mobile, mişcătoare, dune vii, iar opusul lor sunt: dune fixate, stabilizate, moarte, consolidate (când nisipul lor s-a cimentat dând o gresie dunară). Când relieful de dune se deplasează în acelaşi sens cu nisipul, se formează dune libere, iar când duna este fixată de un obstacol (un bolovan, o plantă), iar nisipul se deplasează, se numesc: dune de obstacol-cele mai mici de acest fel poartă denumirea nebka sau nebkha (termen arab) când sunt sub 1 m altitudine, sau rebdu (arab), peste 1 m. După loc şi zonă: dune continentale şi dune litorale (câteodată se utilizează şi termeni ca: dune marine, fluviatile, lacustre, de deşert). 1. Dunele continentale sunt cele mai variate şi vocabularul folosit este de obicei arab sau berber. Câmpurile de dune sunt numite erg (arab) în Sahara de NV, edeyen în Libia, kum (turkmen) în Asia Centrală, goz (arab) în Sahara sudică (unde sunt mai mult dune fixate). Când câmpul de dune este haotic se cheamă aklé. Dunele organizate în aliniamente sunt dune în valuri (longitudinale în deşert şi transversale pe litoral). Valurile fixate prin vegetaţie se numesc goz în Sahara sudică şi Egipt, sandridges în Australia. Dunele vii se numesc sifdune (dune cu traseu alungit şi sinuos şi cu creastă ascuţită), elb (cu creastă rotunjită). Culoarele dunare care delimitează crestele sunt numite gassi (arab) când fundul lor este fixat pe roca în loc, şi feidj când este nisipos; similare sunt şi denumirile berbere de gud şi respectiv aftut. Există şi dune în grupuri izolate, numite ghurd sau ghord (arab). În aceeaşi catgorie intră barcanele (turc), dune în formă de semilună cu abruptul de formă convexă spre vânt. În marginea depresiunilor de tip sebkha, nisipul spulberat de vânt (care adesea este salin sau gipsos) se acumulează ca un cordon de sebkha sau lunette, în formă de semilună. 2. Dunele litorale sunt dispuse obişnuit în valuri transversale, între care sunt culoare interdunare (lette), în general fixate, mai puţin cordonul dunar de lângă plajă care este liber, numit avant-dună sau dună marginală; uneori apar şi dune de estran (plajă medie); aici se întâlnesc deci forme care se remaniază continuu ca: mici depresiuni de deflaţie denumite caoudeyre (căldări), dune reziduale sau crocs (termen picard); există, de asemenea, dune parabolice (semilune cu versantul abrupt convex spre unde bate vântul, invers ca la barcană), care se pot uni în şiruri dând dune în greblă.

Dunit. (de la numele muntelui Dun-Noua Zeelandă). Rocă magmatică intruzivă, ultrabazică, constituită aproape exclusiv din olivină şi ca mineral accesoriu având un spinel cromifer (cromit). Are culoarea galbenă-verzuie şi structură grăunţoasă. Este o materie primă excelentă pentru fabricarea refractarelor forsteritice, în special când conţine peste 40% oxid de magneziu şi sub 40% dioxid de siliciu, şi poate fi întrebuinţat, uneori, ca minereu pentru extragerea cromitului şi a platinei native pe care o conţine. În ţara noastră dunitul este cunoscut la Tişoviţa (jud. Caraş-Severin).

Duplicatură. (din lat. duplicatio-dublură). Complicaţie tectonică în autohtonul unei pânze de şariaj, care se prezintă ca o cută-falie (v.), care dedublează structura geologică acoperită de pânză. În ţara noastră, duplicaturile autohtonului de sub pânzele flişului din Carpaţii Orientali au favorizat acumularea de zăcăminte de ţiţei.

Durata strălucirii soarelui. Interval de timp (exprimat în ore şi zecimi de oră) în care Soarele străluceşte (durata efectivă) sau cel cuprins între răsăritul Soarelui şi apusul său, în care Soarele poate străluci (durata astronomic posibilă).

Durata viiturii. Intervalul de timp dintre momentul începerii şi cel al terminării viiturii (durata totală a viiturii). Ea se subdivide în durata de creştere (durata de timp între momentul începerii şi producerea debitului maxim) şi durata de scădere (timpul scurs de la producerea debitului maxim şi terminarea viiturii).

Duren. Litotip al cărbunilor humici, în special al huilelor (în care se observă cu ochiul liber), caracterizat prin luciul mat până la gras şi prin culoare variată, de la cenuşie la brună-neagră. Dă o spărtură grăunţoasă şi o suprafaţă rugoasă.

Duripan. Orizont dur sau foarte dur, datorită cimentării cu silice, secundat uneori de oxizi de fier sau de carbonaţi.

Durit. Constituent microlitotipic al cărbunilor naturali, în special al huilelor, cu mai puţin carbon şi mai mult hidrogen, deci mai bogat în gaze, decât vitritul (v.). Este negru-cenuşiu sau negru şi formează benzi mate în masa celorlalţi constituenţi principali ai cărbunilor (clarit şi vitrit), în special în cărbunii maţi şi strălucitori. Capacitatea de cocsificare este mai mică decât a vitritului şi a claritului, dar are o rezistenţă mecanică mai mare decât aceştia (28-85 daN/cm²). La o compoziţie şi o granulaţie corespunzătoare, duritul poate fi întrebuinţat ca degresant. În masa lui se observă rămăşiţe de plante şi de corpuri ceroase sau răşinoase. Prin încălzire îşi măreşte volumul şi degajă gaze, iar prin ardere dă 4-5% cenuşă, compusă în mare parte din silicat de aluminiu. În ţara noastră se găseşte în lignitul de la Căpeni-Baraolt şi în huila de la Vulcan-Codlea (jud. Braşov), în huila de la Petroşani (jud. Hunedoara), în huila de la Anina (jud. Caraş-Severin) etc.

Duritate. Proprietate a rocilor şi substanţelor minerale de a opune rezistenţă deformaţiilor plastice sau ruperii în stratul superficial, în anumite condiţii de încercare. Cel mai frecvent determinată este aşa-numita duritate mineralogică, adică rezistenţa pe care suprafaţa netedă a unui cristal de mineral o opune la pătrunderea în interiorul său, prin zgâriere sau apăsare, a vârfului ascuţit al unui corp tare. Pentru determinarea acestei caracteristici, mineralogul german Friedrich Mohs (1773-1839) a imaginat, în anul 1820, o scară convenţională de comparaţie (scara mineralogică de duritate), în care a folosit 10 minerale tip, aranjate în ordinea crescândă a durităţii lor, fiecare mineral zgârâind pe cel dinainte şi fiind zgâriat de cel care-l urmează: 1. Talc; 2. Gips (ambele foarte moi); 3. Calcit; 4. Fluorină (ambele moi); 5. Apatit; 6. Ortoză (ambele semidure); 7. Cuarţ; 8. Topaz (ambele dure); 9. Corindon; 10. Diamant (ambele foarte dure). Gradele de duritate din această scară sunt absolut arbitrare, deoarece diferenţele de duritate între două grade succesive sunt cu totul inegale (diferenţa este foarte mică între gradele 3 şi 4, din ce în ce mai mare între gradele 5 şi 8, şi foarte mare între gradele 9 şi 10). Cu toate acestea, scara mineralogică a lui Mohs, deşi nu dă decât valori calitative, duritatea relativă, faţă de etaloane, este foarte folosită şi azi în practica mineralogică. Duritatea este, până la un anumit punct, şi în funcţie de compoziţia mineralelor. Ea este mărită în prezenţa oxigenului sau a unor metaloizi (ex.: peroxidul de fier este mai dur decât fierul; galena este mai dură decât plumbul etc.) şi micşorată de prezenţa apei (ex.: gipsul este mai puţin dur decât anhidritul). Oxizii şi silicaţii au duritatea între 6 şi 8; carbonaţii, sulfaţii, fosfaţii, sulfurile, între 3 şi 5, iar mineralele solubile în apă, sub 3.

Duritatea apei. Conţinutul global al unei ape în săruri de calciu şi de magneziu, care face ca săpunul să nu facă clăbuci, legumele să nu fiarbă şi provoacă depuneri de săruri pe conducte sau în recipiente. Se măsoară în grade, după principiul 1 grad pentru 10 miligrame de materie dizolvată per litru de apă.

Duroclarit. Microlitotip de compoziţie de tip maceral intermediară între clarit şi durit, dar mai aproape de primul. Conţine cel puţin 5% vitrinit, exinit şi inertinit. De asemenea, poate conţine ca impurităţi pirită, siderit, argilă.

Duruitoare. Cascadă a unui pârâu a cărei apă se scurge cu zgomot în special când transportă bolovani (termen regional, mai ales pentru muntele Ceahlău).

Dust-Bowl. Semnifică Bazinul Prafului (engl.), o vastă regiune din partea central-sudică a S.U.A. (Kansas, Oklahoma, Texas), unde s-a declanşat o puternică eroziune eoliană (după 1935), datorită excesului monoculturilor mecanizate şi a persistenţei pârloagelor goale într-un mediu arid. Dust-Bowl a constituit punctul dramatic de pornire al unei politici de conservare a solurilor.

Duvalia. Cefalopod fosil, din grupa belemniţilor. Se întâlneşte în depozitele Jurasicului superior şi în special în cele ale Cretacicului inferior, în regiunea Mării Mediterane (în Europa sudică şi în nordul Africii), în insula Madagascar şi în India. Specia tipică Duvalia dilatata se găseşte în ţara noastră în cadrul depozitelor Cretacicului inferior din Bazinul Dâmbovicioarei (la Valea Dracului) şi din Munţii Apuseni.

Duxit. Răşină cărbunoasă care străbate unele strate de cărbuni humici bruni, umplând crăpăturile acestora sau constituind în ele cuiburi. S-a format sub acţiunea căldurii vulcanice, când răşinile din cărbuni se topesc, se scurg şi pătrund prin crăpăturile cărbunilor, unde, dizolvând substanţele humice, îşi schimbă culoarea şi luciul. Duxitul este puţin solubil în alcool, greu solubil în ester şi uşor solubil în benzină, benzon, xilol, cloroform.

Dyas. Denumire sub care este cunoscut, uneori, faciesul continental al Permianului de tip german, care cuprinde două etaje: Rothliegendes (v.) şi Zechstein (v.).

Dyctyophyllum. Ferigă fosilă. Specia Dyctyophyllum acutilobum este cunoscută în ţara noastră din Liasicul de la Cioclovina (jud. Hunedoara).

Dyke. (engl.). Formă de zăcământ a rocilor magmatice intrusive, care a luat naştere în urma injectării şi consolidării magmei, într-o crăpătură a scoarţei, pe care o străbate transversal pe rocile înconjurătoare. Prin eroziunea terenurilor din jur de către agenţii modificatori externi, dyke-urile, constituite din roci mai rezistente, rămân în relief, deasupra solului, având aspectul unor ziduri (ex., dyke-urile andezitice din Carpaţii Orientali). Deci, dyke este o formă de relief cu aspect de zid rezultată prin eroziune diferenţială care dezveleşte o intruziune lamelară de rocă vulcanică rezistentă, dintr-un con vulcanic.

E
Ebulment. Alunecarea superficială, asecventă, de teren (v. şi sub Alunecare de teren), care se produce pe suprafaţa versanţilor naturali sau pe taluzele săpăturilor, ca urmare a uscării superficiale a maselor argiloase (care se contractă şi în care apar fisuri care fragmentează masa de pământ în glomerule poliedrice, care se desprind de masiv) sau sub acţiunea hidrodinamică a apei de infiltraţie (care apare sub formă de izvor pe suprafaţa taluzelor nisipoase). Ebulmentele se produc în roci omogene, independent de stratificaţie, şi se întind fie izolat, pe suprafeţe mici, fie pe porţiuni de teren mari. Împotriva ebulmentelor se luptă prin: compactarea terenului sau a taluzelor; protejarea versanţilor sau a taluzelor prin brăzduiri, plantaţii etc.; executarea de filtre inverse (în cazul terenurilor nisipoase); etc.

Echidistanţă. (lat. aequus-egal, distans-distanţă). Distanţa constantă, măsurată pe verticală, a intervalului dintre două plane orizontale care intersectează succesiv relieful, determinând poziţia şi forma curbelor de nivel respective. Se deosebesc: echidistanţă numerică sau naturală, când este considerată la valoarea ei de pe teren şi se măsoară în metri, alegându-se în funcţie de precizia ce se urmăreşte la reprezentarea reliefului, de accidentele terenului, de scara hărţii şi de scopul pentru care se întocmesc harta sau planul respectiv (pe hărţi la scară mică şi pentru teren accidentat se folosesc echidistanţe de 10, 20, 50, 100 şi 200 m; pe hărţi la scară mare şi pentru teren cu denivelări uşoare se folosesc echidistanţe de 1, 2 şi 5 m) şi echidistanţă grafică, distanţă măsurată în milimetri pe hartă, între două curbe de nivel succesive sub un unghi de 90^o (variază în raport cu panta terenului, fiind mai mare când panta este mai mică şi invers, mai mică, când panta este mai mare).

Echilibru adiabatic. Stare a atmosferei în care gradientul termic vertical () este egal cu gradientul adiabatic (_a). V. Echilibrul atmosferei.

Echilibru geomorfologic. Noţiune introdusă de geograful american W.M. Davis (1850-1934), care corespunde stadiului de maturitate înaintată a reliefului accidentat, caracterizat prin modificări foarte lente şi printr-o dinamică interdependentă şi compensatorie ale profilului talvegurilor şi ale versanţilor.

Echilibru glaciar. V. Limita zăpezilor persistente.

Echilibru instabil. Termenul în geomorfologie indică un echilibru în stadiu incipient.

Echilibru morfoclimatic. Starea de adaptare a formelor de relief condiţiilor bioclimatice existente la un moment dat; în această situaţie nici versanţii şi nici talvegurile nu suferă o evoluţie apreciabilă capabilă să creeze forme noi, deosebite de cele existente. Modificările aduse de către om climaxului biogeografic (prin defrişări, suprapăşunat etc.) atrag după ele deranjarea echilibrului morfoclimatic şi declanşarea activităţii erozive a agenţilor externi care poate lua, în unele cazuri forme distructive. Oricare sistem morfoclimatic tinde să-şi stabilească forme de echilibru cu pantă limită corespunzătoare proceselor şi mecanismelor proprii. Prin atingerea stadiului de adpatare morfoclimatică se ajunge la panta limită echilibrată. Înlăturarea unuia dintre componenţii principali ai echilibrului (ex., a învelişului vegetal) duce imediat la o reluare a proceselor erozionale, de pe urma cărora se va ajunge în final la o nouă pantă limită. Aşadar, echilibrul morfoclimatic este un stadiu de evoluţie lentă a unităţilor şi formelor de relief, specific condiţiilor dintr-o zonă, etaj sau unitate climatică, ce se manifestă prin pante care conduc la păstrarea intactă a tipurilor de sol şi a asociaţiilor vegetale concordante respective. Toate sistemele morfoclimatice tind să stabilească forme de echilibru pe suprafeţe din ce în ce mai extinse, între nişte pante limită ce corespund proceselor şi mecanismelor geomorfologice proprii. Se numeşte pantă limită aceea pe care, dacă intervine o modificare a climaxului biogeografic (defrişări, suprapăşunat, modificări climatice), apar procese de degradare (eroziune activă, alunecări etc.) a terenurilor; în condiţiile date însă, de climax, panta rămâne în echilibru.