Dic?ionar de Geografie

Laramică, faza. (de la numele Muntelui Laramie, un vârf al Munţilor Stâncoşi din S.U.A.). Fază de mişcări tectonice care s-au manifestat la limita dintre Cretacic şi Paleogen, dând naştere la mari regresiuni şi definitivând configuraţia marilor unităţi ale scoarţei terestre. Au fost intense în Alaska, în Munţii Stâncoşi, în Arcul Antilelor, în Patagonia şi în partea de sud-vest a geosinclinalului circumpacific. În ţara noastră, în faza laramică au avut loc cutarea zonei centrale a Carpaţilor şi ridicarea ei deasupra nivelului mării, precum şi începutul scufundării depresiunii de subsidenţă (v.) a Transilvaniei. În legătură cu această fază trebuie puse şi formarea rocilor granodioritice banatitice din Munţii Banatului şi din Munţii Apuseni şi probabil cutarea Pânzei de Codru şi a autohtonului ei.

Laricet. Pădure de zadă (Larix sp.).

Laterit. (lat. later-piatră pentru cărămidă). Rocă sedimentară reziduală, formată în special din feldspaţi, rezultată din transformarea unor roci (roci magmatice şi şisturi cristaline bogate în silicaţi alumino-feruginoşi), în condiţiile unei clime calde şi umede (tropicală şi, în parte, subtropicală) şi sub vegetaţia luxuriantă a pădurilor tropicale. Transformarea, numită lateritizare sau feralitizare, constă fie în îndepărtarea componenţilor nelateritici (baze, silicaţi, silice), fie în acumularea hidroxizilor de fier veniţi din altă parte. Lateritizarea este determinată de activitatea intensă şi continuă a bacteriilor, care duce la distrugerea vegetaţiei moarte, pe măsură ce se acumulează, din care cauză se formează foarte puţin humus (complet mineralizat) sau nu se formează deloc. În lipsa acizilor humici, sescvioxizii de fier (Fe₂O₃) devin insolubili şi se acumulează în sol sub formă de argile roşii, noduli şi strate în care nu se observă orizonturi distincte. În absenţa coloizilor silicatici, solul tinde să devină tare poros, ceea ce îl face să piardă cu uşurinţă apa. În cazul când elementele lateritice se cimentează, dau naştere unei "cuirase" dure care face aceste soluri necultivabile şi sterile. Lateritul are culoare roşie sau roşie-brună şi este constituit predominant din hidroxizi de aluminiu (hidrargilit, diaspor), la care se adaugă oxizi de fier, puţină argilă şi sfărâmături din rocile patului pe care se formează. Se deosebesc: laterit eluvial (netransportat, format pe roca din subsol), laterit aluvial (spălat şi transportat, amestecat cu impurităţi) şi laterit fosil (în Urali, în Franţa etc.). Solurile formate în procesul lateritizării, şi care se deosebesc uneori de lateritul propriu-zis prin valoarea raportului SiO₂:Al₂O₃ (mai mic în laterit), se numesc soluri lateritice, răspândite în Asia, în special în India (16% din suprafaţă), în Africa (49%) şi în America de Sud (43%). Pe aceste soluri, care necesită îngrăşăminte în culturi, cresc: arborele de cafea, de cacao, de ceai, trestia de zahăr etc., şi se dezvoltă, în mod natural, păduri luxuriante cu frunze late, permanent verzi. Ele pot fi folosite şi ca material de construcţie, iar în unele cazuri şi ca minereuri de fier sau de aluminiu. Deci, lateritul poate fi sol roşu datorită acumulării bogate de oxizi de fier şi aluminiu (Sin. Sol laterit, Sol feralitic, Latosol); se include în feralsolurile din legenda FAO, dar este şi rocă dură de culoare roşie cărămizie, formată în stadiul cel mai avansat al lateritizării prin acumularea bogată şi cimentarea oxizilor de fier.

Lateritizare. Proces de alterare chimică puternică a rocilor sub influenţa unui climat tropical sau subtropical, caracterizat prin descompunerea completă a silicaţilor şi formarea unei scoarţe lateritice pe seama căruia se formează un sol lateritic. Se caracterizează prin îndepărtarea bazelor, silicei şi acumularea oxizilor şi hidroxizilor de fier şi aluminiu. Sin. Ferallitizare (v. şi Lateritizare), Alterare lateritică.

Latitudine. (lat. latitudo, -dinis-lăţime). Distanţa măsurată în grade pe arcul de meridian între ecuator şi paralela care trece prin punctul considerat, respectiv unghiul la centru format de verticala locului cu planul ecuatorului. Se notează cu litera  şi se măsoară de la 0^o la +90^o, în emisfera nordică, şi de la 0^o la -90^o, în emisfera sudică (v. şi Coordonate geografice). Prin orice punct de pe glob trece o paralelă de latitudine. Arcul de meridian corespunzător unui unghi de grad la centrul Pământului se numeşte grad de latitudine. Lungimea arcelor de meridian de un grad variază de la ecuator spre poli din cauza turtirii Pământului; pentru elipsoidul de referinţă Krasovski, arcul de un grad are 110 567,3 m la ecuator, 111 143 m la latitudinea de 45^o şi 111 695,8 m la poli. La latitudinea medie de 45^o lungimea arcului de meridian de un grad este de 60 mile marine, iar a celui de un minut este de o milă marină (1 853,181 m). In mod practic, latitudinea unui punct în emisfera noastră se află măsurând unghiul pe care-l face Steaua Polară cu orizontala locului respectiv, adică înălţimea polului ceresc deasupra orizontului. In afară de ecuator, importanţă deosebită au: Cercurile Polare de N şi de S (=66^o33 N şi 66^o33 S), Tropicul Racului (=23^o27 N) şi Tropicul Capricornului (=23^o27 S).

Latitudinile cailor. Regiunile oceanice situate la 30-40^o lat. N şi S, în părţile anterioare ale anticiclonilor subtropicali, caracterizate prin calm atmosferic sau vânturi foarte slabe. Pe vremea navigaţiei cu pânze, caii, transportaţi în corăbiile ce traversau regiunile respective, erau adesea aruncaţi peste bord, deoarece înaintarea lentă făcea insuficientă apa potabilă.

Latosol. V. Laterit.

Lattorfian (Latorfian). În trecut reprezenta Oligocenul inferior din estul şi centrul Europei, caracterizat prin faună de numuliţi, lamelibranhiate, gasteropode, echinide, mamifere etc. În prezent este ataşat la partea superioară a Priabonianului.

Laumontit. Silicat hidratat de calciu şi aluminiu, din grupa zeolitelor, cristalizat monoclinic, de culoare alb-cenuşie. În România se află în vulcanitele neogene de la Baia Sprie şi Săcărâmb.

Laurasia. Continentul format în emisfera nordică, în Triasicul inferior, după cutarea geosinclinalului Uralilor, prin unirea continentului Nord-Atlantic cu cel Sino-Siberian. În sud era Gondwana (v.), despărţită de Laurasia prin Marea sau Oceanul Tethys.

Laurenţiană, faza. (de la numele fluviului nord-american Sf. Laurenţiu). Fază de cutare care a avut loc în America de Nord (după Stille la sfârşitul Arhaicului, începutul Algonkianului; după Toit (1948) şi Wang (1952), la mijlocul Arhaicului) considerată sincronă cu faza cutărilor svekofennidelor. Această fază a fost însoţită de puternice intruziuni de granite, iar catena muntoasă formată a fost complet peneplenizată.

Laurvikit. V. Sienit.

Lawsonit. Silicat hidratat de calciu şi aluminiu, cristalizat rombic, de culoare alb-albăstruie, cu luciu sticlos. Este mineral tipic pentru şisturi cristaline cu grad slab de metamorfism.

Lavă. (it. dialect napolitan lava-şuvoi de ploaie). Magma (v.) care iese la suprafaţa Pământului în timpul unei erupţii vulcanice şi care, revărsându-se peste marginile craterului, formează torente de lavă, care curg pe flancurile conului, sau pânze de lavă, care se întind pe suprafeţe mari. Compoziţia lavei este teoretic identică cu cea a magmelor din rezervorul interior de unde provin, dar datorită proceselor petrecute în timpul ascensiunii în scoarţă suferă anumite schimbări. Se deosebesc: lave calcice sau calco-alcalice (pacifice), cu exces de Al şi Si, deci provin din pătura granitică (ex.: lave andezitice, bazaltice şi dacitice), lave alcali-sodice (atlantice), bogate în Na (ex., lave nefelinice) şi lave alcali-potasice (mediteraneene), bogate în K (ex., lave leucitice). Lavele se caracterizează prin temperatură ridicată (1 000-1 350^o) şi fluiditate, care variază în funcţie de chimismul topiturii, respectiv de conţinutul de SiO₂, deosebindu-se lave bazice şi lave acide. Lave bazice, caracteristice vulcanului cu erupţii liniştite (ex.: Mauna Loa şi Kilauea din insulele Hawaii; Hekla Laki din Islanda etc.), au fluiditate mare (au puţin SiO₂) şi pierd uşor gazele, curg repede (ex., lava vulcanului Mauna Loa a parcurs în 1859, în 8 zile, 53 km) şi în timpul răcirii şi al solificării se acoperă la suprafaţă cu o crustă întărită sub care lava continuă să se deplaseze, formând valuri revărsate unele peste altele (lave cordate). Lave acide, caracteristice vulcanilor cu erupţii explozive (ex.: Vezuviu, Etna etc.), sunt mai vâscoase (au mai mult SiO₂), curg mai încet şi în timpul răcirii şi al solificării capătă un aspect bolovănos, iar din cauza degazeificării intense devin poroase (lave scoriacee sau lave vacuolare). Lavele acide, prin răcire la suprafaţă, dau: trahite, andezite, dacite. Lavele bazice dau prin răcire bazalte. Lavele se pot răci sub formă de dale cu grosimi de câţiva cm (phonolitele), în prisme (bazaltele) sau sub formă de perniţe (pillow-lava).

Lavă torenţială. V. Lavă.

Lavaka. V. Ravenare.

Lavină. (germ). Sin. Avalanşă (v.).

Lavogne. Termen francez pentru o dolină în formă de cupă, care reţine apa pe fund, temporar sau permanent; de cele mai multe ori, amenajarea fundului pentru a reţine apa este făcută de om, cu scopul de a adăpa vitele.

Lazulit. Fosfat natural hidratat de aluminiu, magneziu, fier şi calciu, de culoare albastră, cristalizat în sistem monoclinic. Se utilizează ca abraziv la confecţionarea lentilelor.

Lazurit. (lat. lazuli-azur, din cauza culorii sale albastre strălucitoare). Silicat natural de aluminiu, sodiu şi calciu, întâlnit la contactul sienitelor, granitelor etc., cu roci carbonatate şi, rar, în lavele alcaline (Vezuviu). Este utilizat ca piatră semipreţioasă, la executarea unor obiecte de artă şi la prelucrarea unor vopsele minerale ca de ex., ultramarin. La catedrala Isaakiev din Sankt Petersburg, la Palatul de Iarnă (Ermitaj), sunt confecţionate din acest mineral coloane, pereţi, vase etc. Cel mai vechi zăcământ, semnalat încă de Marco Polo (1271), este la Badaşhan (Afganistan); este cunoscut apoi cel de la Malo-Bâstrinsk (regiunea Baikalului), unde a fost descoperit în 1784. A fost găsit şi în Chile. Sin. Lapislazuli.

Lăcovişte. Sol de culoare închisă, cenuşie-neagră, cu un bogat conţinut de humus calcic în orizontul superior, format pe terenuri cu exces prelungit de apă stagnantă la adâncime mică. Este frecvent în lunci, în depresiuni, pe fundul lacurilor uscate, unde excesul de apă poate proveni fie din cauza apei freatice prea ridicate, fie din cauza prezenţei unui strat argilos impermeabil. Prezintă un profil A-G în care: orizontul A este bine dezvoltat (30-80 cm) şi orizontul G, are caracter de glei, influenţat de oscilaţia sezonieră a apei freatice, care în lăcoviştele tipice se găseşte la o adâncime de circa 1 m. În ţara noastră, lăcoviştele ocupă suprafeţe restrânse, mai ales în zona cernoziomului degradat şi a solurilor brune şi brune-roşcate de pădure, având fertilitate diferită (ex.: în Banat sunt fertile, în şesul Bârsei mai puţin fertile). Var. Lacovişte. Deci, este un tip de sol din clasa solurilor hidromorfe, format în condiţiile excesului local şi temporar de umiditate din zonele aride până la semiumede. Succesiunea tipică de orizonturi: Am-Ago-Gr. Se include pro parte în gleisolurile din legenda FAO.

Leda. Lamelibranhiat apărut în Silurian şi trăieşte şi astăzi. La noi este cunoscut în Miocenul de la Lăpugiu (jud. Alba).

Ledian. Partea mijlocie a Luteţianului (v.). Anterior era privit ca partea inferioară a Eocenului superior. A fost determinat pe teriroriul Belgiei. Este caracterizat prin numuliţi, lamelibranhiate, gasteropode, echinide etc.

Legea Baer-Babinet. Lege care, conform forţei Coriolis, impune abaterea râurilor spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în cea sudică. Este observabilă, uneori, numai la râurile lungi, cu direcţie meridiană.

Legendă. Rezumatul explicativ al tuturor semnelor convenţionale adoptate pentru o hartă şi care face posibilă citirea acesteia.

Legile generale ale geomorfologiei. Este vorba mai ales de: regionalism, zonalitatea morfoclimatică (după care procesele geomorfologice şi formele erozivo-acumulative se dispun zonal), legea etajării morfoclimatice, legea eroziunii diferenţiale, legea echilibrului (se referă la echilibrul tectono-eroziv, ce conduce la formarea unor suprafeţe de echilibru, echilibrul suprafeţelor parţiale de netezire, echilibru dinamic etc.), legea nivelelor de bază ş.a. La acestea se adaugă legile specifice eroziunii, transportului şi acumulării în general, sau legile specifice fiecărui agent, şi fiecărui tip de proces.

Lehm. Rocă sedimentară clasică, neconsolidată, rezultată prin decalcifierea loessului (v.) de către apele infiltrate de la suprafaţă. Este o rocă detritică, friabilă. Se prezintă sub forma unui amestec de granule de nisip (50-60%), praf nisipos sau argilos (25-30%) şi argilă obişnuită (20-25%), de culoare care poate varia de la galben la brun, în funcţie de conţinutul în oxizi de fier. Lehmul este mai puţin plastic decât argila şi este o importantă materie primă pentru fabricarea cărămizilor şi a ţiglelor. Carbonatul de calciu a fost dizolvat de apele de infiltraţie. Sin. popular Lut.

Leitha, calcar de. Calcar sublitoral, în parte recifal, conţinând Lithothamnium, corali, briozoare, echinoide (Scutella, Clypeaster), Ostrea şi pectinide. Se găseşte în ţara noastră în bazinele miocene interne ale Munţilor Apuseni şi ale Banatului.

Lendenez. Termen breton semnificând un tombolo care însă nu este emers decât la apele mici ale mării (reflux) şi care leagă una sau mai multe insuliţe de o insulă mai mare.

Lentilă. (lat. lens, lentis-linte). Forma de zăcământ a concentraţiilor minerale utile sau a corpurilor de roci (pânze de pietrişuri sau nisip), caracterizată prin reducerea, de la mijloc către margine, în toate direcţiile, a grosimii sale, până la efilare (v.) completă. Raportul dintre grosime şi lăţime variază între 1:1 şi 1:100 (ex., lentilele de bauxită din Munţii Apuseni). Lentila este considerată ca o trecere de la forma izometrică (stock) la forma tabulară (strat, filon). Sub formă de lentile apar în general zăcăminte situate în şisturi cristaline, ca de ex.: zăcămintele de cupru de la Bălan, cele de cupru, plumb şi zinc de la Leşu Ursului, zăcămintele de mangan din Bucovina etc. Când lentilele se îmbucă unele în altele, dau o structură lenticulară, încrucişată sau torenţială, specifică depunerilor fluviatile.

Lepidocrocit. (gr. lepis-solz, placă, krotos-şofran). Monohidrat natural de fier, cristalizat în sistem rombic, de culoare roşie-arămie spre neagră, cu nuanţe aurii, urma portocalie sau roşu-cărămizie şi luciul adamantin. Este un minereu de fier.

Lepidodendron. (gr. lepis-solz, dendron-arbore, copac). Criptogamă vasculară fosilă, din ordinul Lycopodiales, apărută în Devonian, dar cu maximă extensiune în Carbonifer. Specia Lepidodendron obovatum este cunoscută din Carboniferul superior din Banat (de la Secu şi Lupac).

Lepidolit. (gr. lepis-solz, lithos-piatră). Varietate rară de mică bogată în litiu şi fluor, întâlnită rar în greisene, în unele pegmatite sau în filoane hidrotermale. Conţinând 1,2-5,6% LiO₂, constituie una dintre sursele pentru obţinerea sărurilor de litiu. Se găseşte în Rusia (în Uralul de mijloc), în Cehia (lângă Rozna în Moravia), Suedia (pe insula Uta, nu departe de Stockholm), în S.U.A. (în statul Maine), în Canada, în Madagascar etc. În România a fost întâlnit în şisturile cristaline şi în aluviuni provenite din acestea, la: Tălmaciu şi Răşinari (jud. Sibiu), Ceamurlia de Sus şi Altân Tepe (jud. Tulcea). Sin. Mică de litiu, Litionit.

Lepidophytalae. (gr. lepis-solz, phyton-plantă). Pteridofite (v.) arborescente numai fosile, cunoscute din Devonianul inferior, cu dezvoltare maximă în Carbonifer şi dispărute la sfârşitul Permianului. Frunzele lor, prin cădere, lăsau cicatrice foliare rombice (la Lepidodendron), ovale (la Bothrodendron) sau hexagonale (la Sigillaria). Lepidophytalele au contribuit în cea mai mare parte la formarea cărbunilor paleozoici. Sin. Lycopodiales.

Leptic. Termen care, în sistemul FAO de clasificare, indică podzoluri la care orizontul E albic lipseşte sau este subţire şi discontinuu.

Leptoclorite. V. sub Clorite.

Lesivare. (fr. lessivage-spălare). Dizolvarea şi spălarea în profilul solului a sărurilor solubile sau coloidale preexistente în roca-mamă şi a celor care se formează în procesul pedogenetic. Fenomenul, care contribuie, în parte, la formarea orizonturilor sărăcite în aceste substanţe (orizontul A) şi a celor în care se acumulează, este datorat apelor de infiltraţie şi este determinat de gravitaţie. Factorii care condiţionează lesivarea sunt, în principal: clima (prin cantitatea precipitaţiilor care se infiltrează), starea complexului argilo-humic (complexul absorbant) care, prin drenajul intern, favorizează sau îngreunează migraţia elementelor minerale (prin abundenţa sau sărăcia de compuşi organici solubili, respectiv acizi fulvici) şi gradul de solubilitate al sărurilor respective (ex.: câţiva metri în solurile podzolite din regiunile umede; 20-40 cm în solurile din climat arid etc.). Sin. Lesivaj, Argiloiluviere (v.).

Lette. V. Dună.

Leucit. (gr. leukos-deschis la culoare, alb). Feldspat (alumosilicat natural de potasiu) care conţine 21,5% K₂O, 23,5% Al₂O şi 55% SiO₂, precum şi o serie de impurităţi, şi se formează la temperaturi înalte din magme bogate în alcalii şi sărace în silice. Se întâlneşte în bazalte leucitice, în fonolite, trahite etc., şi în lavele de pe Monte Somma (Vezuviu). Cristalizează sub 620^o în sistemul tetragonal (varietatea ) şi peste această temperatură în sistemul cubic (varietatea ), prezentând fenomenul de dimorfism. Este folosit pentru obţinerea alaunilor, a oxidului de aluminiu şi ca îngrăşământ potasic. Se găseşte în Rusia (în Siberia de Est), în Turkestan, Italia (în Monte Somma-Vezuviu), S.U.A. etc. Roca magmatică efuzivă constituită în principal din fenocristale de leucit şi augit, uneori şi amfibol şi olivină, înglobate într-o pastă microlitică formată de asemenea din leucit şi augit, se numeşte leucitit şi se prezintă asemănător bazaltului.

Leucocrat. (gr. leukos-alb, kratein-a domina, a conduce). Calitatea unor minerale (ex.: cuarţ, muscovit, unii feldspaţi etc.) sau a unor roci (ex.: unele granite, riolite, aplite) de a fi incolore sau de culoare deschisă. Rocile din această categorie se numesc leucocratice.

Levantin (Romanian). (de la Levant, nume dat în trecut regiunilor de coastă din răsăritul Mării Mediterane). Etajul superior al Pliocenului din regiunea ţării noastre, larg dezvoltat în exteriorul Carpaţilor Meridionali şi al regiunii de curbură a Carpaţilor (zona colinară subcarpatică, în Depresiunea Getică, Câmpia Română), întinzându-se spre ext până în partea meridională a Podişului Moldovenesc şi în sudul Dobrogei. Este caracterizat prin două orizonturi: unul până la 500 m grosime (Levantinul inferior), constituit din argile, marne şi, local, calcare de apă dulce, nisipuri şi pietrişuri, şi altul până la 200 m grosime (Levantinul superior = Villafranchian), constituit din pietrişuri (Pietrişurile de Cândeşti) şi nisipuri cu stratificaţie încrucişată şi cu intercalaţii locale de marne şi argile. Fauna Levantinului este reprezentată prin numeroase specii de Viviparus, Theodoxus, Valvata, Melanopsis, Helix, Psilunio, Unio etc., precum şi prin resturi de mamifere (Elephas meridionalis şi Mastodon arvernensis). Sfârşitul Levantinului este marcat de cutările fazei valahe, care pot fi urmărite în depozitele petrolifere din zona cutelor diapire dintre râurile Buzău şi Dâmboviţa, şi de o vie activitate vulcanică în estul Transilvaniei (Harghita-Căliman; Tibleş-Oaş). La Pralea (jud. Bacău), Levantinul, care în restul regiunilor constituie un acoperiş protector pentru orizonturile petrolifere din Dacian (v.), conţine lignit.

Levigare. (lat. spălare). Fenomenul de transport al substanţelor solubile din sol, aflate în soluţie sau în stare de dispersie coloidală, de către apa de infiltraţie. Fenomenul este descendent în profilul solului şi are loc atunci când excesul de apă duce la saturarea solului până la capacitatea lui totală, după care excesul se infiltrează. Când fenomenul antrenează şi argila, poartă numele de degradare texturală. Levigarea determină diferenţierea orizonturilor A, B şi C din profilul cernoziomurilor degradate, al solurilor brune şi al celor podzolite. În noţiunea de levigare se include uneori şi cea de lesivare (v.).

Levogir. (lat. laevus-stâng, gyros-cerc). Calitatea unui corp sau a unui mediu de a se roti spre stânga (în sens invers mersului acelor de ceasornic). Sunt levogire cochiliile unor gasteropode (ex.: Physa, Clausilia).

Liasic. (fr. liais-numele unei varietăţi de calcar, cu granulaţie fină, care se taie uşor cu fierăstrăul). Epoca inferioară a Jurasicului, caracterizată prin apariţia neoamonoideelor şi prin adâncirea domeniului marin după regresiunea de la sfârşitul Triasicului. Se subdivide în etajele Toarcian, Pliensbachian (cu subetajele Domerian şi Charmouthian), Sinemurian şi Hettangian, la care, din cauza asemănărilor de faună, unii autori ataşează etajul inferior al Doggerului (Aalenianul) şi etajul superior al Triasicului (Rhetianul). Din punctul de vedere petrografic, Liasicul este caracterizat prin argile, marne, frecvent calcare (în parte oolitice), gresii, cu intercalaţii de cărbuni sau bitumine. Fauna cuprinde: amoniţi (Dumortieria, Hammatoceras, Dactylioceras, Coroniceras, Grammoceras etc.), apoi belemniţi (Coeloteuthis, Dactyloteuthis, Mesoteuthis etc.), lamelibranhiate (Cardinia, Plagiostoma, Pseudopecten, Gryphaea, Inoceramus etc.), crinoide (Pentacrinus), echinoide (Diplopodia, Paracidaris etc.), brahiopode (Spiriferina, Propygope etc.), iar dintre vertebrate, reptile marine (Ichtyosaurus, Plesiosaurus, Teleosaurus etc.). În Europa, Liasicul este cunoscut în platforma prealpină, în nord-estul Germaniei, în Polonia şi în aria geosinclinală crimeo-caucaziană etc. În România, depozitele liasice apar: în Carpaţii Orientali (în Munţii Perşani, în Hăghimaş, în Rarău, la Codlea şi Cristian, unde se exploatează cărbuni şi argile refractare etc.), în Munţii Banatului (la Anina, Doman, Bigăr, Cozla şi Rudăria, unde sunt intercalaţii de cărbuni care se exploatează), în Munţii Apuseni (la Banlaca, Şuncuiuş, unde se exploatează argile refractare etc.), în nordul Dobrogei (la Poşta) etc. Sin. Lias.

Lichefierea pământului. Trecerea bruscă a unui pământ (coeziv sau necoeziv) în stare de curgere sub acţiunea unor solicitări dinamice. Lichefierea unui pământ depinde de starea de îndesare a materialului din care este constituit, de starea lui de tensiune iniţială şi de caracterul şi intensitatea acţiunii dinamice exercitate asupra lui. La pământurile argiloase (coezive), lichefierea este egală cu proprietăţile lor tixotropice (tendinţa reversibilă de transformare a gelurilor în soli sub influenţa unei acţiuni mecanice) şi se manifestă numai atunci când umiditatea materialului depăşeşte o anumită limită, care corespunde, de obicei, valorii de la care pământul respectiv începe să curgă sub greutatea proprie. La pământurile nisipoase (necoezive), lichefierea are loc atunci când porozitatea lor depăşeşte o anumită valoare critică. Sub influenţa unei acţiuni dinamice, particulele din masa unui nisip saturat sunt scoase din poziţia de echilibru, nisipul tinde să se îndese şi ia naştere un curent de apă care micşorează rezistenţa la tăiere a pământului şi produce lichefierea acestuia. Lichefierea pământului se combate printr-o serie de măsuri preventive şi constructive: mărirea adâncimii de fundare, mai ales în pământurile nisipoase, pentru a reduce, prin aceasta, grosimea stratului sensibil; asigurarea unui grad de îndesare cât mai înalt a pământurilor nisipoase (prin piloţi, prin vibrare, explozii de adâncime, injecţii de aer comprimat prin filtre aciculare înfipte în pământ etc.); utilizarea unor supraîncărcări laterale, cât mai permeabile, care să permită drenarea cât mai uşoară a nisipurilor; drenarea pământurilor argiloase şi accelerarea consolidării lor sub sarcină etc.