Pirometamorfism. (gr. pyr, pyros-foc, meta-după, morphe-formă). Ansamblul transformărilor suferite de rocile din vecinătatea imediată a unui corp eruptiv, datorită temperaturilor înalte degajate de acesta. În cadrul acestui proces se formează corneene şi calcare cu minerale caracteristice (ex.: mulit, sanidină etc.).
Pirometasomatoză. (gr. pyros-foc, meta-după, soma,-atos-corp). V. sub Metasomatoză.
Piromorfit. (gr. pyros-foc, morphe-formă). Clorofosfat natural de plumb, care conţine 82% PbO, 15,4% P2O5 şi 2,6% Cl şi, în unele cazuri, până la 8-9% CaO, până la 4% As2O5, şi, mai rar, CrO3 şi V2O5. Este un mineral aproape exclusiv exogen, format în zona de oxidare a zăcămintelor de sulfuri de plumb sau plumbo-zincifere, sub acţiunea acidului fosforic din apele de infiltraţie. Ca mineral endogen se găseşte în unele zăcăminte filoniene hidrotermale de temperaturi joase, formate aproape de suprafaţă. Are culori diferite: verde-galbenă sau brună, mai rar strălucitoare sau galbenă-portocalie (când conţine Cr), cu urma albă-gălbuie. Dacă se găseşte în cantităţi mai mari este un minereu de plumb. În ţara noastră apare în zonele superioare ale unor mineralizaţii cu sulfuri, în zona banatitelor la Sasca Montană, Oraviţa-Ciclova Română, Dognecea, Ocna de Fier (jud. Caraş-Severin), la Băiţa (jud. Bihor), la Cavnic (jud. Maramureş), la Zlatna, Bucium (jud. Alba) etc.
Pirop. (gr. pyropos-scânteietor ca focul, din cauza culorii sale roşie deschisă). Varietate de granat (v.), translucid, de culoare roşie ca sângele, închisă, roşietică sau neagră, întâlnit în: dunite, serpentine, kimberlite, eclozite şi în aluviuni diamantifere. Este folosit ca piatră semipreţioasă (granat de Boemia) sau ca abraziv. Este cunoscut în skarnele din Boemia (Cehia), S.U.A., Republica Africa de Sud, Rusia etc.
Pirosferă. (gr. pyr, pyros-foc, sphaira-sferă). Sin. Mantaua Pământului (v.), Sima.
Pirotină. (gr. pyr, pyros-foc). Sulfură naturală de fier (FeS), cu exces de sulf, întâlnită în roci pegmatice abisale (gabrouri), în pegmatite şi pneumatolite metasomatice, la contactul cu calcarele, în unele filoane hidrotermale (în parageneză cu blenda, galena, calcopirita, mispichelul etc.) şi, foarte rar, sedimentară sau în unele concreţiuni fosforitice. Are culoare galbenă de bronz închis, cu reflexe brune (brun de tutun), cu urma neagră-cenuşie. Este un mineral uneori magnetic. Pirotina este folosită la fabricarea acidului sulfuric, la fabricarea sulfatului de fier şi a prafului de polizat şi, datorită pentlanditului (v.) cu care este adesea asociată, ca minereu de nichel. Pirotina se găseşte în zăcăminte în: Rusia (în Urali), Norvegia, Canada, Republica Africa de Sud etc. În ţara noastră sunt cunoscute zăcăminte care conţin pirotină la: Iacobeni, Vatra Dornei, Chiril, Crucea (jud. Suceava), Ilba, Herja, Baia Sprie, Băiuţ, Băile Borşa (jud. Maramureş), Eibenthal, Plavişeviţa (jud. Mehedinţi), Poiana Mărului, Băuţar, Borlova, Bucova, Moldova Nouă, Ocna de Fier (jud. Caraş-Severin), în şisturile cristaline din Munţii Făgăraşului, Lotrului, Cibinului = Cindrel, Sebeşului = Şureanu, Căpăţânii etc.
Piroxeni. (gr. pyr, pyros-foc, xenos-străin). Grup important de silicaţi complecşi (de Mg, Fe, Ca, Al, Na, K etc.), care intră în constituţia multor roci magmatice şi se găsesc frecvent în skarne (v.) şi în unele şisturi cristaline. Apar de obicei în cristale prismatice pseudotetragonale, de culoare verde-măslinie până la neagră. Se deosebesc, după modul de cristalizare: piroxeni monoclinici (ex.: diopsid, hedenbergit, augit, jadeit, egirin şi spodumen) şi piroxeni rombici (ex.: enstatit şi hipersten).
Piroxenit. Rocă magmatică ultrabazică, alcătuită preponderent din piroxeni (v.), care se găseşte asociată frecvent cu gabroul (v.) şi cu peridotitul (v.).
Pisc. 1. Înălţime izolată, având forma unui vârf stâncos ascuţit, care domină o culme muntoasă ce se ridică deasupra unei văi sau a unei depresiuni a reliefului. De cele mai multe ori, piscurile au pante foarte abrupte şi sunt lipsite de vegetaţie. Sin. Creştet. 2. Promontoriu de câmp, ascuţit, format prin întretăierea a două concavităţi largi de meandru, ce domină lunca unui râu (ex.: piscurile pe dreapta Dâmboviţei, la Bucureşti).
Pisolite. (gr. pisos-mazăre, lithos-piatră). Granule sferoidale, de mărimea unui bob de mazăre, asemănătoare oolitelor (v.), care se formează din carbonatul de calciu (aragonit) depus de unele izvoare termale care conţin bicarbonat de calciu. Sunt cunoscute pisolitele de la Karlovy-Vary (Cehia).
Pistazit. (de la numele plantei Pistacia, din cauza culorii verzi asemănătoare cu culoarea migdalelor plantei). Sin. Epidot (v.).
Placă continentală. Bucăţi relativ independente ale scoarţei terestre, având forma unor calote sferice, care se mişcă unele în raport cu altele, se reînnoiesc pe liniile unor mari despicături numite rifturi, prin care vine lavă din adâncime, şi se consumă (se retopesc) pe aliniamentele de ciocnire dintre două plăci, când una dintre ele se subduce (cade în astenosferă şi se topeşte). O placă este formată atât din materie continentală (granitică, sau Sial), cât şi dintr-o pătură bazaltică (de tip oceanic, sau Sima). Există plăci mari şi multe altele mai mici, numite microplăci. V. Tectonica globală.
Placer marin. (sp. placer-banc de nisip). Depozit sedimentar detritic, format în regiunea plajelor marine, sub acţiunea de sortare a valurilor, situat mai în interiorul ţărmului, uneori la niveluri superioare şi rareori chiar în mare. Mineralele utile care se întâlnesc în asemenea depozite provin fie din rocile care constituie litoralul, fie din aportul cursurilor de apă tributare mării (ex.: placerurile de diamante descoperite relativ recent în apropierea ţărmului Africii de Sud, mai bogate chiar decât cele de pe uscat).
Placodermi. (gr. plax-suprafaţă plană, derma-piele). Sublcasă de peşti bentonici, exclusiv fosili, care au trăit din Gotlandian, şi în special în Devonian, când au avut cea mai mare dezvoltare, până la începutul Permianului. Ex.: Coccosteus, Dinichtys, Pterichtys etc.
Placodonte. (gr. plax-suprafaţă plană, odus, odontis-dinte). Reptile marine care au trăit (probabil) în apropierea plajelor, hrănindu-se cu moluşte, şi caracterizează Triasicul. Ex.: Placodus, Placochelys etc.
Placore. Interfluviu plan, orizontal sau slab înclinat, cu apa freatică la adâncime mare, pe care, în climele umede şi semiumede, în locuri cu drenaj imperfect, se formează planosoluri. Sunt soluri în profilul cărora, la o anumită adâncime, se găseşte un orizont argilos, impermeabil sau foarte puţin permeabil, slab pseudogleizat. Influenţate în special de climă şi vegetaţie, aceste soluri au o fertilitate naturală redusă, din cauza structurii lor defavorabile şi a reacţiei acide pe care o au.
Plafon. Partea superioară a unei peşteri sau a unei cavităţi subterane. Sin. Tavan.
Plafonul norilor. Distanţa verticală dintre suprafaţa terestră şi baza norilor.
Plagioclazi. (gr. plagios-oblic, klasis-spărtură, desfacere). Feldspaţi (v.) calcosodici, care din punctul de vedere chimic reprezintă o serie de amestecuri izomorfe ai căror termeni extremi sunt albitul (v.) şi anortitul (v.). În această serie, în care practic pot exista toate varietăţile cu compoziţie permanent variabilă a celor doi termeni extremi, clasificarea plagioclazilor se face convenţional astfel: plagioclazi acizi (albit 0-10% conţinut de anortit şi oligoclaz cu 10-30% anortit); plagioclazi intermediari (andezin cu 30-50% anortit şi labrador cu 50-70% anortit); plagioclazi bazici (bytownit cu 70-90% anortit şi anortit cu 90-100% conţinut de anortit). Aproape întotdeauna în compoziţia plagioclazilor există însă şi unele impurităţi ca: K2O (uneori până la câteva procente), BaO (până la 0,2%), urme de FeO, Fe2O3 etc. Plagioclazii sunt cei mai răspândiţi dintre feldspaţi, întâlnindu-se în majoritatea rocilor magmatice (cei bazici, bogaţi în Ca, în rocile bazice, cei intermediari şi cei acizi, în rocile mai acide), în pegmatite, în şisturi cristaline şi în filoanele de tip alpin (mai ales albitul). Culoarea lor este albă dar cu nuanţe diferite, verzuie, albăstruie şi mai rar roşietică. Prin alterarea rocilor în care se găsesc, plagioclazii se descompun complet sub acţiunea apelor de infiltraţie (bogate în CO2, O2, acizi humici etc.), alcalii şi elementele alcalino-pământoase fiind, în acest caz, levigate. În ţara noastră plagioclazii sunt foarte răspândiţi: în numeroase roci ale fundamentului Carpaţilor Orientali, Carpaţilor Meridionali, Munţii Apuseni şi în special în para- şi ortognaisurile (oligoclaz) şi amfibolitele (oligoclaz sau andezin) seriilor mezozonale; în rocile porfiroide (albit şi oligoclaz) din Carpaţii Orientali, Poiana Ruscă şi Munţii Apuseni; în pegmatitele din complexele cristaline (albit) din munţii Preluca, Rodnei, Şureanu, Lotru, Poiana Ruscă, Gilău etc.; în rocile granitoide paleozoice (albit până la andezin) din Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni şi Dobrogea şi în rocile bazice de aceeaşi vârstă (labrador sau bytownit) din munţii Giurgeului şi Almăjului; în riolitele din Munţii Apuseni şi din Banat (albit); în banatitele din munţii Poiana Ruscă, Drocea (Zarandului), Bihor etc. (albit până la bytownit); în masivul andezitic de la Uroiu (lângă Deva) cu anortit; în rocile magmatice neogene din munţii Maramureşului, lanţul munţilor vulcanici, Poiana Ruscă, Munţii Metaliferi (albit până la labrador); etc.
Plai. 1. Culme sau suprafaţă montană, sau de deal, prelungă şi domoală, obişnuit cu păşune şi cu drum; faţa unui munte sau deal înalt, cu pante uşor de urcat; culmi muntoase nivelate de eroziune şi înclinate uşor într-o singură direcţie, specifice mai ales suprafeţelor medii carpatice. 2. Drum pe coasta unui munte. 3. Câmpie. 4. Ţinut sau meleaguri natale. 5. Fostă diviziune administrativă a unui judeţ de munte, echivalentă cu plasa.
Plaisancian. Pliocen de facies marin din Franţa. Cuprinde argile de adâncime destul de mare. Este echivalentul Piacenzianului (v.) italian.
Plajă. (fr.). Porţiune de teren joasă, netedă şi cu pantă ce înclină lin spre nivelul apei, situată în lungul ţărmurilor marine sau lacustre. Plaja se formează în sectoarele adăpostite ale ţărmurilor şi în lungul cordoanelor litorale prin depuneri de nisipuri, pietrişuri şi fragmente de cochilii aduse de valuri şi de curenţi, în momentul când aceştia îşi pierd din capacitatea de transport, ca urmare a întâlnirii unui obstacol (ex.: un intrând al ţărmului, un dig etc.). Plaje înguste se pot forma şi în lungul ţărmurilor înalte, la baza falezelor. Partea cea mai joasă a plajei, acoperită în mod obişnuit de valuri, se numeşte plaja umedă sau anterioară, iar partea mai înaltă, care este acoperită de valuri numai în timpul furtunilor, se numeşte plajă uscată sau posterioară şi se prezintă uneori în trepte, datorită intensităţii diferite a furtunilor. Când o plajă nu mai este afectată de valuri şi de acţiunea fluxului, ca urmare a mişcărilor de ridicare a uscatului, ea se numeşte plajă suspendată. Aşadar, ţărmul este o întindere plată la ţărmul mării sau a unui lac, acoperită cu nisip sau pietriş. Reprezintă o prelungire, în zona de ţărm, a platformei continentale. Plaja este specifică ţărmurilor joase, sectoarelor adăpostite, unde se pot depune nisipuri şi pietrişuri aduse de valuri şi curenţi. Sub ţărmurile înalte plajele sunt foarte înguste sau lipsesc. Plaja se compune din mai multe părţi, dispuse, în general, longitudinal faţă de ţărm: plaja submersă sau avantplajă (partea ce rămâne permanent sub apă, pe suprafaţa sa având riduri de nisip şi uneori cordoane submerse), plaja joasă (acoperită de valuri la mare agitată sau flux, are o pantă slabă şi prezintă riduri cu creste mai înalte dispuse paralel sau oblic pe ţărm, traversate rar de canale prelitorale), plaja înaltă numită uneori şi cordonul litoral (cea care rămâne deasupra apelor mari de flux, la mare liniştită, cu pantă ceva mai înclinată, uneori cu trepte de plajă create de nivelul diferit al fluxului sau la furtuni; în ea se pot sculpta, de către valuri, arcuri de plajă, iar partea cea mai înaltă se numeşte creasta plajei sau plaja de furtună); uneori, când plaja nu se lipeşte de faleză, în spatele ei se află o lagună sau un lac. În mod periodic, plajele sunt supuse unor faze de îmbogăţire sau sărăcire în nisip. Plaja suspendată sau plaja moartă, este aceea care s-a înălţat peste nivelul mării încât valurile nu o mai ating nici la furtuni. În ultimul timp, plajele au devenit obiectul unui turism deosebit de intensiv, cu amenajări multiple şi variate.
Plan. Termen ce se întrebuinţează în geografie şi cartografie cu trei înţelesuri: plan geometric ce întretaie în diferite feluri suprafaţa globului (plan ecuatorial, meridian), sau diferite pături ce constituie scoarţa (plan de falie, de şariaj, de stratificare, de clivaj, plan Benioff etc.); suprafaţă de reprezentare a unei părţi a suprafeţei terestre la diferite scări (suprafaţa hărţilor fiind mică se face abstracţie de curbura unităţii respective a globului); în sens de perspectivă şi prospectiv pentru programe de dezvoltare (plan de producţie, plan de dezvoltare naţional, regional, local, plan de sistematizare, urbanizare etc.).
Plan Benioff. Planul pe care se întâlnesc două plăci terestre, cu înclinare de 45-55o, una subducându-se în astenosferă, alta încălecând peste prima, cutându-se şi dând munţi. Pe planul Benioff se formează principalele focare de cutremure.
Plan de falie. V. sub Falie.
Plan de referinţă. V. Nivel de referinţă.
Plan topografic. Reprezentare în plan orizontal a unei porţiuni reduse de teren, care se întocmesc la scară mare (1:1 000-1:20 000), pe baza ridicărilor topografice sau fotogrametrice. Suprafaţa terenului este redată cu multe detalii şi cu o mare precizie, atât în ceea ce priveşte elementele planimetrice, cât şi cele care se referă la formele de relief. Planurile originale care rezultă din ridicările topografice detaliate şi care servesc de bază la întocmirea hărţilor topografice se numesc minute. Planurile topografice sunt folosite la trasarea căilor de comunicaţie, la sistematizarea aşezărilor omeneşti, la construcţiile hidrotehnice şi hidroenergetice, la îndiguiri, asanări, la combaterea eroziunii, în agricultură, silvicultură etc.
Planşeta sondajului pilot. Planşetă pe care se trasează proiecţia orizontală a traiectoriei balonului pilot urmărit cu teodolitul, în scopul determinării direcţiei şi vitezei vântului la diferite înălţimi în atmosfera liberă.
Planşeu. Planul de jos al unei cavităţi subterane. Sin. Podea.
Planaţie. Procesul de netezire a reliefului scoarţei terestre prin acţiunea agenţilor modificatori externi şi în special pe calea eroziunii. Termen introdus de G.K. Gilbert (1877).
Planaţie laterală. Nivelarea interfluviilor la nivelul luncilor, prin meandrări şi deplasări continui.
Planeză. Suprafaţă structurală interfluvială netedă, de formă triunghiulară, delimitată de barancos-urile (v.) care fragmentează radial conul unui vulcan (nu se găseşte pe platoul de aglomerate). Este formată cu precădere din lave răcite, dând astfel suprafeţe structurale, întrerupte din loc în loc de mici denivelări sau mici abrupturi. Planeza urcă în pantă crescândă şi se îngustează treptat către vârful conului vulcanic. Cele mai extinse şi mai tipice planeze se întâlnesc pe suprafaţa conurilor vulcanice din regiunile tropicale şi subtropicale.
Planic. Subtip de sol care, în sistemul românesc de clasificare, este definit printr-o schimbare bruscă (pe o distanţă verticală de 7,5-15 cm) între orizontul eluvial şi cel argiloiluvial.
Planiglob. Reprezentare micşorată a suprafeţei globului terestru şi transpusă pe o suprafaţă plană cu ajutorul unei reţele de coordonate geografice, într-o proiecţie cartografică convenabilă. Planiglobul poate reprezenta elemente şi fenomene fizice care au loc pe suprafaţa globului terestru (planigloburi fizice) sau elemente economice, politice, sociale etc. (planigloburi economice, politice, sociale). Planigloburile se construiesc şi se editează sub formă de hărţi murale, hărţi de atlas, hărţi din diverse lucrări şi publicaţii prin care se urmăreşte răspândirea unui element sau a unui fenomen dat de pe întreaga suprafaţă a Pământului. Sin. Mapamond.
Planimetrie. (lat. planus-neted, gr. metron-măsură). Ramură a topografiei care se ocupă cu determinarea pe cale grafică sau prin calcul a coordonatelor rectangulare sau polare ale diverselor puncte şi obiecte care acoperă o anumită suprafaţă de teren (aşezări omeneşti, construcţii de orice natură, căi de comunicaţie, culturi, păduri, ape, ţărmuri etc.). Planimetria studiază şi metodele şi instrumentele necesare transpunerii acestora pe un plan sau pe o hartă.
Planimetru. Instrument folosit la măsurarea directă a suprafeţelor cu contur neregulat, pe hărţi cu scări cunoscute.
Planisfer. Reprezentare grafică în plan a suprafeţei globului, fără a-l separa în emisfere (planisfer terestru).
Planisferă. (lat. planus-neted, gr. sphaira-sferă). Hartă murală sau de atlas pe care suprafaţa Pământului este reprezentată sub forma a două emisfere alăturate, tangente în regiunea ecuatorială. Planisferele se contruiesc de obicei în proiecţie stereografică sau ortografică ecuatorială, şi mai rar, în proiecţie stereografică sau ortografică orizontală.
Planorbis. (lat. planus-neted, plan, orbis-cerc). Gasteropod pulmonat de apă dulce, întâlnit astăzi în toate bălţile ţării noastre. Apărut în Liasic, a avut o mare varietate de specii în Neozoic. Specia Planorbis corneus, din bălţile actuale, se găseşte şi ca fosilă în depozitele Levantine de la Bucovăţ (jud. Dolj), de la Barboşi (jud. Galaţi) etc.
Planosol. 1. Tip de sol din clasa argiluvisolurilor (în sistemul român de clasificare), caracterizat prin abruptă schimbare texturală (sub 7,5 cm distanţă verticală), între orizontul E şi B argiloiluvial. Succesiune tipică de orizonturi: Aow-Elw-Btw-C. Formarea lui este condiţionată de prezenţa suprafeţelor plane şi cu drenaj foarte slab (poduri de terasă, câmpii piemontane etc.) din aria argiluvisolurilor evoluate. 2. Unitate principală de soluri în legenda FAO, care grupează soluri cu schimbare texturală bruscă între un orizont E albic (cu caractere de hidromorfie) şi un orizont B argiloiluvial sau natric (eventual strat argilos sau fragipan). 3. Sol intrazonal format pe placore (v.).
Plantaţie. 1. Unitate de producţie agricolă la scară mare pentru culturi comerciale (tutun, cacao, cafea, ceai ş.a.), de obicei în sistem monocultură, folosind metode ştiinţifice, eficiente, adesea mână de lucru salariată şi având o organizare şi o administrare specifică; plantaţia se întâlneşte cu deosebire în zonele tropicale şi subtropicale. 2. Totalitatea plantelor cultivate după o anumită metodă pe un teren amenajat în acest scop. 3. Plantaţie de protecţie-plantaţie de arbori sau de arbuşti făcută pentru a apăra un teren de cultură împotriva vântului, a secetei etc.
Plante indicatoare. Plante caracteristice pentru anumiţi factori ecologici sau anumite proprietăţi ale acestora (ex.: plante acidifile, nitrofile, higrofile, termofile, heliofile, halofile, criofile etc.).
Plante repente. Plante a căror tulpină se întinde pe sol. Sin. Târâtoare, Prostrate, Procumbente.
Plante ruderale. Buruienile de pe locurile necultivate, de regulă bogate în substanţe organice (în apropierea localităţilor, pe lângă garduri, drumuri etc.).
Plante segetale. Buruienile de pe terenurile cultivate.
Plante sexicole. Plante de stâncării. Sin. Plante rupicole.
Plasticitatea pământurilor sau a rocilor. Proprietatea unor pământuri sau roci de a se deforma ireversibil între anumite limite de umiditate şi sub acţiunea solicitărilor exterioare, fără să-şi modifice volumul. Plasticitatea, independentă de starea fizică a materialului, se datoreşte apei adsorbite de particulele fine din fracţiunea argilă (v. Argilă 1.) şi este influenţată de: mărimea şi forma particulelor (creşte cu cât acestea sunt mai plate); natura mineralogică a particulelor fine (particulele silicioase, chiar micronice, nu prezintă plasticitate; cele de minerale argiloase sunt plastice, mai puţin în cazul caolinitului şi mai mult în cazul montmorillonitului); natura cationilor din complexul de adsobrţie al particulelor (pământurile care conţin ioni de Na au, în general, o plasticitate mai mare decât cele care conţin ioni de Ca; substanţele organice măresc plasticitatea, iar carbonatul de calciu o micşorează). Valorile extreme care limitează intervalul de umiditate în care un pământ este plastic se numesc limitele de plasticitate sau limitele lui Atterberg. Se deosebesc: limita inferioară sau limita de frământare (Wf), (de întindere, pentru rocile tari) care corespunde umidităţii pământului în momentul trecerii acestuia din stare tare în stare plastică şi limita superioară sau limita de curgere (Wc), care corespunde umidităţii din momentul trecerii pământului din stare plastică în stare curgătoare. În general, sunt plastice pământurile argiloase şi neplastice, pământurile nisipoase (v. şi sub Pământ). La celelalte roci sedimentare, la rocile metamorfice şi în special la rocile magmatice, plasticitatea este foarte puţin pronunţată, deformarea plastică a lor crescând odată cu creşterea presiunii şi a temperaturii. Când plasticitatea este dată de presiuni externe şi depăşeşte o anume limită, roca se rupe (prag de rupere). Cele mai plastice sunt rocile argiloase, care dau alunecările de teren (v.).
Plastisferă. V. sub Sclerosferă.
Platformă. (gr. plathus-larg, lat. forma-formă). 1. a. Unitate structurală veche, întinsă şi rigidă, a scoarţei terestre, alcătuită dintr-un fundament (soclu) intens cutat şi metamorfozat, peste care se aştern, aproape orizontal, depozite sedimentare (cuvertura) relativ subţiri şi, în general, puţin dislocate. Fundamentul este constituit din şisturi cristaline străbătute pe alocuri de granite tectonice (ex.: granitul de Rapakiwi, din Finlanda) şi este afectat, în anumite zone, de falii vechi, sudate, sau de falii noi care se continuă şi în pătura acoperitoare. Cuvertura este constituită din formaţiuni sedimentare fosilifere (calcare, gresii, cărbuni) şi are grosimi care merg de la zero (în regiunile de scuturi), până la sute (în regiunile de "plită") şi chiar mii de metri (în bazinele de subsidenţă). Cuvertura cuprinde în structura sa în regiunile de sineclize (v.), cu fundamentul adânc, şi regiuni de anteclize (v.), cu fundamentul ridicat. Când cuvertura lipseşte, platforma se numeşte scut, iar cele cu cuvertură, platforme etajate, plite (părţile cele mai joase acoperite cu sedimentele foarte groase), table. În ansamblu, regiunile de platformă ale scoarţei sunt supuse mişcărilor lente epirogenetice (0,1-0,01 mm/an), dar nu sunt afectate de cele orogenice. Platformele au relief neted de câmpie, dealuri sau podişuri. Principalele platforme cunoscute sunt: Platforma Prebalcanică (Platforma Valahă sau Moesică), care cuprinde Câmpia Română, mai coborâtă, şi Podişul Prebalcanic, mai ridicat, fiind încadrată la nord şi la vest de zona cutată precarpatică, iar la sud de zona prebalcanică; Platforma Rusă, situată în cea mai mare parte pe teritoriul Rusiei şi Ucrainei, care se întinde spre nord până la Marea Barents, la est până la Depresiunea Preuraliană, la sud până la zona muntoasă, cutată, a Caucazului şi Crimeii, şi la vest, până în regiunea precarpatică, în Danemarca şi Norvegia, şi cuprinde compartimente mai coborâte (Câmpia Moscovei, Câmpiei Polesiei, Câmpia Niprului etc.) şi compartimente mai înălţate (Podişul Kamei, Podişul Central Rusesc, Podişul Volgăi etc.); Platforma Siberiană, care cuprinde partea centrală a Siberiei, limitată la nord de Oceanul Arctic, la est de munţii Altai şi la vest de fluviul Obi şi de afluentul său, Tobol; Platforma Nord-Americană, care cuprinde regiunea golfului Hudson, Labradorul cu Terra Nova, Ţara lui Baffin cu insulele învecinate, Groenlanda etc. Pe teritoriul ţării noastre, regiuni de platformă sunt: Podişul Moldovenesc, cu fundamentul constituit din gnaisuri şi granite şi cuvertura din formaţiuni sedimentare cu înclinare slabă monoclinală, de vârstă de la Ordovician la Cuaternar, şi Platforma Epihercinică, cu fundamentul permocarbonifer (hercinic) în Dobrogea de Nord (între Dunăre şi linia Peceneaga-Camena) şi Silurian (caledonian) în restul Dobrogei şi în Câmpia Română. În unele regiuni de platformă, soclul conţine zăcăminte de fier (ex.: la Kursk-Ucraina, la Palazu Mare-jud. Constanţa etc.), iar cuvertura, zăcăminte de cărbuni, sare gemă şi săruri de potasiu. Sin. Cratogen. b. Sin. Geanticlinal (v.). 2. Teritoriul întins de la suprafaţa Pământului, fără denivelări mari constituit din câmpii (iniţiale, care reprezintă funduri de mări ridicate, prin mişcări epirogenice, până la înălţimi diferite; de acumulare, reprezentate prin câmpiile lacustre şi fluvio-glaciare; de denudaţie, câmpiile de abraziune (peneplenele) şi din podişuri peneplenizate (joase, între 200-300 m altitudine, şi înalte, peste 300 m). Deci, înţelesul de platformă de la 2. este o formă de relief relativ plată şi foarte extinsă, cu geneze variate (de abraziune, de eroziune, structură etc.), care, pentru a nu se confunda cu sensul geologic, care a devenit dominant, cere precizări (platformă de abraziune etc.).
Dostları ilə paylaş: |