Dic?ionar de Geografie



Yüklə 4,37 Mb.
səhifə50/124
tarix16.04.2018
ölçüsü4,37 Mb.
#48287
1   ...   46   47   48   49   50   51   52   53   ...   124

Hamites. Amonit cretacic. Specia Hamites armatum a fost găsită în conglomeratele cenomaniene din Dobrogea şi în Vraconianul de la Podul Cheii (în Banat).

Hammoock. Insule de pădure subtropicală în regiunile mlăştinoase (Florida-S.U.A.).

Hangu, strate de. Complexul de strate ale Senonianului-Danianului-Paleocenului, de facies fliş, întâlnite în Carpaţii Orientali. Sunt constituite din calcare fine cu inocerami, marno-calcare cu fucoide, marne foioase şi microconglomerate cu elemente verzi.

Haos de pietre. Îngrămădire de blocuri mari (peste 0,5 m3), cauzată de degajarea pe loc, prin dezagregare şi eroziune, a unei mase de roci dure, incluse într-un material mobil (gresie în nisip, sfere de granit în cadrul arenei ş.a.), sau prin rostogoliri de pe un perete abrupt.

Hardpan. (engl. hard-tare, pan-tavă). Orizont al solurilor, în special al celor argiloase, compact şi tare, format sub adâncimea de lucru a plugului, în urma arăturilor executate mereu la aceeaşi adâncime. Este un orizont cu textura uşoară sau grea, al cărui material poate fi cimentat cu oxizi de fier şi de mangan, cu humus, carbonat de calciu etc. Influenţând defavorabil permeabilitatea solului şi împiedicând pătrunderea în adâncime a rădăcinilor plantelor cultivate, hardpanul trebuie distrus prin lucrări agrotehnice. Sin. Bătătura plugului (impropriu).

Harkovian. Strate oligocene dezvoltate în sudul Rusiei şi Ucrainei.

Harpoceras. (gr. harpe-seceră, keras-corn). Amonit fosil caracteristic pentru Jurasic. În ţara noastră sunt cunoscute speciile: Harpoceras opalinum (Dogger inferior din regiunea Reşiţa-Moldova Nouă) şi H. radians (din Munţii Hăghimaş).

Hartă a proceselor geomorfologice actuale. V. Hartă morfodinamică.

Hartă geologică. Hartă topografică a unei suprafeţe mai mari sau mai mici din scoarţa Pământului, pe care sunt reprezentate răspândirea formaţiunilor geologice de diferite vâste (prin culori şi haşuri, de obicei standardizate) şi poziţia şi raporturile lor spaţiale (prin semne convenţionale: limite stratigrafice sau tectonice; axe de cute, falii, linii de discordanţă etc.). Scara la care se execută hărţile geologice variază după necesităţi: la scări mai mici decât 1:1 000 000 sunt hărţi geologice generale, la scări mai mari decât 1:100 000 sunt hărţi geologice detaliate. Hărţile geologice care se executau în trecut la scări 1:200 000-1:500 000, dar care nu aveau pe ele, în culori, decât ariile de răspândire ale diverselor tipuri de roci (calcare, marne, gresii etc.), fără a se preciza nici vârsta, nici raporturile lor spaţiale, se numeau hărţi geognostice. Hărţile geologice constituie preţioase îndrumări pentru orientarea generală a cercetărilor pentru descoperirea de substanţe minerale utile. Hărţile geologice sunt completate uneori cu profiluri geologice (v.). După problemele speciale pe care le reprezintă o hartă geologică, se deosebesc: hărţi hidrogeologice, pe care se indică repartiţia, proprietăţile fizice şi chimice şi adâncimea (prin hidroizobate, hidroizohipse etc.) apelor subterane, elemente necesare rezolvării problemelor legate de alimentarea cu apă a centrelor populate şi industriale sau pentru proiectarea construcţiilor hidrotehnice; hărţi litofaciale, pe care se indică, pentru o anumită perioadă sau epocă geologică, răspândirea şi caracterele diferitelor faciesuri eteropice ale depozitelor de vârsta respectivă (în ţara noastră s-au întocmit hărţi litofaciale pentru formaţiunile neoegene, sarmaţiene şi cuaternare); hărţi metalogenetice, pe care se reprezintă răspândirea substanţe minerale dintr-o anumită regiune care, legate de procesul de formare al acumulărilor respective, constituie baza prognozei pentru fiecare tip genetic de asemenea acumulări; hărţi paleogeografice, pe care sunt reprezentate condiţiile fizico-geografice (conturul şi relieful uscatului, mările, date asupra climei, faunei şi florei etc.) ale unei regiuni geografice în timpul unei anumite epoci geologice şi care servesc la stabilirea şi înţelegerea istoriei geologice a regiunii respective (raporturile dintre uscat şi mare) şi la lămurirea condiţiilor în care au luat naştere diferite zăcăminte de substanţe minerale utile; hărţi tectonice (geotectonice) sau paleotectonice, pe care se reprezintă formele şi vârstele diferitelor elemente ale structurii tectonice ale unei regiuni (geosinclinale, platforme, cute, falii etc.), caracterizând fie tipul de structură geologică respectivă, fie structura tectonico-geologică a scoarţei Pământului într-o anumită epocă din trecutul geologic; hărţi pedologice, pe care sunt reprezentate limitele unităţilor de soluri (tip genetic, subtip, gen etc.); hărţi structurale, pe care sunt reprezentate distribuţia în plan a unui singur caracter tectonic (formă, grosime) pe care îl prezintă un strat sau o suprafaţă structurală (hărţi cu izobate, cu izopahite, cu izocore). În ţara noastră s-au mai întocmit şi alte tipuri de hărţi geologice: harta Cuaternarului, diferite alte hărţi.

Hartă geomorfologică. Hartă care reprezintă caracteristicile cantitative şi calitative ale reliefului (morfografie, morfometrie, geneză, vârstă etc.).

Hartă hidrogeologică. V. sub Hartă geologică. În cercetarea hidrogeologică minieră, în afară de harta hidrogeologică generală, se întocmesc hărţi speciale pe care se reprezintă curbele piezometrice de presiune ale orizonturilor acvifere, izopresiunile pe acoperişul şi culcuşul stratului de substanţe minerale utile, natura litologică şi izopahitele ecranelor protectoare, apoi izopahitele orizonturilor acvifere, variaţiile proprietăţilor filtrante şi a compoziţiei chimice, ca şi starea hidrodinamică a sistemelor acvifere etc.

Hartă hipsografică. V. Harta morfometrică.

Hartă hipsometrică. Hartă ce redă altitudinile reliefului grupate pe anumite trepte sau categorii (cu ajutorul curbelor de nivel, al tentelor de culoare, sau al cotelor).

Hartă morfodinamică. Hartă care redă tipurile de procese geomorfologice actuale (inclusiv ritmul şi intensitatea lor), sau sensul şi intensitatea evoluţiei reliefului. Uneori, prin harta morfodinamică se înţelege geneza şi evoluţia reliefului.

Hartă morfografică. Harta care redă prin semne convenţionale, curbe de nivel, haşuri, blocdiagrame, schiţe etc., aspectele grafice exterioare ale formelor de relief.

Hartă morfometrică. Harta care redă caracteristicile cantitative (metrice) ale reliefului, cu ajutorul indicilor, culorilor sau izoliniilor (ex.: pante, adâncimea fragmentării, densitatea fragmentării etc.).

Hartă orografică. V. Hartă morfografică.

Hartă sinoptică de bază. Hartă complexă pe care sunt înscrise, prin cifre şi simboluri, datele meteorologice măsurate la fiecare staţie sinoptică. Pe ea se trasează izobarele şi fronturile atmosferice. Se realizează de patru ori pe zi, la orele 0, 6, 12 la 18 GMT, şi constituie materialul sinoptic cel mai important în elaborarea prevederii vremii (timpului probabil).

Haşuri. Sistem de linii care servesc la reprezentarea pe hartă a reliefului şi care sunt dispuse totdeauna pe direcţia de cea mai mare pantă. Construcţia hărţilor cu relieful redat prin haşuri se face pe baza unei metode şi a unor reguli stabilite în 1799 de topograful german Johann Georg Lehman. Panta mai mare a terenului este redată prin haşuri mai scurte şi mai apropiate, panta mai mică prin haşuri mai lungi şi mai rare, iar terenul orizontal rămâne alb. Pe unele hărţi în haşuri, în raport cu panta variază şi grosimea haşurilor; pe altele, grosimea haşurilor rămâne constantă, variind numai distanţa dintre ele, care este egală cu un sfert din lungimea lor. Hărţile în haşuri, deşi reprezintă în mod plastic relieful, sunt înlocuite de hărţile care redau relieful prin curbe de nivel, deoarece se construiesc greu, costă scump, iar haşurile acoperă semnele convenţionale şi numirile scrise în regiunile cu relief mai accentuat.

Hausmannit. (de la numele mineralogului francez J.F.L. Hausmann, 1782-1859). Oxid natural de mangan (Mn3O4) întâlnit în zăcăminte metasomatice de contact sau hidrotermale, precum şi în zăcăminte sedimentare metamorfozate bogate în minerale de mangan. Împreună cu bromitul şi alte minereuri de mangan (hausmanitul conţine până la 72% Mn) este întrebuinţat în siderurgie la fabricarea feromanganului şi a fontelor manganoase. Hausmannit se găseşte în unele zăcăminte din Rusia, Suedia, Germania etc. La noi apare în zona de oxidaţie a minereurilor de mangan de la Vatra Dornei, Iacobeni (jud. Suceava) etc.

Hauterivian. (de la numele localităţii Hauterivie-Elveţia). Etaj al Cretacicului inferior, caracterizat prin anumite specii de amoniţi (Leopoldia castellanensis, Acanthodiscus radiatus, Crioceratites duvali etc.), de belemniţi (Hibolites jaculum), de echinoide (Toxaster retusus, T. complanatus), de lamelibranhiate (Pinna robinaldiana, Exogyra cuoloni) etc. Este cunoscut sub: facies pelagic marnos, argilos sau calcaros cu gasteropode, facies neritic de mică adâncime cu oolite etc., facies de fliş şi sub unele faciesuri locale. În ţara noastră se găseşte în zona Carpaţilor Orientali (Stratele de Sinaia superioare), în bazinul Dâmbovicioarei (un facies pelagic marno-calcaros cu cefalopode), în Banat, în Munţii Apuseni (Stratele cu Aptychus din Munţii Codrului şi Pădurea Craiului), în Dobrogea (în regiunea Cernavodă) etc.

Haüyn. (de la numele mineralogului francez R.J. Haüyn, 1743-1822). Feldspatoid întâlnit în lavele vulcanice de pe Monte Somma (Vezuviu), în asociaţie cu nefelinul şi leucitul, în Munţii Albani (Italia) etc.

Havre. V. Golf.

Hawaian. Tip de erupţie vulcanică (v. Erupţie) şi tip de vulcan (v. Vulcan). Există şi un tip de climat hawaian, cald cu două anotimpuri, specific insulelor tropicale; situate pe direcţia alizeelor, prezintă contraste de expunere (versanţii spre vânt au ploi orografice, iar cei adăpostiţi sunt secetoşi din cauza efectelor de foehn); amplitudinea termică este mică.

Hăţiş. Suprafaţă de teren invadată de mărăcini sau de arbuşti spinoşi; pădure mică foarte deasă, cu mulţi lăstari tineri şi arbuşti; sihlă.

Hău. Termen general semnificând o prăpastie, o genune, abis.

Hăugaş. V. Făgaş.

Hârtop. 1. Adâncitură în formă de albie, de dimensiuni variabile, situată între brazdele sau valurile unei alunecări de teren, în care se adună frecvent apele provenite din ploi sau din topirea zăpezilor, formându-se lacuri efemere (în Moldova "bulhace"). Hârtoape se întâlnesc în unele regiuni din podişurile şi dealurile din Transilvania, Moldova, Piemontul Getic etc. Hârtoape se mai pot forma la obârşia unor văi torenţiale (sub formă de mici amfiteatre). Denumirea se dă şi pentru o zonă de alunecări. 2. Scobitură lungă şi adâncă de forma unei râpe prăpăstioase. 3. Loc înfundat, gropi, doline în calcare. 4. Circ glaciar (în Făgăraş). Sin. Vârtop, Bulhace (în Moldova).

Head. V. Solifluxiune.

Hedenbergit. (de la numele chimistului suedez L. Hedeberg, care l-a analizat prima oară). Varietate de piroxen care se formează prin procese metasomatice de contact (mai ales în calcare sau la contactul acestora cu roci magmatice) şi se găseşte în parageneză cu multe alte minerale (ilvait, magnetit, granaţi, epidot etc.). Se întâlneşte în Rusia, în Suedia etc. În ţara noastră a fost găsit în skarnele de contact din jurul masivelor granodioritice din Banat etc.

Heliastrea. Gen de hexacoralier cunoscut din Jurasic până în prezent, fiind întâlnit în ţara noastră în Tortonianul de la Bahna (jud. Mehedinţi) şi la Lăpugiu (jud. Hunedoara) (specia Heliastrea reussiana).

Helictite. Concreţiuni de calcar formate pe pereţii peşterilor care au formă de spirală şi se ramifică în direcţii diferite.

Heliocentrism. (gr. helios-Soare, lat. centrum-centru). Concepţie astronomică imaginată de astronomul polonez Nicolas Copernic (1473-1543) şi expusă în lucrarea sa "De revolutionibus orbium caelestium" (1543), după care Soarele se află în centrul sistemului nostru planetar şi nu Pământul, cum se crezuse până atunci, după vechea concepţie a lui Ptolemeu (v. Geocentrism). În 1609 astronomul german Johannes Kepler (1571-1630) descoperă legile după care se mişcă planetele în jurul Soarelui, iar în 1687 fizicianul şi astronomul englez Isaac Newton (1642-1727) descoperă legea atracţiei univesale, ambele descoperiri completând şi întărând teoria heliocentrică a lui Copernic.

Heliodor. V. sub Beril.

Heliograf. Instrument cu ajutorul căruia se măsoară, prin înregistrare, durata strălucirii Soarelui. Are drept piesă receptoare o sferă de cristal care acţionează ca o lentilă convergentă. Sfera concentrează razele Soarelui pe o bandă de hârtie gradată în ore, convenabil aşezată în focar, pe o şină curbă plasată în spatele sferei. Înregistrarea se face prin arderea benzii de hârtie pe intervale corespunzătoare timpului cât Soarele a strălucit pe cer. La staţiile meteorologice din ţara noastră se folosesc heliografe de tip Campbell-Stoks.

Heliotermie. Fenomen prin care apa unor lacuri sărate se încălzeşte la o anumită adâncime, sub acţiunea căldurii solare, mai mult decât mediul din jur. Încălzirea are loc datorită gradului de mineralizare a apei, ca şi datorită existenţei unui strat de apă dulce la suprafaţa lacului, care împiedică pierderea căldurii în atmosferă.

Heliotrop. (gr. helios-Soare, tropein-a roti). Varietate de calcedonie (v.) utilizată ca piatră de podoabă şi pentru confecţionarea de obiecte ornamentale.

Heliotropism. Mişcarea spre lumină a părţilor aeriene ale plantelor. Sin. Fototropism.

Helix. Varietate de gasteropod pulmonat terestru, întâlnit într-un număr foarte mare de specii. Este foarte răspândit în depozitele terţiare marine şi lacustre din Eocenul (Helix Marioni), Oligocenul (Helix Raimondi), Ponţianul (Helix delphinensis), Meoţianul (Helix Mrazeci) din Subcarpaţii Munteniei şi din formaţiunile de loess cuaternar.

Helofite. V. Criptofite.

Helveţian. (de la numele latinesc al Elveţiei, Helvetia). Etaj al Miocenului (primul subetaj al Vindobonianului lui Deperet) caracterizat, din punctul de vedere paleontologic, printr-o faună bogată de lamelibranhiate (Cardita jouanneti, Pecten besseri etc.), gasteropode (Murex turonensis, Proto cathedralis) şi mamifere (Rhinoceros sansaniensis, Aceratherium incisivum şi reprezentanţi ai genurilor Mastodon, Dinotherium etc.). Din punctul de vedere petrografic, depozitele Helveţianului sunt reprezentate prin marne, argile, nisipuri, conglomerate (Conglomeratele de Brebu) şi gresii, cu intercalaţii de gipsuri şi tufuri dacitice (cu globigerine). În ţara noastră aceste depozite se întâlnesc în zona precarpatică, în Bazinul Transilvaniei, al Mureşului (lângă Simeria), al Silvaniei (lângă Beretău), în Bazinul Bahna-Orşova, în Depresiunea Getică etc. În bazinul Zarandului şi al Caransebeşului-Mehadia, aceste depozite conţin cărbuni, iar la sud-vest de Târgu Jiu, la Bâlteni-Ţicleni, zăcăminte de ţiţei.

Hematit. (gr. hematicos-sângeriu). Oxid natural de fier (-Fe2O3) foarte răspândit în natură, în zăcăminte de cele mai diferite tipuri genetice: în roci magmatice (în granite, sienite etc., mai rar în pegmatite); în zăcăminte hidrotermale, în asociaţie cu cuarţul, baritina etc.; ca produs al emanaţiilor vulcanice, sub formă de cristale şi de eflorescenţe pe pereţii craterelor (în 1817, s-a depus într-o fisură a Vezuviului o masă de hematit de un metru grosime, în numai 10 zile); în zăcăminte sedimentare de alteraţie, în regiunile cu climat arid; în unele roci metamorfice (şisturi cristaline cu itabirit, cuarţite feruginoase etc.), prin transformarea limonitului la temperaturile şi presiunile mari din cadrul metamorfismului regional. Apare ca mase reniforme cu structura radiar fibroasă (glasskopf) sau pământoasă (ocru roşu). Varietăţile bine cristalizate sunt denumite oligist. Conţinând circa 70% Fe, este unul dintre principalele minereuri de fier. Zăcăminte importante de hematit se găsesc în: Rusia (la Kutinsk în Uralul de Nord, în Munţii Magnitnaia şi Vâsokaia lângă Nijni-Taghil), în Ucraina (la Krivoi Rog, unul dintre cele mai mari zăcăminte din lume), în S.U.A. (în regiunea Lacului Superior), în Brazilia (la Minas Gerais), în insula Elba, în Congo etc. În ţara noastră hematitul este un minereu foarte răspândit, fiind exploatat la Teliuc şi Ghelar (jud. Hunedoara), la Ocna de Fier şi Dognecea (jud. Caraş-Severin) etc. În afară de aceste apariţii masive, hematitul mai este cunoscut: în legătură cu şisturile cristaline de la Răzoare (jud. Maramureş), Cârlibaba, Iacobeni, Vatra Dornei, Crucea etc. (jud. Suceava), în masivele Lotru, Parâng, Şureanu, Drocea, Highiş din Munţii Zarandului etc.; în cuiburi şi filoane asociate unor porfire triasice din jud. Tulcea (la Greci, Măcin, Cârjelari, Mircea Vodă, Iulia, Camena etc.); ca minereu rezidual format pe un relief carstic la Vaşcău, Remeţi, Zece Hotare (jud. Bihor), Moneasa, Zimbru (jud. Arad); ca produs hidrotermal în jud. Maramureş (la Ilba, Baia Sprie, Cavnic etc.), în Munţii Harghita, în druzele andezitului de la Uroiu-Deva (jud. Hunedoara) etc.

Hemimorfit. (gr. hemi-jumătate, morphe-formă). Silicat de zinc hidratat, întâlnit împreună cu smithsonitul, ceruzitul, limonitul etc., în zonele de oxidare ale zăcămintelor de sulfuri de Zn şi de Pb. Zăcăminte de hemimorfit se cunosc: la Olkusz (Polonia), Rusia, în Alpii răsăriteni etc. Sin. Calamină, Galmei.

Hemipelagic. (gr. hemi-jumătate, pelagos-mare). Denumirea unui element care aparţine adâncurilor mărilor şi oceanelor între 800 şi 2 400 m (ex.: sedimente hemipelagice, faună hemipelagică etc.).

Hemiptera. (hemi-jumătate, pteron-aripă). Ordin de insecte. Primele hemiptere au apărut în Permian, s-au dezvoltat în Mezozoic (mai ales speciile acvatice) şi din Neozoic sunt cunoscute prin toate familiile actuale. Din hemiptere fac parte specii parazite la plante şi animale (puricii şi păduchii pomilor fructiferi, ai cerealelor, filoxera etc.) şi specii acvatice (scorpionul de apă). În ţara noastră au fost găsite urme de hemiptere fosile (Lachnus) în chihlimbarul din Oligocenul de la Colţi (jud. Buzău).

Herbu. Termen francez, semnificând o microfaleză înierbată stufos, care desparte partea înaltă a unei mlaştini marine de partea joasă acoperită mai des de apă. V. Mlaştină marină.

Hercinic, sistemul. (de la numele latinesc Hercynia silva cu care erau desemnaţi munţii păduroşi ai Germaniei mijlocii, în special Munţii Harz). Sistem de munţi vechi, cutaţi, ridicaţi în timpul Carboniferului şi Permianului, ca urmare a ciclului orogenic început în perioada devoniană. Dezvoltarea acestui sistem s-a desăvârşit în Europa în două direcţii: una NV-SE (direcţia armoricană) şi alta NE-SV (direcţia variscă) şi este reprezentat astăzi prin unele masive muntoase parţial peneplenizate, ca: Masivul Armorican din Bretania, Masivul Central Francez, Ardenii, Vosgii, Pădurea Neagră, Masivul boem (parţial), Sudeţii, Lysa-Góra, Munţii Măcinului (din NV Dobrogei) etc., care nu au fost afectate de cutările alpine, şi prin masivele: Mercantour, Mont Blanc, Aar etc. (din Alpi) şi zonele cristaline din masivele Rodna, Leaota, Făgăraş etc. (din România) afectate de cutările alpine şi regenerate. De aceeaşi vârstă sunt: sistemele muntoase din Altai, Saian, Tian-Şan etc. (Altaidele), Munţii Appalachi şi, parţial, Munţii Stâncoşi din (S.U.A.). Cutările hercinice au fost însoţite de o puternică activitate magmatică efuzivă (unele diabaze, porfire etc.) şi intruzivă (granitele din Dobrogea de NV şi unele granite din Carpaţii Meridionali şi din Munţii Apuseni).

Hesperornis. (gr. hespera-vest, apus, ornis-pasăre). Pasăre acvatică fosilă. A fost găsită în Cretacicul superior din Kansas (S.U.A.). Ex.: Hesperornis regalis, Ichthyornis victor.

Hessonit. Varietate de granat, care se întâlneşte, împreună cu grosularul (v.), în aureola de contact a calcarelor cu masa magmatică. Când este găsit în cristale limpezi, este folosit ca piatră preţioasă.

Heterodonte. (gr. heteros-diferit, altul, odos, odontos-dinte). Ordin de lamelibranhiate fosile şi actuale.

Heteromyaria. (gr. heteros-inegal, diferit, altul, mys-muşchi). Lamelibranhiate (ex.: Mytilus).

Heterosferă. (gr. heteros-diferit, altul, sphaira-sferă). Înveliş al atmosferei situat la înălţime mai mare de 90 km şi format din gaze uşoare dispuse în patru strate concentrice, fiecare strat cu compoziţie diferită. Între 90-200 km predomină azotul molecular; între 200 şi 1 100 km predomină oxigenul atomic; între 1 100 şi 3 500 km se întâlneşte stratul de heliu atomic, iar peste 3 500 km urmează stratul de hidrogen atomic. Stratul ultim nu are o limită exterioară bine definită; unii pun această limită la 10 000 km, unde densitatea atomilor de hidrogen este identică cu cea din spaţiul interplanetar; alţii împing această limită până la 35 000 km, adică până acolo unde atomii de hidrogen participă la mişcarea de rotaţie a Pământului. Aşadar, heterosfera include straturile atmosferice unde compoziţia aerului variază lent din cauza disocierii moleculelor diferitelor gaze componente.

Heterostazie. V. Eroziunea solului.

Hettangian. Etajul inferior al Liasicului, caracterizat prin amoniţii: Psiloceras, Coloceras, Psilophyllites etc., şi reprezentat, din punctul de vedere petrografic, prin şisturi de culoare închisă, calcare albăstrui, gresii calcaroase şi uneori dolomite (în sudul Franţei). Faciesul detritic (Faciesul de Gresten) şi cel al calcarelor roşii cu amoniţi (Faciesul de Adneth) din Alpii Occidentali se cunosc şi în ţara noastră în Carpaţii Orientali (Valea Tepeia în Munţii Perşani şi Curmătura, în Munţii Hăghimaş).

Heulandit. Varietate de zeolit (v.) care se întâlneşte în cavităţile amigdaloide ale unor bazalte, porfirite etc., şi, sporadic, în unele filoane argentifere. În ţara noastră a fost întâlnit la Rimetea (jud. Cluj), Căprioara (jud. Arad) etc.

Hexacoralieri. (gr. hex-şase). Polipi coralieri coloniali. Genurile actuale de hexacoralieri au şase (sau multiplu de şase) tentacule. Se deosebesc: hexacoralieri apori (ex.: Flabellum, Delthocyathus, Heliastrea, Isastrea, Cyclolites etc.) şi hexacoralieri poroşi în general izolaţi (ex.: Stephanophyllia, Madrepora etc.). Cunoscuţi din Jurasic, cu dezvoltare în Neozoic, hexacoralierii, care se găsesc frecvent şi astăzi, au format şi formează calcare recifale masive. În ţara noastră asemenea calcare sunt cunoscute atât din Jurasic (Munţii Apuseni, Dobrogea etc.), cât şi din Neozoic (la Lăpugiu, Bazinul Beiuşului etc.).

Hexactinellidae. Grup de spongieri silicioşi. Sunt cunoscuţi din Cambrian până astăzi, când se găsesc în mările adânci la 300-500 m, trăind izolaţi. În ţara noastră sunt frecvenţi în formaţiunile Jurasicului superior din malul drept al Dunării.

Hiacint. Varietate de zircon (v.) de culoare roşie sau portocalie. Utilizat ca piatră semipreţioasă.

Hialin. (gr. hyalinos-sticlos). Calitatea unor elemente componente ale rocilor magmatice de a se prezenta sub formă sticloasă, datorită răcirii rapide a topiturilor respective.

Yüklə 4,37 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   46   47   48   49   50   51   52   53   ...   124




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin