Dic?ionar de Geografie

Anemometru. (gr. anemos-vânt, metron-măsură). Aparat care măsoară viteza şi, uneori, direcţia vântului. Se compune dintr-un receptor, format din patru cupe semisferice care se învârtesc sub presiunea vântului, şi din sistemul înregistrator, care indică numărul de rotaţii ale receptorului. După acest număr, ţinând seama de timpul în care au fost înregistrate, se calculează viteza medie a vântului în m/s. Principalele tipuri sunt: anemometrul mecanic (cu cupe, morişcă cu palete), anemometrul magnetic, anemometrul termic etc.

Aneroid. (gr. an-fără, aer-aer, eidos-aspect). V. sub Barometru.

Angiosperme. (gr. angeion-vas, sperma-sămânţă). Încrengătură cu plante ierboase şi arborescente cele mai evoluate. Au apărut cu forme bine definite în Cretacicul inferior, în America, şi în cel superior, în Europa.

Anglezit. (de la numele insulei Anglesey-Wales, unde a fost descoperit). Sulfat de plumb natural format fie hidrotermal (mai rar), fie, cel mai frecvent, ca produs de oxidare al galenei. Conţinând 68,3% Pb, este folosit ca minereu de plumb, dacă se găseşte în cantităţi mai mari. În România anglezitul apare ca mineral supergen în zona de oxidaţie a zăcămintelor de plumb legate de şisturi cristaline sau de magmatism (mezozoic, banatitic şi neogen) la: Vişeul de Sus, Ilba, Baia Sprie, Borşa (jud. Maramureş), Cârlibaba şi Gemenea (jud. Suceava), Sasca Montană, Dognecea, Ocna de Fier (jud. Caraş-Severin), Săvârşin (jud. Arad), Băiţa (jud. Bihor) etc.

Anhidrit. (gr. an-fără, hydor-apă). Sulfat anhidru natural de calciu (CaSO₄), format prin precipitaţie în lagunele marine sau, mai rar, pe cale hidrotermală (în unele zăcăminte filoniene). Este întâlnit împreună cu gipsul (din deshidratarea căruia se mai poate forma) şi în zăcămintele de sare gemă (împreună cu silvin, carnalit etc.). În ţara noastră se găseşte la Turda, Aghireş, Câmpulung-Muscel (jud. Argeş), Măneciu-Ungureni (jud. Prahova), Jebac (jud. Cluj) etc.

Anisian. Etajul inferior al Triasicului mediu de tip alpin, al cărui domeniu clasic sunt Alpii Orientali. Este caracterizat prin: dolomite, calcare negre în plăci, calcare brune, calcare nodulare cenuşii dechise etc. şi, din punctul de vedere paleontologic, prin: Dadocrinus gracilis, Paraceratites binodosus, Rhynconella decurtata etc. În ţara noastră, este întânit în Dobrogea, în Carpaţii Orientali (în Munţii Hăghimaş şi în Rarău), la Cristian şi la Perşani (jud. Braşov), la Iacobeni (jud. Suceava), şi în Maramureş, în Banat (la Sasca Montană), precum şi în partea de nord a Munţilor Apuseni (în Munţii Codru-Moma, Pădurea Craiului etc.).

Ankerit. Carbonat dublu de calciu şi de fier, în care fierul este înlocuit, parţial, cu magneziu, şi uneori cu mangan. Este cunoscut mai ales în unele şisturi cristaline (ca lentile independente sau legate de siderite), în serpentinite, în skarne, ca mineral de gangă etc. În România a fost întânit la: Ghelar, Teliuc şi Cerişor (jud. Hunedoara), Zărneşti (jud. Braşov), Cavnic, Băiuţ, Baia Sprie (jud. Maramureş), Dognecea, Sasca Montană (jud. Caraş-Severin), Ruda Barza (jud. Hunedoara), Baia de Arieş (jud. Alba) etc.

Anmoor. Formă de humus realizată în condiţii de exces prelungit de umiditate freatică, cu perioade scurte de zvântare în partea superioară. Este constituit dintr-un amestec intim de materie minerală cu materie organică (până la 30%) bine humificată. Caracterizează unele soluri gleice, lăcovişti semimlăştinoase etc.

Anomalie geofizică. (gr. an- fără, amalos-asemenea, egal). Abaterea mărimilor geofizice ale scoarţei Pământului, faţă de fondul general al unei regiuni, detectată prin observaţii şi măsurători efectuate pe o anumită suprafaţă de teren. Pot fi: anomalii gravimetrice (pe baza cărora s-a elaborat de către Pratt şi Airy, în 1855, "teoria echilibrului izostatic"); anomalii magnetice (pe baza cărora se fac prospecţiuni magnetometrice, care au scos la iveală, printre altele, anomalia magnetică de la Kursk-Ucraina, cea mai mare anomalie de acest fel de pe glob, observată încă din 1783 de P.B. Inohodtev, studiată sistematic din 1919, şi care a condus la exploatarea unuia dintre cele mai mari zăcăminte de fier din lume); anomalii radiometrice; anomalii electrice naturale (care au pus în evidenţă curenţii telurici şi polarizaţia spontană); anomalii geotermice (care permit determinarea zonelor cu reacţii termice din scoarţă: sulf, gips, etc.) etc. Descoperirea şi studiul anomaliilor geofizice (locale, regionale sau continentale) ajută la cunoaşterea structurilor geologice ale Terrei şi la descoperirea zăcămintelor de substanţe minerale utile. Tehnica modernă bazată pe comportarea rocilor din scoarţă faţă de gravitaţie, magnetism, electricitate etc., a creat prospecţiunile geofizice, în care se produc artificial anomalii ale câmpurilor geofizice respective, pe baza cărora se studiază şi se determină rocile respective.

Anortit. (gr. anorthos-strâmb oblic). Varietatea de plagioclaz cea mai bogată în calciu, întâlnită în geode, în unele bombe vulcanice (în cantităţi mai mari în Italia-Vezuviu, în India şi în Japonia), în rocile magmatice foarte bazice, în şisturile cristaline corespunzătoare şi în unele filoane de tip alpin.

Anortoclaz. (gr. an-fără, orthos-drept, klasis-crăpătură, fisură). V. sub Ortoză.

Anotimp. Una dintre cele două (în zonele calde) sau patru (în zonele temperate şi reci) părţi ale anului cu caractere specifice de climă şi lumină.

Anotimp climatic. Parte a anului, formată din câteva luni şi caracterizată printr-o oarecare omogenitate a condiţiilor climatice. După valorile termice caracteristice se disting: anotimp cald, anotimp rece, anotimp de tranziţie, iar după cele pluviometrice: anotimp ploios, anotimp secetos etc.

Anotimp sinoptic natural. Parte a anului în care o anumită regiune sinoptică naturală este dominată de perioade sinoptice naturale cu însuşiri relativ omogene.

Anse. (lat. ansa-toartă, mâner). Golf în formă de semicerc, situat între promontorii muntoase, format pe un sinclinal perpendicular cu ţărmul, în care navele găsesc un adăpost natural pe timp de furtună. V. şi Ţărm cu anse, sub Ţărm.

Antarctic. (gr. anti-în faţă, arktos-urs). Caracterul climatic specific regiunii din jurul polului sud, care se întinde până la 46-60^o lat. S şi cuprinde o suprafaţă de circa 60 milioane km², în care intră Antarctida şi totodată insulele înconjurătoare, sudul Oceanului Atlantic, al Oceanului Indian şi al Oceanului Pacific. Este regiunea globului pământesc cu cea mai aspră climă, care a început să fie cercetată în detaliu din anul 1957, cu ocazia Anului Geofizic Internaţional.

Antecambrian. Ansamblul formaţiunilor geologice anterioare Paleozoicului, care încep odată cu prima scoarţă solidă pe care Pământul şi-a consolidat-o la suprafaţa sa şi se termină atunci când stratele respective suportă depozite sigur cambriene. Acestui interval de timp se atribuie ca durată circa 85% din existenţa Pământului, adică peste 4 miliarde de ani. Antecambrianul se împarte în două subdiviziuni cu grad de ere (după unii autori, subere): Arheianul (v.) sau Laurenţianul (Arhaic, Azoic) şi Algonkianul (v.) sau Huronianul (Proterozoic, Eozoic, Arheozoic, Precambrian). Denumirile de Arheian şi Algonkian au fost propuse în 1892 de Van Hise. Rocile acestor formaţiuni sunt reprezentate, în prima parte, prin roci magmatice şi metamorfice, rareori apărând şi roci sedimentare detritice cu un accentuat grad de metamorfism, în a doua parte adăugându-se şi frecvente roci sedimentare tipice (conglomerate, gresii, şisturi argiloase şi chiar unele roci organogene). Condiţiile de climă ale Antecambrianului, probabil neuniforme atât în timp cât şi de la o regiune la alta, au influenţat şi formarea unora dintre rocile acestor formaţiuni. Sunt roci formate atât într-o climă aspră, glaciară (ca de ex.: tilitele din regiunea Marilor Lacuri-S.U.A., din insulele Spitzbergen, din nordul Norvegiei, de la gura fluviului Lena în Siberia, din India, China, Africa şi Australia), cât şi roci formate într-o climă caldă, aridă, cu oxidaţie puternică (ex.: gresia roşie de Torridon, în Anglia; sparagmita, în Scandinavia, alte roci similare în Karelia, China, Transvaal etc.). Formaţiunile antecambriene, foarte bogate în materiale utile şi, în special, în minereuri metalifere (aur, platină, cobalt, fier, cupru, nichel, uraniu etc.), se întâlnesc în compunerea vechilor scuturi continentale, adică în: Scutul Canadian (în regiunea Marilor Lacuri Americane, Groenlanda, Canada şi nordul Americii); Scutul Baltico-Rus sau numai Baltic (în Finlanda, Statele Baltice, Peninsula Scandinavică şi, în continuare, pe sub formaţiunile paleozoice ale Platformei Ruse); Scutul Sino-Siberian (în China, Mongolia şi Siberia de Nord-Est); Scutul Australian (în Australia de Vest); Scutul African (în Africa Centrală şi de Sud, Madagascar); Scutul Brazilian (în Brazilia). În România pot fi atribuite Antecambrianului unele şisturi cristaline din Carpaţi şi din Dobrogea.

Antecedenţă. (lat. ante-înainte, cedens, cedare-care merge). Fenomen de eroziune prin care o vale de râu, în continuă adâncire, se formează chiar dacă regiunea respectivă se ridică încet. Prin aceasta valea nu este adaptată structurii geologice a regiunii prin care trece. Deci antecedenţa înseamnă menţinerea traseului unui râu şi adâncirea văii sale pe un curs preexistent mişcărilor tectonice care au afectat regiunea respectivă pe direcţie transversală.

Antecliză. Zonă ridicată, de dimensiuni mai mari, făcând parte dintr-o regiune de platformă şi care se formează în urma eventualelor mişcări oscilatorii diferenţiale care mai subzistă în regiunile de platformă. Este caracterizată printr-o grosime mai mică a păturii sedimentare acoperitoare şi printr-o frecvenţă mai mare a lacunelor de sedimentare (ex. antecliza din regiunea Voronej-Rusia). Antecliza este o zonă larg bombată a unei platforme geologice, cu aspect anticlinal, cu flancurile puţin înclinate şi cu tendinţă tectonică pozitivă.

Antestepă. V. Silvostepă.

Anthracotherium. Mamifer paridigitat, cu craniul asemănător Suidelor (strămoşii mistreţilor), iar mărimea apropiată rinocerilor. Resturile lui sunt frecvente în zăcămintele de cărbuni. Speciile acestui gen sunt folosite pentru separarea subdiviziunilor stratigrafice ale Oligocenului. În ţara noastră s-au găsit în Maramureş (la Săcel), în nord-vestul Transilvaniei şi în Bazinul Petroşani. Sin. Carbonicola.

Anticiclogeneză. Proces prin intermediul căruia ia naştere un anticiclon.

Anticicloliză. Proces prin mijlocirea căruia este slăbit sau distrus un anticiclon.

Anticiclon. Formă pozitivă (de obicei circulară sau elipsoidală) a reliefului câmpului baric, având valori ale presiunii mai ridicate în centru şi din ce în ce mai coborâte către periferii. Circulaţia aerului în anticiclon este predominant descendentă pe verticală şi divergentă (în sensul acelor de ceas pentru emisfera nordică şi în sens invers acelor de ceas pentru emisfera sudică) pe orizontală. Vânturile sunt slabe, în centrul anticiclonului, predominând calmul atmosferic. Descendenţa aerului face ca în anticiclon să predomine timpul senin, călduros vara şi geros iarna. După temperatura aerului se disting: anticiclon cald şi anticiclon rece; după altitudine: anticiclon jos (la sol) şi anticiclon înalt; după origine: anticiclon dinamic şi anticiclon termic; după locul unde se formează: anticiclon arctic, anticiclon azoric, anticiclonul Bermuda, anticiclonul Hawaii etc. Sin. Maxim barometric (v.).

Anticlinal. (gr. anti-contra, klinein-a înclina). Parte dintr-o cută care, în poziţie normală, are convexitatea (boltirea) în sus şi flancurile cu înclinări contrare. Este constituit din unul sau mai multe strate, dintre care cel din ax (din interior) este cel mai vechi. Anticlinalul este o structură geologică favorabilă acumulărilor de gaze şi ţiţei. Ex.: la Moreni, Gura Ocniţei şi Şuţa Seacă (jud. Prahova), la Bâlteni-Ţicleni (jud. Gorj) etc. Anticlinalul se compune din flancurile anticlinalului şi creasta (axa sau şarniera) anticlinalului (axa mediană a bolţii).

Anticlinorium. Grupare de cute care prezintă în ansamblu o structură de anticlinal, având zona centrală mai ridicată decât zonele periferice. Este deci o grupare de mai multe anticlinale având zona centrală mai ridicată.

Anticrepuscul. Strălucire a bolţii cereşti, în partea opusă Soarelui, la apusul şi răsăritul acestuia.

Antidună. Denumire propusă de H. Gilbert, oarecum improprie, pentru ridurile simetrice de pe suprafeţele nisipoase submarine de mică adâncime, cauzate de trecerea unor curenţi. Sunt dispuse perpendicular pe curent şi se deplasează în contra acestuia prin depuneri în amonte şi eroziune în avale.

Antigorit. (de la numele văii Antigoria, în Piemont-Italia). V. sub Serpentin.

Antimonit. Sin. Stibină (v.).

Antipozi. (gr. anti-contra, pous, podos-picior). Pereche de puncte de pe suprafaţa Pământului, diametral opuse, unite printr-o dreaptă care trece prin centrul globului terestru. Ex.: antipodul polului nord este polul sud (şi invers); antipodul polului nord magnetic este polul sud geomagnetic (care nu corespunde ca poziţie cu polul sud magnetic); antipodul centrului emisferei uscatului (oraşul Nantes, din Franţa) este Insula Antipozilor, situată la SSE de Noua Zeelandă, pe paralela de 50^o lat. S; antipodul României este Insula Hawaii, etc.

Antistress. Acţiunea contrară stressului (v.) în metamorfismul general, în care se formează unele minerale noi, sub influenţa temperaturii şi presiunii litostatice. Printre aceste minerale (minerale de antistress), caracteristice faciesului mezozonal şi catazonal sunt: feldspaţii potasici, unii piroxeni, andaluzitul, sillimanitul, distenul etc.

Antofilit. Varietate de amfibol, cu fier şi magneziu, întâlnit rar în unele şisturi cristaline şi în peridotite. Se găseşte în rocile metamorfice ale Carpaţilor Meridionali (în masivul Vâlcan, masivul Godeanu, la Ghelar-jud. Hunedoara, la Pârvova şi Rudăria-jud. Caraş-Severin etc.).

Antozoare. (gr. anthos-floare, zoarion-animal mic). Clasă de celenterate exclusiv marine, care trăiesc în colonii, mai rar ca polipi sedentari. Prin aglomerarea scheletelor lor rezultă recifi şi insule coraliere. Antozoarele se împart în: Zoantharia, din care fac parte Tetracoralierii, exclusiv paleozoici, şi Hexacoralierii, fosili şi actuali (ex.: Cyatophyllum hexagonum din Silurian-Carbonifer; Calceola sandalina din Devonian; Zaphrentis din Silurian-Carbonifer; Cyclolites undulata din Cretacic; Heliastrea conoidea din Miocen; etc.); Tabulata, exclusiv fosile, din Paleozoic (ex.: Halysites catenularia din Silurian; Favosites gothlandica din Silurian-Devonian; Pleurodictyum problematicum din Devonian etc.) şi Alcyonaria, mai rar fosile, frecvent actuale (ex.: actiniile, mărgeanul etc.). Sin. Coralieri.

Antracit. (gr. antrax-cărbune). Cărbune humic superior, format în condiţii geologice speciale, la temperaturi de 350-600^o şi la presiuni înalte, reprezentând cărbunele cu cel mai avansat grad de incarbonizare. Conţine 89,5-96,5% C, 1-1,5% H, 2,5-5% (O+N) şi circa 4% materii volatile. Este sărac în apă şi are o putere calorică de 8 200-9 000 calorii. Are culoarea neagră, luciu metalic, spărtură plană sau concoidală, se aprinde greu, arde greu cu o flacără scurtă, fără fum şi cu decrepitări. Este un cărbune necocsificabil, fiind întrebuinţat drept combustibil şi ca reductor în metalurgia zincului. În ţara noastră se găseşte la Schela (jud. Gorj) şi Lupac şi Secu (jud. Caraş-Severin).

Antracolitic. Termen folosit, uneori, pentru a desemna ansamblul perioadelor Carbonifer şi Permian, cu caracteristici paleontologice asemănătoare. În Europa de Vest se întrebuinţează şi termenul de Permocarbonifer.

Antropică. 1. Formă de relief creată de om. 2. Eroziune antropică-declanşată de om în urma distrugerii covorului vegetal sau a altor acţiuni de exploatare neraţională a mediului. Omul este factorul esenţial al dezechilibrului actual al mediului geografic.

Antropogen. (gr. anthropos-om, genesis-origine). Ultima perioadă din istoria geologică a Terrei, caracterizată, în special, prin apariţia omului. Sin. Cuaternar (v.).

Antropobiocenoză. Biocenoză asociată aşezărilor omeneşti.

Antropochore. Organisme răspândite de către om.

Antropogeneză. Procesul apariţiei şi dezvoltării omului (ontogenia şi filogenia omului). Sin. Antropogenie.

Antropogeografie. Termen folosit în literatura germană, în special, pentru a desemna ramura geografiei ce se ocupă cu studiul populaţiei şi al aşezărilor omeneşti. Fr. Ratzel (1844-1902), creatorul acestei noţiuni, înţelege prin antropogeografie studiul oamenilor, grupurilor umane al societăţii omeneşti, în funcţie de mediul geografic.

Antropoide. (gr. anthropos-om, eidos-aspect). Maimuţe superioare, asemănătoare omului, cu membre anterioare lungi şi fără coadă. Sunt reprezentate în forme fosile de: Propliopithecus (în Oligocen), Dryopithecus (în Miocen), Australopithecus (în Cuaternar) şi în forme actuale de: urangutan, cimpanzeu, gorila etc., răspândite în regiunea tropicală din Africa şi în insulele Sumatera şi Kalimantan (sau Borneo).

Anure. (gr. an-fără, aura-coadă). Batraciene care în stadiul adult sunt lipsite de coadă şi respiră prin branhii. Deşi se cunosc din Malmul superior (Kimmeridgian), se găsesc mai frecvent în sedimentele lacustre din Terţiar. Specii clasice sunt cele din Madagascar, din lignitul de pe valea Geisel (Merseburg-Germania) etc. În ţara noastră se cunosc în sedimentele cuaternare de la Băile Felix, foste Băile Victoria (jud. Bihor).

Apa solului. Apa existentă la un moment dat în porii solului.

Apă absorbită. Parte din apa legată a solului, aproximativ corespunzătoare apei higroscopice.

Apă accesibilă. Aceea parte din apa solului care, fiind în plus faţă de coeficientul de ofilire, poate fi folosită de către plante. Include apa peliculară legată cu o forţă sub 25 atmosfere (corespunzătoare forţei de sucţiune a rădăcinilor) şi apa liberă (capilară şi gravitaţională). Sin. Apă utilă, Apă disponibilă.

Apă asociată. Apă conţinută (în proporţie de 10-60%) în volumul porilor rocii colectoare din zona productivă a unui zăcământ şi care, datorită activităţii molecular-superficiale, nu participă la curgere. Teoretic susceptibilă de variaţie cu gradientul de presiune local atins de hidrocarburi în zăcământ, saturaţia în apă asociată rămâne practic o constantă caracteristică fiecărei roci, deoarece sub această valoare a ei, o reducere sensibilă suplimentară s-ar putea atinge numai prin aplicarea unor gradienţi de presiune care nu se întâlnesc în zăcământ. Sin. Apă legată, Saturaţie ireductibilă în apă. (Sinonimele apă veterică şi apă fosilă, folosite destul de frecvent, se referă la originea apei, iar sinonimul apă interstiţială nu precizează noţiunea de saturaţie-limită, ireductibilă). V. şi Apă de zăcământ.

Apă capilară. Formă de apă din sol reţinută în spaţiile capilare de către forţa de capilaritate. Este forma de apă cea mai uşor utilizabilă de către plante.

Apă continentală. Aceea parte a hidrosferei care, pe parcursul ciclului apei, se deplasează sau stagnează pe continente. După poziţia sa şi modul de a circula se pot deosebi: 1. Ape stătătoare (lacuri, bălţi, mlaştini); 2. Ape de şiroire (la ploi); 3. Ape curgătoare (pâraie, râuri, fluvii); 4. Ape de infiltraţie (care pot fi reţinute de porii capilari şi dau apa de retenţie, sau coboară gravitaţional prin goluri şi pori, dând apa de percolaţie sau gravifică, mergând până la pânza freatică). 5. Ape subterane, care la rândul lor pot fi situate: a) deasupra talvegurilor pe care le alimentează şi se numesc ape subterane active şi b) sub talveguri, numite ape subterane profunde, care nu apar la zi decât prin foraje-artezian sau prin pompare. Apa continentală poate fi: dulce (are sub 0,6 g/l), sau dură şi sărată.

Apă de sinclinal. Apă care se găseşte la partea inferioară a unui zăcământ de hidrocarburi. Delimitarea zonei care conţine apă de sinclinal de zona de ţiţei a zăcământului nu este perfectă, între ele existând o zonă de tranziţie de dimensiuni variabile, în care saturaţia în apă creşte de la 0 la 100%. În funcţie de mărimea zonei cu apă de sinclinal, zăcămintele de ţiţei pot produce sau nu, datorită energiei de destindere a acestei ape. Apa de sinclinal este considerată infinită, dacă tulburările produse prin exploatarea zonei de ţiţei nu ajung la limitele zonei de apă înainte ca exploatarea zonei de ţiţei să se fi terminat, şi finită dacă tulburările ajung la limita zonei de apă în timpul exploatării zonei de ţiţei.

Apă de talpă. Apă care se găseşte la partea inferioară a unui zăcământ de ţiţei cu înclinaţie foarte mică pe toată întinderea acestuia. Sondele săpate pe un zăcământ cu apă de talpă (zona de apă se găseşte sub zona de ţiţei) trebuie exploatate cu presiuni diferenţiale limitate, pentru a împiedica formarea conurilor de apă. Pătrunderea apei de talpă în sondă este împiedicată prin: existenţa unor strate cu permeabilitate pe verticală mai mică decât cea pe orizontală, săparea stratului productiv pe un interval mai mic decât grosimea sa, cimentarea tălpii sondei, crearea de bariere artificiale prin fisurarea hidraulică a stratului productiv şi cimentarea ulterioară etc. Sin. (uneori) Apă tabulară.

Apă de zăcământ. Apă care saturează parţial rocile din zona gezeiferă şi petroliferă, şi total rocile din zona acviferă a unui zăcământ de ţiţei. Apa de zăcământ este singenetic cu ţiţeiul. La zăcămintele primare, apa de zăcământ provine în general din conţinutul materiei organice generatoare de ţiţei, iar la zăcămintele secundare, din apa mediului de sedimentare a rocii respective. La zăcămintele de mică adâncime, din zona de comunicaţie cu atmosfera, se admite că cel puţin o parte din apă este vadoasă. Apele de zăcământ sunt puternic mineralizate, conţinând 50-250 g săruri la litru, şi anume: clorură de sodiu, clorură de magneziu, clorură de calciu, brom, iod, hidrogen sulfurat, săruri ale acizilor naftenici etc. Apele de zăcământ se găsesc de obicei în aceleaşi strate (colectoare) cu ţiţeiul, ocupând în special zonele inferioare ale acestor strate. Pe lângă aceste strate se întâlnesc şi orizonturi care conţin numai apă, în general de altă provenienţă. Apele din cuprinsul stratului petrolifer pot fi: ape marginale inferioare (în zonele inferioare ale stratelor petrolifere); ape marginale superioare (în zăcămintele cu structură monoclinală sau în zăcămintele cu anticlinalele erodate, ale căror serii productive sunt deschise de eroziune şi pot fi deseori inundate de apele de la suprafaţă; ape de talpă (în zonele inferioare ale stratelor petrolifere, dar, spre deosebire de apele marginale inferioare, pot fi întâlnite în orice punct al zăcămintelor, atât sub zona de boltă, cât şi pe părţile laterale ale cutelor); ape intermediare (cuprinse în cadrul stratului saturat cu ţiţei). Apele de altă provenienţă, în legătură cu zăcămintele petrolifere pot fi: ape superioare (în strate poroase deasupra stratului petrolifer în exploatare, indiferent de orizontul prin care apele pătrund în strat); ape inferioare (în strate poroase, la niveluri inferioare stratului petrolifer în exploatare) şi ape tectonice (care pătrund în stratul petrolifer prin dislocaţii). Prin greutatea ei specifică mare (1,00-1,18), prin compresibilitatea şi prin capacitatea ei de a uda mai bine decât ţiţeiul majoritatea mineralelor din rocile colectoare, apa de zăcământ constituie un agent energetic de prim ordin, de eliminare a ţiţeiului din zăcământ. Apele de zăcământ sunt întrebuinţate uneori în scopuri terapeutice sau la extragerea iodului. Sin. Apă fosilă, Apă veterică.