Dic?ionar de Geografie

Diagnoza solului. Operaţie de definire şi denumire a solurilor.

Diagramă. Reprezentare grafică ce înfăţişează în mod schematic şi variat un obiect, un fenomen, o corelaţie între două sau mai multe mărimi, sau curba trasată de un aparat cu înregistrare grafică. Diagramele sunt folosite în toate disciplinele geografice.

Diagramă adiabatică. Diagramă cu sistem de coordonate rectangulare, constituită pe baza datelor sondajelor aerologice, în care se înscriu caracteristicile stării aerului (ex.: presiunea şi temperatura, volumul specific şi presiunea, altitudinea şi temperatura etc.). Diagrama adiabatică serveşte la determinarea temperaturii medii virtuale, a suprafeţelor izobarice, a variaţiei caracteristicilor aerului în cazul proceselor adiabatice, a particularităţilor stratificării verticale etc.

Diagramă meteorologică. Diagramă înscrisă de peniţa unui aparat înregistrator (termograf, barograf, hidrograf, pluviograf etc.), prin care se reprezintă variaţiile în timp ale temperaturii (termogramă), presiunii (barogramă), umidităţii (higrogramă), precipitaţiilor (pluviogramă) etc. Diagrama utilizată pentru reprezentarea stării termodinamice a unei particule de aer definită de presiunea, temperatura şi umiditatea ei sau de alte variabile care depind de ea se numeşte diagramă termodinamică.

Dialag. Varietate de augit (v.), caracteristic gabroului. A fost găsit în Silezia, în Munţii Alpi, în Apenini etc. În ţara noastră se găseşte în gabroul de la Iuţi (din sudul Banatului), în peridotitele din Carpaţii Meridionali etc.

Diamant. (gr. adamas-invincibil, de neînvins, din cauza durităţii şi rezistenţei sale foarte mari faţă de agenţii fizici şi chimici). Varietate de carbon nativ (C). Se formează în roci magmatice ultrabazice de adâncime (ex., peridotite, kimberlite etc.) în condiţii de presiune şi de temperatură înalte, întâlnindu-se, rar, în unii meteoriţi şi, frecvent, în aluviunile formate prin dezagregarea rocilor diamantifere. Este întrebuinţat ca piatră preţioasă, la tăierea sticlei, a porţelanului. Varietăţile impure: bortul (v.), ballasul (v.) şi carbonado (v.) precum şi diamantele mici (diamantele industriale) sunt folosite pentru armarea uneltelor de foraj, ca abrazivi etc. Zăcăminte mari de diamante se găsesc în: Africa de Sud (pe râul Vaal, în Transvaalul de sud-est, pe ţărmul sud-vestic african etc.), în India, Brazilia (Minas Gerais), Venezuela, Congo, Angola, Guyana, Kalimantan, Australia, Iakuţia (Rusia) etc. Printre diamantele mari cunoscute, de valori inestimabile, sunt: Koh-i-Noor (care după tradiţie a fost purtat de un erou din Mahabharata şi care astăzi este în tezaurul coroanei engleze); Orlov (199,6 carate; 1 c. = 0,2 g), dat de un principe rus, în 1772, Ecaterinei a II-a; Marele Mogol, care aparţine şahului Iranului; Regentul (136 c.); Steaua Sudului, găsit în Brazilia (în 1853); Steaua Africii de Sud, găsit în Transvaal (în 1896); Excelsior (969,5 c.), găsit la Jagersfontein (în 1893); Victoria (457 c.); Cullinan, găsit în Transvaal (în 1905), unul dintre cele mai mari diamante cunoscute (3 025,75 c.) etc.

Diapir. (gr. dia-prin, peirein-a străpunge). Cută anticlinală, caracterizată prin prezenţa unui sâmbure de roci plastice (în principal sarea, apoi gipsul şi argilele îmbibate cu soluţii alcaline) care străbat rocile acoperitoare. Diapirele apar fie asociate cu procesele de cutare (în care sarea este diapirizată nu numai de diferenţa de plasticitate şi densitate faţă de rocile înconjurătoare, ci şi de mişcările tectonice), cum sunt diapirele din ţara noastră, fie independent de aceste procese (ex.: în regiunea Emba, în regiunea Gulf Coast-S.U.A. etc.). La diapire, stratele din sâmbure sunt verticale sau aproape verticale, iar cele periferice au înclinări care scad foarte repede. Elementele unui diapir sau ale unei cute diapire sunt: sâmburele de străpungere, cutat dizarmonic faţă de rocile înconjurătoare pe care le bolteşte; complexul din acoperiş (boltă), format din roci mai noi, de grosime mică, străpunse sau nu de sâmbure; complexul din flancuri, redresat uneori la verticală sau chiar dat peste cap, dacă sarea a evazat la suprafaţă şi complexul din pat, mai puţin cunoscut din cauză că este la mare adâncime şi nu a fost atins de foraje. După faza de dezvoltare, se deosebesc: diapire incipiente, unde sarea a început străpungerea acestora şi diapire exagerate, unde sarea a ridicat până la verticală stratele, le-a rupt şi a reuşit să ajungă la suprafaţă. Din cauza plasticităţii şi a presiunii suportate, sarea diapirelor prezintă deformări (încreţituri, îngroşări, laminări etc.). Pentru prima dată, fenomenul diapirismului a fost studiat, în legătură cu formaţiunile de sare şi ţiţei în zona dealurilor subcarpatice din Muntenia (Moreni, Gura Ocniţei), în care sarea formează nucleul cutelor, iar ţiţeiul se află în flancurile acestora, de către geologul român L. Mrazec (1867-1944), care este şi autorul termenului de cută diapiră (1915). În ţara noastră, diapirele se întâlnesc atât la exteriorul lanţului carpatic, de la Cacica (jud. Suceava) până în regiunea Ocnele Mari, cât şi în exteriorul acestuia, în Bazinul Transilvaniei, unde sunt cunoscute zăcămintele de sare de la Ocna Mureşului, Ocna Sibiului, Praid etc. Sin. Cută diapiră. Se vorbeşte şi de un diapirism granitic, când magma respectivă străpunge strate sedimentare.

Diaspor. (gr. diaspor-dispersiune, datorită faptului că prin încălzire decrepită şi se fărâmiţează în particule mici). Oxid natural hidratat de aluminiu, format pe cale hidrotermală metasomatic, la contactul calcarelor cristaline cu rocile magmatice intruzive şi uneori, cu rocile metamorfice (împreună cu corindon, muscovit, rutil etc.). În cantităţi mari se găseşte în zăcămintele de bauxită, format pe cale sedimentară, în parageneză cu hidrargirit, boehmit etc. A fost descoperit în secolul al XVIII-lea în Munţii Ural. Este folosit la fabricarea refractarelor diasporice, şi cu adaos de 70% alumină (refractare superaluminoase) la căptuşirea cuptoarelor de ciment şi var. Se găseşte în Rusia (Ural), în Uzbekistan, în Insula Naxos (Grecia), la Chester (Massachusetts-S.U.A.), în Franţa, Italia etc. În România apare în zăcămintele de bauxită de la Remeţi (Munţii Apuseni).

Diastem. Intervalul de timp dintre depunerea unui depozit de sedimente şi depunerea depozitului imediat următor, în care se schimbă condiţiile de sedimentare care vor duce la individualizarea noului depozit.

Diastrofism. (gr. diastrofe-răsucire, deformare). Teorie mobilistă (v.) care atribuie geneza fenomenelor de eroziune şi a formelor care rezultă din aceasta, deformărilor sau cutărilor lente ale scoarţei terestre. Prin diastrofism s-a putut explica, în unele cazuri, etajarea teraselor fluviatile şi formarea platformelor de eroziune. Diastrofismul se opune atât teoriilor fixiste (v. Fixism), cât şi catastrofismului (teoria deformărilor bruşte).

Diatomea. Alge microscopice, unicelulare. Sunt plante de apă dulce, salmastră şi marină, în special de regiuni reci, trăind fie pelagic, formând, împreună cu alte alge, fitoplanctonul marin sau de apă dulce, fie bentonic (în mâlul de pe fundul apelor, pe plantele acvatice sau la suprafaţa diferitelor obiecte din apă), la adâncimi de maximum 300-400 m. Cunoscute din Jurasicul inferior, sunt frecvente în Cretacic, dar marea lor dezvoltare au avut-o în Terţiar, când, prin acumularea frustulelor lor silicioase, au dat naştere la diatomit (v.). Menţinându-se până azi aproape neschimbate, ele nu au dat fosile caracteristice, dar studiul lor a permis tragerea de concluzii paleooceanografice foarte valoroase. Sin. Bacillariaceae.

Diatomit. Rocă sedimentară organogenă, silicioasă, alcătuită în cea mai mare parte din frustule de diatomee, amestecate cu sfărâmături minerale de origine terigenă (calcar, argilă, oxizi de fier şi de aluminiu etc.). Este o rocă poroasă, uşoară şi friabilă, de culoare albă. Zăcămintele cunoscute sunt de vârstă terţiară şi chiar cuaternară. În ţara noastră diatomitul se găseşte, în formaţiuni de vârstă daciană, la Filia (jud. Braşov), la Pătârlagele (jud. Buzău), la Tăuţi (în Banat), la Racoşul de Sus (jud. Braşov), la Adamclisi (jud. Constanţa) etc. Are întrebuinţări multiple. În germană se numeşte kiselgur.

Diatremă. Coş vulcanic prin care lava iese la zi, străpungând exploziv rocile sedimentare respective. Se formează fie un con vulcanic, fie o simplă depresiune circulară, în formă de pâlnie (ascuţită sau evazată), cu un lac în mijloc (maar). Diatrema este deci un coş (puţ) rezultat prin explozii de gaze (uneori cu puţină lavă) care se prelungeşte la suprafaţă cu un mic crater ce nu se ridică deasupra reliefului din jur şi se umple cu apă, formând un lac denumit maar (în regiunea Eifel-Germania).

Diceras. Gen fosil de lamelibranhiat pachiodont, din grupul Rudiştilor, cu cochilie groasă. Caracteristic pentru Jurasicul superior şi pentru Cretacic, este cunoscut în ţara noastră prin specia Diceras arietinum, din formaţiunile jurasice din Munţii Apuseni şi din Cretacicul inferior de la Hârşova (jud. Constanţa).

Dickit. Mineral argilos din grupul caolinitului (v.). Este întâlnit frecvent ca mineral hidrotermal de temperatură joasă şi, mai rar, ca element constituent al argilelor refractare.

Dictyonema. Graptolit colonial. Este ştiută în Silurian (Dictyonema flabelliforme), urmele ei întâlnindu-se, rar, până în Carbonifer. În ţara noastră a fost identificată în şisturile verzi din Dobrogea.

Didacna. Lamelibranhiat. Specia Didacna subcarinata este cunoscută din Ponţianul şi din Dacianul inferior din zona exterioară a Carpaţilor. Sin. Monodacna, Pontalmyra.

Didelphys. Mamifer marsupial primitiv, unul dintre ultimele mamifere care au trăit pe continentul european până în Acvitanian. O specie a acestui mamifer, asemănătoare cu Sariga actuală, descoperită de paleontologul francez G. Cuvier în gipsurile din Montmartre (Paris), l-a condus la enunţarea principiului corelaţiei dintre organe.

Diferenţiere magmatică. Totalitatea proceselor geologice prin care, din aceeaşi masă magmatică iniţială, cu caracteristici fizice şi chimice bine definite, iau naştere roci diverse, cu compoziţii diferite din punctele de vedere chimic şi mineralogic, formând fie un corp unic, fie corpuri distincte. Diferenţierea magmatică se produce fie înainte de începerea cristalizării magmei (prin acţiunea gravitaţiei, datorită căreia părţile componente ale magmei cu o densitate mai mare se concentrează spre niveluri inferioare, iar constituenţii mai uşori, spre părţile superioare; prin diferenţa de temperatură în rezervorul magmatic, care este mai ridicată în centrul acestuia decât în părţile marginale, adică prin difuziune şi convecţie; prin miscibilitatea limitată, respectiv prin licuaţia unor componenţi ai magmei, mai ales a silicaţilor şi sulfurilor), fie odată cu începerea cristalizării magmei (prin cristalizare fracţională, respectiv formarea în interiorul magmei a unor centre de cristalizare, în jurul cărora se adună substanţele corespunzătoare unui anumit interval de solidificare; prin gravitaţie, care la începutul fenomenului acţionează în acelaşi fel ca în cazul diferenţierii în magma topită, cu timpul formându-se o ţesătură de cristale, din spaţiile căreia magma reziduală, încă neconsolidată, este expulzată şi împinsă în alte părţi; prin transportul cristalelor formate spre părţile superioare sau chiar externe ale rezervorului magmatic de către bulele de gaze formate în momentul în care tensiunea vaporilor masei reziduale scade şi cristalele aderă la aceştia). O formă mai deosebită de diferenţiere magmatică este asimilarea (v.). În procesul de diferenţiere se formează unele concentraţii de magnetit, ilmenit, titomagnetit, cromit, pirotină cu nichel etc. (ex.: cromitul din serpentinele din regiunea Plavişeviţa din Banat; titomagnetitul ca şi pirotina din gabrourile de la Căzăneşti şi Ciungani, din jud. Hunedoara; etc.).

Difluenţă. (lat. difluere-a se răspândi prin curgere). Ramificarea (despletirea) unei ape curgătoare în două sau în mai multe braţe, numite difluenţi, care nu se mai unesc între ele înainte de a se vărsa într-o apă mai mare. Difluenţele de proporţiile cele mai mici au loc pe spinarea conurilor de dejecţie, iar cele mai mari, la vărsarea fluviilor în mare, când se formează deltele. O difluenţă de tip special este despletirea cursului Orinoco-ului (Venezuela) în două braţe, în amonte de localitatea Pedra Lais. Braţul stâng, numit Casiquiare, se îndreaptă spre SSV, către Rio Negro, iar braţul drept îşi continuă drumul tot sub numele de Orinoco. Un alt exemplu de difluenţă, de astă dată temporară, este cazul râului Logone din statul Ciad, care, datorită regimului sezonier al precipitaţiilor, are variaţii mari de nivel şi de debit, vărsând în perioada creşterilor o parte din apele sale (circa 150 m³/s) înspre râul Mayo Kebbi, afluent al fluviului Bénoué. Este un exemplu care indică o captare iminentă în favoarea nivelului de bază oceanic, difluenţa menţinându-se maximum 15-20 de zile pe an. Tot difluenţă (difluenţă glaciară) este divizarea unui gheţar de vale în două ramuri care coboară de o parte şi de alta a unui interfluviu stâncos numit karling (custură).

Difracţia luminii. Perturbare în propagarea lineară a luminii care determină o succesiune de benzi luminoase şi întunecate dispuse în jurul sursei de lumină, sub formă de inele, benzi şi pete. Apare când lumina trece pe lângă obstacole sau prin orificii cu dimensiuni asemănătoare lungimilor de undă ale radiaţiilor respective şi generează fenomene fotometeorologice cum sunt: curcubeul, gloria, inelul lui Bishop etc.

Difracţie. V. Val.

Difuză, şiroire. V. Şiroire.

Difuzia radiaţiei solare. Împrăştierea, prin abateri repetate, a radiaţiei solare, de către moleculele gazelor ce compun atmosfera (difuzie moleculară exercitată asupra radiaţiilor cu lungimi de undă mai mici decât diametrul moleculelor) şi particulele solide sau lichide în suspensie (difuzie totală exercitată asupra tuturor radiaţiilor, indiferent de lungimea lor de undă).

Difuziune. Fenomenul de mişcare spontană a particulelor de mărime ionică sau moleculară, care permite amestecarea omogenă a două substanţe. Difuziunea poate avea loc: în faza solidă (în roci şi cristale, în jurul conturelor granulelor minerale), în faza lichidă sau în fază gazoasă. În cristalele minerale difuziunea este mai redusă (în cristalele perfecte) sau mai accentuată (în cristale imperfecte), viteza fenomenului fiind proporţională cu gradientul de concentraţie (schimbarea concentraţiei cu distanţa) şi cu coeficientul de difuziune (adică o constantă pentru fiecare mineral).

Dig. Construcţie hidrotehnică de piatră, de pământ sau de beton, executată în lungul malului unui curs de apă, al unui lac sau al unei mări ori îndreptată spre larg şi care serveşte la apărarea malurilor ori a porturilor de acţiunea apei şi a curenţilor.

Digitaţie. (lat. digitus-deget). Dedublarea pânzelor de şariaj marcate de cute-solzi mai dezvoltate. Se deosebesc de pânzele de şariaj propriu-zise prin faptul că faciesurile depo­zi­telor sincrone, din compartimentele formate, nu sunt mult diferite.

Dihotermie. (gr. dikha-separat, în două părţi, thermos-cald). Stratificaţie termică intercalată a apelor oceanice sau ale lacurilor de tipul cald-rece-cald sau rece-cald-rece. Stratificaţia termică cald-rece-cald o fost observată prima dată de L. Collet la lacul Ritom (Elveţia), în ziua de 3 iulie 1904, iar cea de tipul rece-cald-rece, de către exploratorul F. Nansen, în apele Oceanului Arctic, la sud de insulele Spitzbergen. Stratul de apă caldă situat la circa 150 m între stratele de apă rece de la suprafaţă şi din adâncime se datoreşte pătrunderii apelor calde ale curentului Nord-Atlantic (Gulfstream) sub apele reci şi mai puţin dense de la suprafaţa Oceanului Arctic.

Diluviu. (lat. diluvium-potop). V. Deluviu.

Diluvium. Termen mai vechi pentru subdiviziunea inferioară a Cuaternarului (Pleistocen) când au avut loc glaciaţiunile şi interglaciaţiunile. Sin. Glaciar.

Dimorfism. (gr. di(s)-dublu, morphe-formă). Proprietatea unor minerale de a cristaliza în două forme cristaline deosebite, fie ale aceluiaşi sistem, fie, dimpotrivă, aparţinând la sisteme diferite. Ex.: carbonatul de calciu (rombic în aragonit, romboedric în calcit); sulfura de fier (cubică în pirită, rombică în marcasit); carbonul pur (cubic în diamant, hexagonal în grafit); sulful (rombic sub 95,5^oC şi monoclinic peste această temperatură); sulfura de zinc (cubică în blendă şi hexagonală în wurtzit) etc. Proprietăţile formelor dimorfe variază de la o formă la alta, iar rezistenţa la acizi este mai mare pentru formele mai simetrice (ex.: pirita este mai greu atacată de acizi decât marcasitul).

Dinamometamorfism. (gr. dynamis-forţă, meta-după, morphe-formă). Procesul de transformare distructivă a rocilor sedimentare şi magmatice în şisturi cristaline (roci metamorfice), în zonele de mişcare ale scoarţei terestre. Transformările sunt caracterizate prin efecte milonitice (îndoire, crăpare sau măcinare a rocilor), prin recristalizări ale mineralelor şi prin împingerea maselor cristaline spre suprafaţă. În ţara noastră, granitele de Pricopan (jud. Tulcea), granitele şi granodioritele din Carpaţii Meridionali (Parâng, Retezat), din Munţii Apuseni (Highiş din Munţii Zarandului) etc., au fost puternic afectate de dinamometamorfism.

Dinanţian. (de la numele localităţii Dinant din Belgia, denumire propusă de mineralogul şi geologul francez A. de Lapparent). Etajul inferior al Carboniferului de facies marin, caracterizat printr-o bogată faună de brahiopode (Productus giganteus, P. semireticulatus, Spirifer tornacensis), blastoidee (Pentremites florealis, P. sulcatus), amonoidee (Pericyclus princeps, Glyphioceras, Beyrichoceras), foraminifere (Fusulinella), trilobiţi (Phillipsia mucronata), coralieri (specii de Zaphrentis, Kleistopora etc.) etc. Foarte răspândit în Europa (în vestul şi sudul continentului şi în partea centrală şi de est a Rusiei), este cunoscut, ca dezvoltare tipică, în Anglia, Franţa, Belgia, în Masivul Renan din Germania etc.

Dinophlagellata. Organisme marine, unicelulare, din încrengătura Thallophyta, importante în planctonul oceanelor actuale. Au fost găsite ca fosile încă din formaţiunile jurasice (ex., în marnele jurasice, în unele silexuri cretacice, în fosforitele oligocene, în şisturile bituminoase kimmeridgiene, în argilele eocene etc.), datorită membranei celulozice, chitinoase. Printre genurile cunoscute din Mezozoic până azi sunt: Peridinium şi Gymnodium.

Dinosaurieni. (gr. deinos-groaznic, îngrozitor, sauros-şopârlă). Reptile superioare, numai fosile, cele mai mari animale terestre cunoscute, care au trăit în era mezozoică (din Muschelkak până în Danian), fiind adaptate la diferite moduri de hrană (carnivore, erbivore etc.). Se împart în ordinele: Saurischia (Sauripelvieni), cu forme carnivore şi cu staţiune bipedă (ex.: Compsagnatus, de mărimea unei pisici; Tyranosaurus, până la 14 m; Megalosaurus etc.) şi forme erbivore, patrupede (ex.: Brachiosaurus, Diplodocus, Brontosaurus etc., care atingeau până la 25 m lungime şi 25 t greutate), Ornithischia (Avipelvieni), cu forme bipede sau patrupede, erbivore (ex.: Iguanodon, cu staţiune bipedă şi gâtul lung; Stegosaurus, cu corpul acoperit cu o armură osoasă de plăci sau de spini; Triceraptos, cu coarne etc.). Ordinul Ornithischia nu se cunoaşte în Triasic. În afară de resturi de schelete (unele descoperite în întregime, ca de exemplu, grupul mumifiat din Cretacicul Americii de Nord), de la dinosaurieni s-au găsit şi ouă fosilizate (ex., în deşertul Gobi) şi urme de paşi.

Dinotherium. (gr. deinos-groaznic, therion-animal). Mamifer fosil din ordinul Proboscidienilor, care a trăit în Miocen şi Pliocen, în Europa, Asia şi Africa şi a avut ultimul reprezentant, probabil cu forme mari, până în Cuaternarul inferior din Etiopia. Primul reprezentant al genului, găsit în Miocenul din Franţa, este Dinotherium cuvieri. În ţara noastră, la Mânzaţi (jud. Vaslui), geologul român Gregoriu Ştefănescu (1838-1911) a descoperit în anii 1890-1894, aproape întreg, cel mai mare exemplar cunoscut pe glob, Dinotherium gigantissimum Gr. Stef., care se găseşte montat la Muzeul de Ştiinţe Naturale "Grigore Antipa" din Bucureşti.

Diopsid. (gr. di(s)-dublu, opsis-apariţie). Metasilicat natural de calciu şi magneziu (CaMgSi₂O), din grupa piroxenilor monoclinici, care constituie elementul melanocrat al rocilor magmatice bazice şi ultrabazice (piroxenite, gabrouri, peridotite etc.), fiind întâlnit uneori şi în formaţiuni metasomatice de contact. Constituie o importantă serie izomorfă, împreună cu hedenbergitul (v.). Când se găseşte în cristale mai mari, bine dezvoltate, se foloseşte ca piatră semipreţioasă. A fost găsit în Rusia (la Ahmatovskaia), în Italia (în calcarele marmoreene de pe Monte Somma-Vezuviu), în Austria, apoi în Peninsula Scandinavă, S.U.A. În ţara noastră este cunoscut: în şisturile cristaline mezozonale din munţii Preluca, Parâng, Vâlcan, Godeanu; în zona de contact a banatitelor de la Ocna de Fier, Oraviţa-Ciclova Română etc. (jud. Caraş-Severin); la Văcăreni, Măcin, Greci şi Turcoaia (jud. Tulcea); în masivele Bihor şi Vlădeasa (din Munţii Apuseni), la Băiţa şi Pietroasa-Budureasa (jud. Bihor), la Ditrău (jud. Harghita) etc.

Dioptaz. (gr. dia-prin, optazia-vedere, deoarece deseori clivajul mineralului se poate vedea prin transparenţă). Silicat hidratat de cupru, format împreună cu carbonaţii de cupru (malachit, azurit) în "pălăria" zăcămintelor de cupru, prin alterarea sulfurilor respective. Varietăţile cu cristale mari sunt întrebuinţate ca pietre semipreţioase, iar celelalte, ca minereu de cupru. Dioptazul a fost întâlnit la Altin-Tiube, în Kazahstanul central, (de unde în anul 1780 neguţătorul cazac Aşirop a adus cristale mari, foarte multă vreme luate drept smaralde), în bazinul fluviului Niari (R. P. Congo), în regiunea Podişului Shaba (R. D. Congo), în Chile (la Copiapo, în regiunea Atacama) etc., iar în ţara noastră, la Băiţa (jud. Bihor) şi Întregalde (jud. Alba). Sin. Aşirit.

Diorit. Rocă magmatică intruzivă, formată din feldspaţi calcosodici, plagioclazi, hornblendă, biotit, augit, cu sau fără cuarţ (când conţine până la 10% SiO₂ se numeşte diorit cuarţifer), având ca minerale accesorii: apatit, zircon, titanit, oxizi de fier şi, ca minerale secundare, formate prin alterarea mineralelor melanocrate: clorit, epidot, actinot etc. Forma de zăcământ a dioritelor este variată: lacolite, filoane (ambele de dimensiuni relativ mici), sau apar ca faciesuri marginale ale masivelor de granit sau gabrou. Dioritul este de culoare cenuşie, cenuşie-verzuie şi pestriţă. Are proprietăţi mecanice bune (1 800-2 400 daN/cm² la rupere la compresiune) şi întrebuinţări asemănătoare cu ale granitelor, cu deosebire că se lustruieşte mai greu decât acesta. Se găseşte frecvent în masivele hercinice din Germania, Franţa, Norvegia etc., iar în ţara noastră în Carpaţii Meridionali, în Munţii Apuseni (masivul Highiş din Munţii Zarandului-jud. Arad) şi la Greci (jud. Tulcea).

Diplopora. (gr. diplos-dublu). Alge verzi din grupa Dasycladaceae, întâlnite din Triasic până în Eocen, au importanţă ca alge constructoare de roci calcaroase, datorită talului lor încrustat cu calcar. În ţara noastră sunt cunoscute din Triasicul de la Vaşcău (jud. Bihor).