Theropoda. (gr. ther-animal răpitor, pus, podos-picior). Reptile sauripelviene, carnivore, bipede, cu membrele inegal dezvoltate (cele anterioare mult reduse faţă de cele posterioare), şi se sprijineau în mers pe coadă. Au apărut în Triasic prin forme mici (ex.: Precompsegnatus) şi au trăit până în Cretacicul superior, când ating dimensiuni uriaşe (ex.: Allosaurus şi Tyranosaurus din Cretacicul din S.U.A.; Megalosaurus din Cretacicul de la Cernavodă etc.).
Tholoid. Măgură sau con vulcanic ce n-a avut deschidere de crater; născut dintr-o masă de lavă împinsă la suprafaţă într-o singură fază, fără explozie şi răcită relativ brusc (ex.: conul Răchitaş-1 152 m, din Munţii Harghita).
Thololite. Cupole de precipitare carstică agăţate de tavanul peşterilor.
Thoron. Gaz radioactiv, produs de dezintegrare al thoriului, cu perioada de înjumătăţire de 54 secunde, care poate apărea în minele care exploatează minereuri radioactive. Este un gaz fără gust, fără miros şi fără culoare, inhalarea lui timp îndelungat provocând cancer pulmonar.
Thufur. V. Desene periglaciare.
Thuringian. V. Zechstein.
Tic, strate de. Formaţiuni ale Oligocenului (probabil Stampianul superior) din nord-vestul Transilvaniei, constituite dintr-un orizont inferior (cu argile, gresii şi nisipuri) şi un orizont superior (cu argile cenuşii şi negricioase, intercalaţii de cărbuni şi siderite), cu fauna reprezentată prin: Polymesoda convexa, Brotia escheri grossecostata, Melanopsis hantkeni, unionide, resturi de Anthracotherium magnum, Indricotherium etc. La Tămaşa (jud. Sălaj) şi Curtuiuş (jud. Cluj), stratele de Tic conţin intercalaţii de cărbuni care se exploatează.
Tigăi. Proeminenţe masive de stâncă conglomeratică, sub formă de ciuperci uriaşe, ce domină o culme sau un mic platou de înălţime, formate prin dezagregare periglaciară diferenţiată şi şlefuite prin coraziune (eolizaţie); sunt specifice în Masivul Ciucaş.
Tigvă. Culme de deal sau de munte (regionalism).
Till. (engl. till-argilă deplasată). Depozit glaciar constituit dintr-un amestec eterogen de fragmente de rocă nestratificate, variind ca dimensiuni de la argilă până la blocuri colţuroase de rocă, fără intermediul apei curgătoare. Suprafeţele situate între morenele terminale ale gheţarilor de calotă pleistoceni din Europa şi America de Nord sunt în general acoperite cu un strat de till glaciar care poate atinge grosimi ce variază de la 6 la 15 m, iar în unele cazuri de 30-40 m, constituind aşa-numite câmpii de till. Drumlinurile (v.) sunt constituite de asemenea din till glaciar.
Tillit. (engl. till-argilă deplasată, gr. lithos-piatră). Rocă sedimentară rezultată din consolidarea unei morene glaciare foarte vechi (de vârstă paleozoică sau mezozoică), în care blocurile sunt cu totul subordonate argilelor şi în care fauna fosilă lipseşte aproape total. Tillitele, sunt, în general, acoperite de sedimente de altă natură. La fel cu morenele (v.) din care rezultă blocurile depozitului respectiv, tillitele sunt: superficiale, laterale sau mediane, interne şi inferioare, iar în final rezultă din morena depusă. Prezenţa tillitelor în Podişul Braziliei, în India, Africa şi Australia sunt un indiciu că aceste regiuni se găseau în Paleozoic într-o zonă mult mai sudică, unde puteau fi afectate de gheţarii din acea eră. Tillitele sunt un indiciu, de asemenea, care pledează în favoarea teoriei derivei continentale (v.) sau translaţiei continentelor.
Tilloid. Calitatea unui conglomerat de origine neglaciară (de obicei marină) de a avea în masa sa o mare cantitate (matrice) de argilă, din care cauză se aseamănă cu un tillit (v.). Spre deosebire de acesta, conglomeratele tilloide, care îşi păstrează grosimea pe distanţe mari, au intercalaţii stratificate de depozite mai fine, uneori cu dispoziţie ritmică, şi câteodată sunt fosilifere.
Timp Greenwich (T.M.G.) Timpul meridianului zero, care trece prin localitatea engleză Greenwich.
Timp solar adevărat. Timp măsurat după mişcarea aparentă a Soarelui adevărat pe bolta cerească. Deoarece deplasarea inegală a Pământului pe orbită şi înclinarea eclipticii lui faţă de ecuator determină inegalitatea zilelor solare adevărate, în practică se foloseşte timpul solar mediu.
Tinov. Mlaştină (v.) oligotrofă, întâlnită în regiunile carpatice între 600-1 200 m altitudine, pe locuri plane, în prezenţa precipitaţiilor pe an. Suprafaţa tinoavelor este uşor convexă din cauza muşchiului de turbă (Sphagnum) care le acoperă. Tinoavele sunt răspândite în Europa nordică, în Canada şi Alaska. În ţara noastră se întâlnesc în depresiunea Dornelor (jud. Suceava), în regiunea Harghita-Ciuc, în Munţii Maramureşului, în Munţii Apuseni (în regiunea izvoarelor Someşului Cald şi Rece) etc. Sin. Bahnă, Molhaşă. V. Mlaştină.
Tintinnopsella. V. Calpionella.
Tip de insolaţie. Distribuţie verticală a temperaturii aerului în stratul microclimatic, caracterizată prin valori mari la suprafaţa solului şi valori din ce în ce mai mici, pe măsura creşterii înălţimii. Este propriu orelor de zi cu timp calm şi senin, mai ales vara.
Tip de radiaţie. Distribuţie verticală a temperaturii aerului în stratul microclimatic, caracterizată prin valori mici la suprafaţa solului şi valori din ce în ce mai mari, pe măsura creşterii înălţimii. Este propriu orelor de noapte cu timp calm şi senin, în toate anotimpurile.
Tip de relief. V. Modelarea reliefului.
Tip de sol. Categorie de soluri formate sub influenţa simultană a factorilor pedogenetici (climatici, biologici, hidrologici) şi care posedă caractere asemănătoare, variabile între anumite limite restrânse. În acelaşi tip genetic de sol au loc: acelaşi mod de acumulare a substanţelor organice; aceleaşi procese de transformare şi descompunere a acestor substanţe sau a compuşilor minerali; acelaşi profil de sol, cu aceleaşi orizonturi; etc., şi necesită acelaşi gen de măsuri pentru ridicarea şi menţinerea fertilităţii solului respectiv.
Tip de timp. Totalitatea condiţiilor meteorologice determinate de un tip de circulaţie.
Tip genetic de relief. Model de formă sau de ansamblu de forme de relief, create de aceleaşi procese sau agenţi geomorfologici, sau de aceleaşi combinaţii de procese (impuse de un tip climatic), sau degajate în aceleaşi roci sau structuri şi care prezintă trăsături caracteristice (ex.: terasă, vale, relief fluviatil, relief deşertic, relief carstic etc.). V. sub Relief şi sub Modelarea reliefului.
Tipuri de modelare a reliefului. V. Modelarea reliefului.
Tirolites. Amonit care a trăit în Triasic, specia Tirolites haueri fiind cunoscută din Triasicul inferior de la Tulcea.
Tirs. (ar.). Sol negru, argilos, cu un orizont de acumulare a carbonatului de calciu, răspândit în Maroc. Este asemănător cu solul negru pseudogleic din ţara noastră. Sin. Smoniţă (în Yugoslavia), Smolniţă (în Bulgaria).
Tisaru, strate de. Formaţiuni ale Senonianului inferior din zona marginală a flişului Carpaţilor Orientali, constituite din silexuri roşii, verzi sau negre, cu intercalaţii de şisturi marnoase şi gresii cuarţifere.
Titan. Element chimic. Descoperit în 1789 (de fapt sub formă de dioxid de titan), a fost obţinut ca metal abia în 1910 şi a căpătat o utilizare practică numai după 1930. Este un metal alb strălucitor. Titanul se găseşte în scoarţă în procent de circa 0,6%, întâlnindu-se în: cenuşi vulcanice, minereuri de fier, mice, minereuri niobifere, nisipuri monazitice, cuarţ, bazalte, roci argiloase (cu până la 25% TiO2), bauxite, ape minerale etc. În procent de 0,05-0,4% se mai găseşte în cenuşa plantelor (are rol de catalizator oxidant în vegetale), apoi în sânge etc. Principalele minerale din care se poate extrage titan sunt: ilmenitul (v.), perowskitul (v.), rutilul (v.), titanitul sau sfenul (v.). Are diferite utilizări industriale. Zăcăminte titanifere cele mai mari sunt aşa-numitele nisipuri negre, aluviuni cu minerale grele care conţin până la 75% ilmenit, rutil, zircon etc., care se exploatează la Travancore (India) şi în New South Wales (Australia), apoi în Finlanda, Norvegia, Rusia (Munţii Ilmen), Sri Lanka, Japonia (pe insula Honshu), Senegal, Coasta de Fildeş, Sierra Leone, Republica Africa de Sud, Canada, Brazilia (în provinciile Rio de Janeiro, Espirito Santo şi Bahia). În România titanitul a fost întâlnit ca mineral accesoriu în roci, în special bazice: la Ditrău (jud. Harghita), în cristale mari; în zona Orşova (jud. Mehedinţi), în Munţii Apuseni (în granitele de Highiş, de Muntele Mare), în cristalinul Carpaţilor Orientali, Meridionali şi în Dobrogea.
Titanit. Sin. Sfen (v.).
Titanosaurus. Reptilă gigantă din grupul Sauropoda, găsită în Cretacicul superior de la Sânpetru-Haţeg (jud. Hunedoara) (specia Titanosaurus dacus).
Tithonic. (gr. Tithon-nume mitologic). Ultimul etaj al Jurasicului din domeniul alpin, corespunzător Portlandianului (v.) şi, într-o accepţiune mai largă, şi Purbeckianului şi în parte Kimmeridgianului superior. Este caracterizat printr-o specie de amoniţi (ex.: Semiformiceras semiforme, Virgatosphinctes transtorius, Berriasella chaperi etc.), belemniţi (ex.: Duvalia ensifer), lamelibranhiate (ex.: Diceras speciosum), brahiopode (ex.: Pygope dyphia) etc., şi prin singurul grup de infuzori fosili cunoscuţi (Calpionella alpina, C. elliptica, C. undelloides), iar din punctul de vedere petrografic, printr-un facies pelagic calcaros, un facies de calcare oolitice cu crinoizi, brahiopode şi amoniţi şi un facies recifal. În ţara noastră formaţiunile Tithonicului se întâlnesc larg răspândite în Carpaţi şi în vorlandul acestora (ex.: în Maramureş, la Poiana Botizei, în flişul intern al Carpaţilor Orientali, în partea de nord şi de nord-vest a Câmpiei Române, în Platforma Moesică, în zona Reşiţei, în Bucegi, în Dobrogea de Nord, în jud. Mehedinţi, pe marginile cristalinului Carpaţilor Orientali, în sinclinalul Hăghimaş, în împrejurimile Braşovului, în Munţii Apuseni etc.).
Tixotropie. Proprietatea unor roci prăfoase (argile, loess) de a se lichefia sub efectul unor trepidaţii sau agitaţie mecanică.
Tjäle. Sin. Pergelisol (v.). V. şi Gelisol.
Toance. Sector de vale îngustă şi adâncă cu praguri şi cascade (La Toance-pe Bistriţa) şi cu un curs vijelios (regionalism).
Toarcian. Ultimul etaj al Jurasicului, caracterizat prin unele specii de amoniţi (ex.: Dactylioceras tenuicostatum, Harpoceras falcifer, Lytoceras jurense, Dumortieria levesquei etc.), belemniţi (ex.: Mesoteuthis conoides, Hastites subclavatus), crinoide (ex.: Pentacrinus basaltiformis), lamelibranhiate (ex.: Posidonomya bronni) etc., şi prin specii de plesiosaurieni şi ihtiosaurieni. Din punctul de vedere petrografic, Toarcianul este reprezentat, în principal, printr-un facies pelagic argilos-marnos (uneori bituminos), local prin gresii, calcare oolitice sau spatice etc. În ţara noastră depozitele toarciene se întâlnesc: în Munţii Apuseni (în Pădurea Craiului şi în Bihorul central), în Banat (în zonele Reşiţa şi Şviniţa), în împrejurimile Braşovului, în Munţii Perşani etc.
Tola. Formaţiune rară de subarbuşti pe soluri sărate din puna Anzilor centrali.
Toleranţă. 1. Spaţiu al stărilor factorilor mediului înconjurător în care aceştia sunt suportaţi de organisme. 2. Însuşirea unor organisme de a trăi în condiţiile nefavorabile de mediu.
Tombolo. (it.). Cordon litoral simplu sau dublu (mai rar triplu) care uneşte o insulă de ţărmul vecin apropiat. Edificarea cordoanelor litorale este legată în aceste cazuri de refracţia sau de difracţia valurilor provocată de insulă, materialele depunându-se în punctele de întâlnire a undelor; pentru a se forma cordoanele litorale de tip "tombolo" este necesar ca marea să fie puţin adâncă şi să nu existe curenţi litorali între insulă şi ţărm. Este tipic cazul triplului tombolo care leagă insula Monte Argentario de coasta Italiei. V. Săgeată litorală.
Tomillare. Formaţiune friganoidă de tufişuri scunde şi subarbuşti cu predominarea labiatelor bogate în uleiuri eterice (rozmarin, levănţică, cimbru ş.a.) din regiunile mediteraneene.
Tongrian. În sens mai larg cuprinde Eocenul superior şi Oligocenul inferior.
Topaz. (sanscr. tapus-foc, sau gr. topazion, de la insula Topazos din Marea Roşie). Silicat natural de aluminiu şi fluor, care se formează ca mineral component al pegmatitelor, în cavităţile rocilor magmatice acide, în greisene, în aureolele de contact din jurul unor masive intruzive, şi pe cale hidrotermală (în şisturi cristaline, gnaisuri etc.), fiind stabil, din punct de vedere chimic, se întâlneşte frecvent în aluviuni, sub formă de fragmente rulate (în apropierea zăcămintelor în loc). Este rar incolor, fiind de obicei colorat în galben (ca vinul), violet, verde, albastru deschis, roz şi uneori roşu. Culoarea mineralului se deschide sub acţiunea razelor solare. Este transparent, are luciu sticlos. Varietăţile frumos colorate şi chiar fragmentele de mineral sunt întrebuinţate ca pietre preţioase. Zăcăminte de topaz se cunosc: în Rusia (în Munţii Ilmen şi în Munţii Ural), în Ucraina, în Brazilia (Minas Gerais, Minas Novas), în S.U.A., Asia Mică, Australia, Sri Lanka, Namibia etc. În România a fost întâlnit în şisturile cristaline de la Gura Râului (jud. Sibiu) şi în aluviunile provenind din acestea din valea Bistriţei (între Broşteni şi Bacău) şi de la Turnu Roşu (jud. Sibiu).
Topliţă. Braţ mort de râu repede, sau groapă legată printr-un şanţ de alimentare şi unul de scurgere de un râu, ce se foloseşte pentru topitul cânepii sau pentru aclimitizarea păstrăvului născut în incubatoare, înainte de a-i da drumul în râu. În acest ultim scop se foloseşte şi un braţ mort de râu.
Topoclimă. Ansamblul variaţiilor înregistrate de elementele meteorologice din cadrul complexelor fizico-geografice şi economico-geografice, incluzând deosebirile faţă de regiunile înconjurătoare şi particularităţile microclimatice existente în limitele lor, ca urmare a influenţei specifice exercitate de suprafaţa activă.
Topoclimatologie. (gr. topos-loc, klima-climă, logos-ştiinţă). Ramură a climatologiei care studiază topoclima.
Topografie. (gr. topos-loc, graphein-a scrie). 1. Ramură a geodeziei care se ocupă cu măsurătorile terestre (distanţe, cote, unghiuri) şi cu reprezentarea grafică sau numerică a suprafeţei terestre pe un plan orizontal. 2. Are şi un sens geografic şi anume de orografie (descrierea reliefului), sau sens de descriere a locurilor (porţiune din spaţiul terestru, inclusiv ceea ce a fost realizat de activitatea omului).
Topografie barică. Distribuţia înălţimilor diverselor puncte ale unei suprafeţe izobarice oarecare, deasupra nivelului mării (topografie barică absolută) sau deasupra nivelului unei alte suprafeţe izobarice (topografie barică relativă).
Topologie. Termen vechi (Berthaut, 1910) pentru geomorfologie.
Topometrie. Disciplină topografică ce se ocupă cu tehnica măsurătorilor în teren şi a calculelor necesare pentru fixarea elementelor de planimetrie şi nivelment a hărţilor la scară mare. Specialistul se numeşte topometru.
Tor (tors). Mamelon de stâncărie, construit din blocuri şi lespezi cu colţurile şi muchiile tocite, ce au apărut prin degajarea lor pe calea alterărilor pe anumite aliniamente sau prin dezagregări pe loc. Sunt specifice granitelor (ex., pe creasta Măcinului), dar similitudini pot apare şi în alte roci cristaline.
Torbernit. Fosfat bazic hidratat de cupru şi uraniu, puternic radioactiv, care se întâlneşte în unele pegmatite şi în zonele de oxidare ale zăcămintelor hidrotermale de uraniu, wolfram, staniu etc., care conţin în minereurile primare diverse minerale de uraniu şi fosfor. Se găseşte în cantităţi mici pe pereţii fisurilor şi cavităţilor formate prin levigare, frecvent pe limonit, uneori asociat cu autunitul şi alte minerale secundare care conţin uraniu. Culoarea este verde ca smaragdul, cu luciu sticlos sau sidefos.
Torent. (lat. torrens-şuvoi, puhoi). Curs de apă temporar, cu debit neregulat, care se formează pe pantele repezi ale regiunilor muntoase şi deluroase, în văi uscate cea mai mare parte a anului, în vâlcele, râpe etc., şi are o viteză şi o putere de distrugere mare. Torenţii se alimentează din ploile torenţiale (ruperi de nori) şi din topirea bruscă a zăpezilor şi a gheţarilor, şuvoaiele de apă respective creându-şi drum pe urmele liniare lăsate de apa de şiroire sub formă de viroage, ogaşe, făgaşe şi chiar de râpe, sau rezultate din acţiunea omului (drumuri de care pe pante, şanţuri de hotar etc.). La început, deşi mică viroaga se adânceşte, se lărgeşte şi se alungeşte treptat, în direcţia contrară scurgerii apei (eroziune regresivă), pornind de la un punct fix, situat la piciorul pantei, care este nivelul de bază sau baza de eroziune. Eroziunea continuă până la formarea profilului de echilibru (v.), individualizându-se astfel cele trei regiuni componente ale torentului: bazinul de recepţie (regiunea superioară), suprafaţa de pe care se adună apele prin numeroase viroage radiare, spre zona centrală, şi unde există maximum de putere de distrugere, dărâmare etc. a pantei; canalul de scurgere (regiunea de mijloc sau de transport), pe care apa transportă materialul adus din bazinul de recepţie, lărgind valea (prin eroziune laterală, aluncecări de maluri etc.), şi conul de dejecţie (v.) sau regiunea inferioară, unde materialul este depus. Condiţiile care favorizează formarea unui torent sunt: starea de dezagregare şi proprietatea rocilor de a absorbi apa (cel mai mult se resimt rocile argiloase şi cele pământoase cu aspect de loess); condiţiile de climă (variaţiile mari de temperatură, caracterul precipitaţiilor, al inundaţiilor etc.); panta şi orientarea versanţilor (eroziunea este mai mare pe pantele mai înclinate); poziţia nivelului de bază al eroziunii. Factorii care favorizează dezvoltarea torenţilor sunt: lipsa vegetaţiei de pe coaste (defrişarea pădurilor, tăierea tufişurilor, distrugerea ierburilor de pe pante de către vitele care pasc etc.); aratul pantelor pe linia de cea mai mare pantă; executarea de canale, de limite de proprietate în acelaşi sens; eventuale ruperi de baraje etc. Dezvoltarea torenţilor are drept urmare micşorarea suprafeţei terenurilor productive prin aluvionarea lor cu materialul adus de torenţi; distrugerea unor aşezări umane, industrii, drumuri sau căi ferate etc.; deschiderea unor strate acvifere, cărora prin drenare le coboară nivelul hidrostatic. Contra torenţilor se iau măsuri preventive (ex.: interzicerea defrişărilor, reglementarea şi chiar interzicerea păşunatului, aratul pe curbele de nivel etc.) şi de combatere, când s-au format (ex.: domolirea torenţilor prin plantaţii, nivelarea adânciturilor, crearea de baraje transversale pentru modificarea pantei torentului, consolidarea malurilor cu ziduri de sprijin etc.). În concluzie, prin torent se înţelege curs vijelios dar temporar de apă şi, respectiv, formă de relief (organism torenţial).
Torent de pietre. V. Râu de pietre.
Torent noroios. Torent (v.) în care cantitatea de material solid transportat depăşeşte 40% din volumul masei totale a torentului, care capătă aspectul unei curgeri de noroi cu densitatea pulpei de 1,2-1,5 şi chiar mai mult. Asemenea torenţi se formează pe pante ale văii de cel puţin 35% (19,30o) şi 5-2% (2-4o în partea inferioară (ex.: la o pantă de 15%=8-9o cantitatea de material transportat poate atinge 40-45% din masa torentului; la 36o=72%, ajunge la 65-70% etc.) în prezenţa unei cantităţi mari de produse de alterare dezagregate (în partea superioară a văii) sau a unui sol necoeziv, uşor erodabil, şi în urma unor precipitaţii mari, a topirii gheţarilor sau a zăpezilor care pot da brusc masive cantităţi de apă. Torenţii noroioşi apar pe neaşteptate distrugând totul pe pantele pe care curg şi nămolind şi distrugând, în vale, drumuri şi uneori sate întregi. Contra acestor torenţi se luptă, în principal, prin menţinerea permanent împădurită a bazinului de recepţie. Sunt frecvenţi în Caucaz, Kazahstan, în Munţii Alpi etc. În România se formează pe pantele cu roci argiloase şi marnoase din Subcarpaţi şi, în parte, în zona flişului Carpaţilor Orientali. Se deosebesc: torent de noroi şi, respectiv, torent noroios. Torentul de noroi este o curgere de noroi, care are forma unui torent (bazin de recepţie, canal de scurgere, con de împrăştiere). Se dezlănţuie pe pante de peste 35% (peste 20o), pe locurile unde s-au acumulat mari cantităţi de materiale argiloase (şi marnoase) alterate sau dezagregate mărunt şi care se îmbibă brusc cu multă apă (din precipitaţii, zăpezi), sau care suferă trepidaţii. Sin. Curgere de noroi. Torentul noroios este un torent cu debit solid foarte bogat (peste 40%), în care materialul scurs capătă aspectul unei lave torenţiale. Este specific regiunilor aride accidentate, unde, după viitură torenţială, rămâne o particulă noroioasă heterometrică ce îmbracă conul de dejecţie, sau canalul de scurgere, sau poala unor pedimente (fanglomerate). Există şi torent noroios fără un canal organizat, curgând ca nişte valuri succesive noroioase, denumite, în S.U.A., mudflow.
Torenţialitate. 1. Regimul neregulat de scurgere al torenţilor şi al cursurilor montane vijelioase, cu talveg stâncos şi cu bolovani în albie; se mai spune şi regim spasmodic. 2. Totalitatea proceselor de eroziune, transport şi acumulare ce se produc pe un versant în timpul scurgerii concentrate (şiroire şi torenţi).
Tornado. (sp. tornado-care se învârteşte). Perturbaţie depresionară care se manifestă sub forma mişcării giratorii violente a aerului, asemănător unui vârtej capabil să ridice diferite obiecte în aer şi să producă distrugeri mari în calea sa. Tornadele se întâlnesc mai frecvent în regiunile de câmpie ale Americii de Nord şi în vestul Africii Occidentale, în lunile mai-iunie. Iau naştere ca urmare a încălzirii puternice locale a aerului între orele 13-15, când se formează depresiuni adânci de natură termică, către care înaintează cu violenţă aerul dens din regiunile vecine mai reci, deplasarea făcându-se în sens giratoriu, din cauza forţei Coriolis. Tornadele izbucnesc brusc şi cu o violenţă deosebită, fiind însoţite de ploi torenţiale şi de descărcări electrice. Ele se formează de obicei la baza norilor Cumulonimbus de convecţie şi au forma unui vârtej uriaş cu diametrul de 300-400 m, care face legătura între baza norului şi suprafaţa terestră. Viteza de deplasare laterală a tornadelor poate atinge 250 km/h, dar în interiorul lor viteza de rotire a aerului poate depăşi 500 km/h. Traiectoriile pe care se deplasează tornadele nu depăşesc 50-60 km lungime, iar durata de trecere este de câteva zeci de secunde. Tornadele nu se produc niciodată în zona ecuatorială şi sunt mai frecvente în emisfera nordică decât în cea sudică, unde apar mai rar dar fac totuşi distrugeri importante (în Argentina, Africa de Sud, şi sudul Australiei). Sin. Trombă de uscat.
Torros. V. Gheaţă de mare.
Tortonian. Subetaj al celui de-al doilea etaj Mediteranian al Miocenului, reprezentat prin depozite marine variate (gresii şi conglomerate, marne argiloase, tufuri şi tufite etc.) şi depozite lagunare de evaporite (sare gemă şi gips). Din punctul de vedere paleontologic, Tortonianul este caracterizat printr-o faună de: moluşte (ex.: Chlamys solarium, C. elegans, Pecten besseri etc.), foraminifere (ex.: Robulus echinatus, Orbulina suturalis, Globigerinoides triloba, Ulvigerina venusta etc.), hexacoralieri, echinide etc., alături de algele calcaroase (Lithothamnium). În ţara noastră, unde extensiunea maximă a mării tortoniene a avut loc în Tortonianul superior, depozitele acestui subetaj sunt larg răspândite atât în Carpaţi, cât şi în vorlandul acestora. În zona precarpatică, Depresiune Maramureşului, Depresiunea Getică şi Depresiunea Transilvaniei, depozitele tortoniene conţin zăcăminte exploatabile de gips şi importante masive de sare; în bazinele Haţegului, Caransebeş-Mehadia, Bozovici-Nera, Bahna etc., se găsesc cărbuni (lignit); în Platforma Moldovenească (la Miorcani) se găsesc nisipuri cuarţitice pure, pentru industria sticlăriei superioare. Depozite tortoniene se mai găsesc în Dobrogea meridională, în partea de vest a Câmpiei Române, în unele bazine intramuntoase din Munţii Apuseni (ex.: Sălaj, Beiuş, Zarand) etc. Sin. Badenian.
Dostları ilə paylaş: |