Dic?ionar de Geografie

Arthrodira. (gr. arthron-mădular, deire-gât). Ordin de peşti placodermi care au trăit în lagunele salmastre ale Devonianului.

Articulate. (lat. articulatus-legat elastic). Brahiopode, clasă cu numeroase fosile caracteristice din genurile: Strophomena, Pentamerus, Spirifer, Rhynconella, Terebratula.

Artinskian. (de la numele localităţii Artinsk-Rusia). Etaj al Permianului inferior de facies marin, din Platforma Rusă, echivalent Autunianului din vestul Europei. Este reprezentat prin gresiile şi argilele de Artinsk (cu intercalaţii cărbunoase) şi, subordonat, prin unele calcare, dolomite şi gipsuri caracterizat, din punctul de vedere paleontologic, prin brahiopode (Spirifer mosquensis, Productus semireticulatus, P. cancriniformis etc.) şi o floră de gimnosperme tipică (Callipteris conferta, Glossopteris etc.).

Artiodactile. (gr. artios-cu soţ, pereche, daktylos-deget). Ordin de ierbivore terestre cunoscute în Eocenul inferior. Din acest ordin fac parte majoritatea mamiferelor ungulate actuale, cum sunt cămila, antilopa, lama, mistreţul, hipopotamul, căprioara, cerbul, bovinele etc. Dintre exemplarele fosile amintim: Anoploterium (Eocen), Anthracotherium (Oligocen), Tragulus (Pliocen), Cervus euryceros (din timpul glaciaţiunilor cuaternare), Gazella deperdita (Meoţian), Bos primigenius (Pleistocen) etc. Sin. Paridigitate.

Artropode. (gr. arthron-articulaţie, pous, podos-picior). Încrengătură de nevertebrate superioare. La început erau numai acvatice, astăzi marea majoritate sunt terestre. Reprezintă grupul cu cele mai numeroase specii ale regnului animal (mai multe decât toate celelalte nevertebrate la un loc). Cuprind: crustaceele, miriapodele, arahnidele şi insectele. Cu importanţă paleontologică deosebită sunt: trilobiţii (v.), fosile care caracterizează prima parte a Paleozoicului, în special Cambrianul, şi merostomatele (cu genurile Eurypterus fischeri şi Pterygotus osiliensis din Silurian, care atingeau dimensiuni de 1,5-2 m).

Äs (pl. äsas). V. Esker (islandeză); Ös (pl. öesar; finlandeză).

Asanare. Ansamblu de lucrări ce au ca obiectiv eliminarea excesului de apă din sol. Sin. Desecare.

Aschgillian. Etajul superior al Ordovicianului superior. Fosila conducătoare a acestui etaj este graptolitul Dicellograptus complanatus.

Asfalt. (gr. asphaltos-smoală de pământ). Rocă sedimentară caustobiolită, constituită dintr-un amestec de hidrocarburi asfaltice, cu compuşi sulfonaţi, azotaţi etc., reprezentând fie un produs iniţial de bituminizare a substanţelor organice, fie, cazul cel mai frecvent, un produs de oxidare şi polimerizare a ţiţeiului. Se prezintă, în general, amorf, brun-negru, negru fără luciu sau cu luciu gras, plastic sau compact, iar când este tare, are o spărtură concoidală. Este solubil în sulfură de carbon. Zăcăminte de asfalt se găsesc în regiunile petrolifere din: jurul Mării Caspice la Baku, S.U.A., Mesopotamia etc., şi apoi la Val de Travers (Cantonul Neuchâtel-Elveţia), Seyssel (Franţa), Linnier şi Vorwolle (Germania), în insula Trinidad, în insula Sahalin, în Venezuela etc. În România se găseşte asfalt în gresiile şi nisipurile de la Derna şi Brusturi (jud. Bihor), şi, ca reziduu, în gresiile nisipoase petrolifere de la Matiţa (jud. Prahova). Se întrebuinţează în diferite scopuri. Se produc şi asfalturi artificiale prin amestecarea unui material granular, inert, cu bitum (gudron de lemn, de turbă, de cărbuni, de oase, gudron acid, de la rafinarea distilatelor de ţiţei etc.). Se întrebuinţează în locul asfaltului natural.

Asfaltizare. Procesul de transformare lentă a ţiţeiului în asfalt natural, sub influenţa aerului sau a apelor sulfatice, prin dehidrogenare treptată şi prin pierderea fracţiunilor simple.

Asimetrie. V. Disimetrie.

Asimilare. (lat. asimilare-apropiere). Aspect al fenomenului de diferenţiere magmatică în care, în timpul ascensiunii magmei din adâncime spre păturile superioare ale scoarţei terestre, are loc resorbirea (înglobarea) de roci de origini diferite (în special argile şi calcare), rupte din pereţii coşului vulcanic şi retopite şi dizolvate în masa magmei. Asimilarea produce schimbări în compoziţia magmelor şi explică varietatea rocilor magmatice întâlnite în scoarţă. Dacă solidificarea magmei s-a produs înainte ca dizolvarea rocilor resorbite să fie totală, se formează anclave (v.).

Asociaţie de soluri. Unitate cartografică eterogenă de soluri, cuprinzând două sau mai multe unităţi taxonomice legate geografic, dar inseparabile la scara hărţii. Diversitatea unităţilor este produsă de variaţia reliefului, de expunere, de eroziune, de natura petrografică a rocilor etc.

Asolament. Rotaţia culturilor pe sole diferite.

Assilina. Foraminifer perforat, asemănător numuliţilor. Este fosilă caracteristică în calcarele eocene, alături de aceştia. La noi este cunoscută din Eocenul de la Albeşti (jud. Argeş).

Assintică, faza. V. sub Algonkian.

Astenosfera. Strat vâscos al Pământului situat imediat sub litosferă şi în care viteza de transmitere a undelor seismice diminuează. V. Structura Pământului.

Asterophyllites. (gr. aster-stea, phyllon-frunză). Ramuri tinere de Calamites. Caracterizează Carboniferul până în Permianul mediu (Rothliegendes) şi este cunoscut la noi în depozitele carbonifere din Banat.

Asteroxylon. (gr. aster-stea, xylon-lemn). Criptogamă vasculară din grupul celor mai vechi plante terestre (Psilofitalelor), caracteristică Devonianului mediu.

Asterozoare. (gr. aster-stea, zoon-animal). Clasă de echinoderme cu aspect de stea. Se împart în Asteroide (stele de mare) şi Ophiuride, în general fără importanţă paleontologică, dar cu foarte mare răspândire actuală.

Astian. (de la numele localităţii Asti, din Piemont-Italia). Subdiviziune a Pliocenului de facies marin din Europa de Vest, caracterizată prin formaţiunile de nisipuri galbene de la Asti (Italia), care conţine o bogată faună fosilă, cu numeroase specii de Ostrea, Trochus, Fusus etc.

Astrofilit. Ortosilicat complex de Fe şi Mn (care variază în limite foarte mari), care mai conţine Ba, Mg, Al, Nb, Ti, Zr, etc. Este răspândit în rocile magmatice intruzive alcaline (ex., sienite nefelinice etc.) şi în pegmatitele acestor roci, fiind găsit pentru prima dată în insulele din Langesundfiord (Norvegia).

Aşezare. Orice formă de locuire umană, de obicei cu mai mult de o gospodărie. Pot fi aşezări rurale şi aşezări urbane.

Atacamit. (de la numele deşertului Atacama-Chile). Mineral de cupru, cu un conţinut de 59,43% metal, întâlnit frecvent în pălăria zăcămintelor cuprifere din regiunile de deşert. Are culoare verde de smarald sau verde închis, cu luciu sticlos. Se fabrică şi industrial, sub numele de "verde de Braunschweig", expunând la aer plăci de cupru umezite cu acid clorhidric sau cu clorură de amoniu.

Atlantică, perioadă. Diviziune a Cuaternarului postglaciar. V. Cuaternar.

Atlantice, roci. Roci magmatice nesaturate, bogate în substanţe alcaline, în special Na₂O, care formează în aceste roci minerale caracteristice, ca: albit, nefelin, piroxeni şi amfiboli. Ex.: fonolit, teschenit, basanit şi tefrit nefelinic etc.

Atlas. (de la numele lui Atlas, regele mitologic al Mauritaniei, pedepsit de Zeus să poarte pe umeri bolta cerească). Colecţie de hărţi aşezate în mod organic, după un plan bine determinat, în funcţie de conţinutul şi destinaţia lor. Încă din secolul al II-lea, Claudiu Ptolemeu (90-168 î.e.n.) însoţea "Geografia" sa de un număr de 27 de hărţi, fără ca acestea să constituie însă o lucrare independentă. Ortelius adună la un loc şi tipăreşte în 1570 prima lucrare de hărţi geografice pe care o intitulează "Teatrul lumii". Este meritul matematicianului, cartografului şi geografului flamand Mercator (Gerhard Kremer) (1512-1594) că, plecând de la hărţile ptolemeene, întocmeşte prima colecţie de hărţi moderne intitulată "Atlas". Abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea termenul de Atlas geografic se impune pentru lucrările care conţin toate hărţile lumii sau numai pentru hărţile care se referă la un teritoriu naţional. După mărimea teritoriului, atlasele pot cuprinde: hărţi ale întregii suprafeţe a globului (atlase mondiale sau universale), hărţi care se referă la teritoriul unui stat (atlase naţionale) sau la teritoriul unei regiuni mai restrânse (atlase pe regiuni administrative, economice). După conţinut, atlasele pot fi: atlase fizico-geografice, atlase economico-geografice etc. După format, pot fi: atlase de buzunar sau atlase de birou. După destinaţie, atlasele pot fi: atlase şcolare, atlase ştiinţifice, atlase militare etc. Pentru nevoile anumitor domenii de activitate sau discipline au apărut atlase speciale, cum sunt: atlase climatologice, care conţin hărţi din care se pot urmări caracteristicile lunare şi anuale ale principalelor elemente climatice la scara globului sau la scară naţională; atlasul norilor, atlase alcătuite dintr-o colecţie de fotografii care cuprind forme tipice de nori de diferite genuri, specii şi varietăţi, grupate conform clasificaţiei internaţionale; atlase istorice, care conţin hărţi din care se pot urmări desfăşurarea evenimentelor istorice şi schimbările care apar legate de ele, pe plan mondial sau pe plan naţional; atlase geologice, care cuprind, în afară de hărţile geologice propriu-zise, hărţi tectonice, hărţi hidrogeologice, hărţi cu substanţe minerale utile, hărţi pedologice etc. Astăzi, prin atlas se înţelege orice colecţie de planşe, cu un conţinut legat de o anumită temă, independente de hărţile atlaselor geografice (ex.: atlas botanic, atlas zoologic, atlas lingvistic, atlase folcloric etc.).

Atmosfera. (gr. atmos-abur, sphaira-sferă). Înveliş gros care înconjură Pământul şi, în mod general, înveliş gazos care înconjură un corp cosmic. Atmosfera terestră este constituit din aer (v.), vapori de apă, cristale de gheaţă, praf, fum, microorganisme etc. şi este reţinută în jurul Pământului datorită forţei de atracţie newtoniene exercitate de masa acestuia. Limita superioară a atmosferei este considerată a fi la înălţimea de circa 3 000 km, unde forţa de gravitaţie a Pământului se egalizează cu forţa centrifugă, sau la circa 20 000 km, unde se mai resimte încă magnetismul terestru. Forma atmosferei este elipsoidală pentru stratele inferioare (ca efect al forţei centrifuge şi mişcărilor convective care o fac să fie mai bombată la poli şi mai aplatizată la ecuator) şi de "pară" sau de "cometă" pentru stratele superioare (din cauza "vântului solar" care o turteşte în partea expusă spre Soare, determinând totodată alungirea ei sub forma unei trene, în partea opusă). Densitatea atmosferei uscate la temperatura de 0^oC şi presiunea de 760 mm la nivelul mării are valoarea de 1,293 daN/m³ (kg/m³) şi scade pe măsură ce înălţimea creşte, datorită scăderii corespunzătoare a presiunii. Masa atmosferei terestre este egală cu 5,147·10¹⁵ t, fiind de aproximativ un milion de ori mai mică decât masa Pământului şi de 250 de ori mai mică decât masa hidrosferei. Jumătate din această masă este situată între sol şi 5 km înălţime; 60% până la 8 km; 75% până la 10 km înălţime; 90% până la 18,4 km; 95% până la 20 km înălţime şi restul de 5% până la limita superioară a atmosferei (99% până la 36 km). Atmosfera opreşte pătrunderea bruscă a radiaţiilor la suprafaţa globului (care ar distruge viaţa), împiedică răcirea din timpul nopţii (care ar determina scăderi de temperatură până la -150^oC), apără de bombardamentul meteoriţilor şi al radiaţiilor cosmice primare şi, prin vaporii de apă pe care-i absoarbe de pe ocean şi-i transportă pe continente, unde-i descarcă sub formă de ploaie sau zăpadă, face posibilă viaţa şi întreţine circuitul apei în natură. Cercetarea atmosferei a început în secolul al XVII-lea odată cu descoperirea primelor instrumente de măsură: Galileo Galilei (1564-1642) construieşte primul termometru (1609); Evangelista Torricelli (1608-1647) inventează barometrul cu mercur (1643), arătând că apăsarea aerului la nivelul mării face echilibrul unei coloane de mercur înalte de 76 cm; în 1648 Blaise Pascal (1623-1662) demonstrează că apăsarea aerului cald şi deci grosimea atmosferei se micşorează cu altitudinea; Horace de Saussure (1740-1799) inventează higrometrul cu fir de păr; Joseph-Louis Gay-Lussac (1778-1850) descoperă legea dilatării gazelor şi prin aceasta face legătura între temperatura aerului şi presiunea atmosferică; meteorologul Glaisher şi aeronautul Coxwell au făcut numeroase ascensiuni cu balonul în 1862 până la altitudinea de 9 000 m pentru cercetarea nemijlocită a atmosferei. După inventarea instrumentelor meteorologice înregistratoare, francezii Hermite şi Besançon pun în 1892 bazele sondajelor aeriene cu ajutorul baloanelor sondă. Un balon sondă lansat de profesorul Gamba la Pavia, în 1912, s-a înălţat până la 37 700 m. Prof. elveţian Auguste Piccard (1884-1962) s-a ridicat personal cu balonul în 1932, la 16 940 m, iar în 1958 un aerostat american a atins 30 600 m. O eră nouă în studierea atmosferei a început odată cu punerea la punct a rachetelor meteorologice şi a sateliţilor artificiali ai Pământului. În 1947 s-a lansat în S.U.A. prima rachetă meteorologică echipată cu aparatură ştiinţifică perfecţionată, care s-a ridicat până la 187 km înălţime. Primul satelit artificial al Pământului, "Sputnik I", a fost lansat în U.R.S.S. în octombrie 1957 şi s-a înălţat până la 926 km, străbătând în mod practic prin toate păturile atmosferei, iar în 1960 a fost lansat primul satelit meteorologic "Tyros". Din punctul de vedere chimic, compoziţia atmosferei este uniformă pe toată suprafaţa globului: principalii constituenţi, oxigenul (O₂), azotul (N₂) şi gazele rare se găsesc în acelaşi raport, până la altitudinea de 90 km, dar la presiune din ce în ce mai mică; dioxidul de carbon dispare complet între 20 şi 25 km; vaporii de apă nu urcă decât rareori la altitudini mai mari de 6-8 km; praful, fumul şi microorganismele nu urcă nici ele mai sus de 6-8 km, cu excepţia regiunii ecuatoriale unde, din cauza convecţiei foarte intense, pot urca la 14-16 km. De asemenea, în cazul erupţiilor vulcanice explozive, cenuşa unora dintre ei poate urca până la 80 km înălţime. Sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete cu lungime de undă mai mică de 1 850 Å moleculele de oxigen se disociază şi atomii rezultaţi se combină cu moleculele nedisociate, formând ozonul. Stratul de ozon, numit ozonosferă, are două maxime; unul situat între 20-35 km şi altul între 50-65 km. Deşi foarte rarefiat, ozonul absoarbe toate radiaţiile ultraviolete, de undă scurtă, care ar nimici viaţa pe Pământ, şi transformă pe cele cu lungime mare de undă, în căldură. Din punctul de vedere al compoziţiei chimice, păturile atmosferei situate între 0-90 km, în care oxigenul şi azotul rămân în proporţie constantă, se numesc homosferă (v.), iar cele situate mai sus de 90 km, până la 10 000 km, în care predomină gazele uşoare (azot molecular, heliu, hidrogen) se numesc heterosferă (v.). Mai sus de 10 000 km, densitatea atomilor de hidrogen este extrem de mică, aproximativ asemănătoare cu cea din spaţiul interplanetar. Temperatura, presiunea şi densitatea aerului, care caracterizează starea fizică a atmosferei, variază necontenit atât în sens vertical cât şi în sens orizontal. După Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM), atmosfera se împarte, începând de la sol spre limita ei superioară, în: troposfera (v.), cu grosimea variabilă de 6-8 km la poli şi 16-18 km la ecuator; tropopauza, cu 1-2 km grosime, în care temperatura rămâne constantă; stratosfera (v.) până la înălţimea medie de 50 km; stratopauza, în care temperatura creşte uşor; mezosfera (v.) care se întinde între 50 şi 80 km; termosfera (v.), în care presiunea şi densitatea aerului ating valori extrem de mici şi în care se formează cele trei strate (D, E şi F) ale ionosferei (v.); exosfera (v.) între 1 000 şi 10 000 kilometri. În meteorologie se utlizează şi noţiunile teoretice de atmosferă ideală (lipsită de aerosoli şi de vapori de apă); atmosfera izotermă (cu temperatura constantă pe verticală); atmosfera omogenă (cu densitatea constantă la toate nivelurile); atmosfera standard (uscată, compoziţie constantă la toate nivelurile, temperatura de 15^oC, presiune de 760 mm la nivelul mării, acceleraţie a gravitaţiei de 9,8062 m/s, indiferent de altitudine şi latitudine) etc., precum şi noţiunea de atmosfera liberă (straturile superioare ale atmosferei, considerate ca nefiind influenţate direct de suprafaţa terestră). V. şi Aer.

Atol. (de la cuvântul maldiv atoll). Insulă constituită din resturi şi din schelete de corali, având forma circulară sau eliptică, mai mult sau mai puţin completă, care înconjură un lac interior (laguna = lagoon) cu ape puţin adânci, legat sau nu de mare prin mici canale. Atolii se ridică deasupra nivelului mării cu numai 1-4 m şi în timpul marilor furtuni pot fi uşor acoperiţi de apele mării. Partea atolului aflată în direcţia vântului este mai ridicată. Se cunosc atoli care nu depăşesc 300-400 m diametru, dar unii ating până la peste 120 km. Lăţimea insulei atolului care înconjură laguna depăşeşte rareori 1 000 m. Atolii se găsesc răspândiţi în mările tropicale, în special în Oceanul Pacific, între 28^o lat. N şi 28^o lat. S (aici se găsesc circa 300 de atoli în arhipelagurile Tuamotou, Caroline, Marshall etc.) şi în Oceanul Indian (circa 68 de atoli în insulele Laccadive şi Maldive). Se găsesc 27 de atoli şi în Oceanul Atlantic, din care 26 sunt situaţi în Marea Caraibilor. Împrejurul coroanei atolului, aflată sub nivelul mării (şi pe platforma litorală până la reciful barierei), ca şi în laguna interioară, se găsesc colonii de corali vii, compacţi şi rezistenţi, cei din lagună fiind din alte specii decât cei din exteriorul atolului (din genul Poriţilor) şi mai ramificaţi decât aceştia. Alături de corali se dezvoltă o bogată faună de moluşte, viermi, peşti (cu culori strălucitoare şi curioase), stridii (cu perle), alcyonaria etc., şi cresc alge calcaroase (care caută apele agitate) de culoare roşie. Pe solul subţire al atolului, format pe plaja de nisip alb a acestuia, peste care se găsesc blocuri mai mari de corali compacţi, rupţi de valuri, se dezvoltă o vegetaţie de tufe caracteristice, constituită din circa 30 de specii, adaptate la umiditatea specială de apă dulce, dată de rarele ploi din această regiune ecuatorială. La distanţă de ţărm se întâlnesc şi palmieri cocotieri, care domină ansamblul peisajului. Fauna este redusă numai la câteva specii de păsări şi la crabul caracteristic cocotierilor. Nu se întâlnesc nici reptile, şi nici batracieni. Formarea recifilor, problemă care a fost mult dezbătură de naturalişti, este atribuită, în principal, la două cauze: prezenţa unui con vulcanic submarin pe vârful căruia se dezvoltă coralii şi care, scufundându-se treptat sub apa mării, forţează coralii să se dezvolte mereu în sus, cu aceeaşi viteză, pentru a se menţine la suprafaţă (la maximum 30 m adâncime), unde se găsesc condiţiile lor de viaţă, sau ridicarea unui munte vulcanic submarin pe vârful căruia coralii încep să se dezvolte numai de la adâncimea amintită.

Atremata. Ordin de brahiopode inarticulate. Din acest ordin fac parte formele primitive, caracteristice Paleozoicului inferior, dintre care trebuie amintit genul Lingula, cu o longevitate foarte mare, cunoscut fiind, fără modificări esenţiale, din Cambrian şi până azi.

Atrio. Depresiune inelară situată între pereţii unei caldeire vulcanice şi conul central (după Atrio del Cavallo de la Vezuviu).

Atrypa. (gr. atrypos-negăurit). Specie de brahiopod articulat. A fost frecventă în special în Ordovician, până în Carboniferul inferior.

Atterberg, limitele lui. V. sub Plasticitate.

Audia, strate de. (de la numele localităţii Audia-jud. Neamţ). Facies particular al Barremianului din flişul Carpaţilor Orientali, din valea Buzăului până în nordul Bucovinei, reprezentat prin şisturi argilo-nisipoase cu aspect de ardezie, gresii silicioase cu concreţiuni sferoidale de marcasit şi siderit, şisturi argilo-calcaroase, bituminoase, cu aspect disodilic şi xilexuri negre.

Augit. (gr. auge-luciu). Varietate de piroxen monoclinic aluminos, bogat în fier şi sodiu (egirin-augitul) sau în titan şi fier (cu până la 4-5% TiO₂, titan-augitul), important constituent al rocilor magmatice efuzive bazice (andezit, bazalt, fonolit) şi al tufurilor şi cenuşilor vulcanice ale acestora. În ţara noastră augitul este răspândit într-o gamă largă de formaţiuni: în unele amfibolite din fundamentul cristalin (munţii Preluca, Şureanu, Parâng etc.), în roci intruzive bazice şi ultrabazice de vârstă paleozoică (la Tişoviţa-jud. Caraş-Severin, Greci-jud. Tulcea, Jolotca-jud. Harghita etc.) sau permo-mezozoică (la Căzăneşti şi Ciungani-jud. Hunedoara, în munţii Rarău, Hăghimaş, Perşani, în Carpaţii Meridionali etc.), în andezitele neogene din munţii Oaş, Gutâi, Bârgău, Căliman, Gurghiu, Harghita etc.

Augitit. Rocă magmatică efuzivă ultrabazică, larg răspândită în regiunea vulcanică a Mării Mediterane (augitit cu leucit) şi în Africa subecuatorială şi insulele Capului Verde (augitit cu nefelin), formată dintr-o sticlă vulcanică brună închisă, conţinând frecvente fenocristale şi microlite de augit.

Aulacoceras. (gr. aulax-cută, încreţitură, keras-corn). Specie de belemnit cunoscut din faciesul pelagic al Triasicului superior. La noi în ţară a fost identificat în Triasicul de la Agighiol (jud. Tulcea).

Aur. (lat. aurum-aur). Element chimic (Au) din grupul întâi, subgrupul al doilea al sistemului periodic al elementelor. Se găseşte în natură în stare nativă, amestecat cu sulfuri şi seleniuri de plumb, de fier, de cupru şi, uneori, cu argint nativ, şi cu minereuri de aur (calaverit, silvanit). State mari producătoare de aur sunt: Republica Africa de Sud (1/3 din rezerve şi cca 1 000 t producţie anuală), S.U.A., Canada, Rusia, Australia, Ghana, Filipine, Japonia, Columbia, Congo, Mexic etc. În România aurul se găseşte în jud. Maramureş (la Baia Mare, Baia Sprie, Cavnic, Băiuţ etc.) şi în patrulaterul aurifer din Munţii Apuseni (la Ruda-Barza, Stănija, Zlatna, Baia de Arieş, Roşia Montană etc.).

Aureolă de contact. Zona din rocile înconjurătoare unei intruziuni magmatice, în care, sub influenţa temperaturii şi a chimismului magmei în ascensiune, se manifestă fenomenul de metamorfsim. Mărimea acestei zone variază de la câţiva metri la 4-5 km (ex.: zona de metamorfism de contact din Banat are până la 0,5 km la Oraviţa şi 1,5 km la Bocşa Montană şi Ocna de Fier) şi depinde, în afară de chimismul şi de temperatura magmei, de volumul ei şi de gradul de fisuraţie al rocilor din jur şi de natura petrografică a acestora. În jurul filoanelor şi al lamelor intruzive, aureola de contact este foarte redusă sau chiar inexistentă, în timp ce în jurul batolitelor şi al lacolitelor este mai mare. Magmele acide, bogate în gaze, dau o aureolă mai întinsă decât cele bazice, sărace în gaze. În cadrul aureolei de contact, metamorfismul scade gradat de la corpul magmatic intrus spre periferie, constituind o succesiune de faciesuri petrografice caracteristice: faciesul corneenelor (cu roci conţinând minerale deshidratate, compacte şi dure, cu spărtură aşchioasă, cristalinitate tipică şi textură masivă) la contactul cu intruziunea magmatică; faciesul amfibolic (în care se pot forma şi minerale hidratate parţial şi în care rocile sedimentare îşi păstrează stratificaţia); faciesul epidot-amfibolic, la temperaturi mai joase (cu roci conţinând amfiboli şi plagioclazi transformaţi în epidot) şi, la periferie, faciesul şisturilor verzi (cu epidot şi clorit). Uneori, aureola de contact conţine concentraţii de minereuri metalifere (fier, cupru etc.) de mare valoare economică (ex., zăcământul de minereuri de fier de la Ocna de Fier, Banat).