Dinu C. Giurescu Ţara românească

i'i

305

real al formulei amintite şi cu acelaşi cuprins ea este utilizată şi în secolul al XVII-lea : „Drept aceea, am dat şi domnia mea — scrie Leon Tbmşa la 1630 — cin­stitului dregător al domniei mele jupanului Gorgan spă­tar ... ca să le fie lor ocină de moştenire şi ohabnică fe­ciorilor şi nepoţilor... şi de către nimeni să nu se clă­tească, după porunca domniei mele" ³³⁵.

In realitate, un act de imunitate cuprinde o formu­lare analitică, cu toate scutirile şi beneficiile concedate de domn si cu interdicţia expresă pentru dregătorii sta­tului de a încălca dispoziţiile puterii centrale. Conţinu­tul acestor acte diferă după beneficiari, clauzele de imu­nitate nefiind identice. Primul document dat unui laic, rămas pînă astăzi, este din 4 septembrie 1389. Luînd o parte din teritoriul satului Jiblea şi dîndu4 Goziei, Mir-cea cel Bătrîn confirmă, în schimb, boierilor Stanciul, Costea, Vîlcul, Albul şi Badomir „...ceea ce a mai ră­mas din Jiblea ...ca să le fie acele sate de ohabă. Şi nu numai lor, ci şi copiilor lor şi nepoţilor şi strănepo­ţilor, începînd : de la vama oilor şi de vama porcilor şi de jitărit şi de vinărici şi de gloabe şi de căraturi şi de podvoade, adică de slujbele şi dăjdiile mari pînă la cele mici, de toate acestea să le fie slobode" ^33e. Cu alte cu­vinte, numiţii boieri beneficiau de dijmele şi muncile enumerate, şi de gloabe, domnia renunţînd la aceste veni­turi şi prestaţii. Temeiul acordării imunităţii, în cazul de faţă, a fost dorinţa lui Mircea cel Bătrîn de a acorda o compensaţie pentru micşorarea teritoriului satului Jiblea, în favoarea ctitoriei Cozia. In alte cazuri, beneficiarii sînt „slugi" ale voievodului. In general, imunităţile acor­date unor laici au un conţinut similar, în formulări apropiate³³⁷ (inclusiv enumerarea pe funcţii a dregă-

tatea ; ŞTEFAN ŞTEFANESCU, L'evolution de l'immunite..., p. 18; H. H. STÂHL, Controverse..., pp. 107—112, unde arată şi multiplele sensuri ale cuvîntului ohabă şi care nu au nimic comun cu imunitatea.

³³⁵ DRH, B, XXVIII, p. 201 (nr. 107), passim.

³³⁶ DRH, B, I, p. 29 (nr. 10). Alt caz, doc. din 1400—1403.
ibidem. p. 51 (nr. 21).

™ DRH, B, I, pp. 57—58. 81—82, 114, 116, 123, 126, 127, 129,143,144,146, 147, 149, 151, 152, 174, 180, 182—3, 185, 190, 192, 194, 204, 206, 214, 222, 229, 234, 239 ,245, 264, 276, 284, 298, 307, 347, 363—364, 377, 391, 394, 395. 397—398, 423, 481 (nr. 24, 38, 58, 60, 63, 65, 66, 68, 80, 81, 82, 83, 85, 86,

306

torilor obligaţi să respecte privilegiul). Se dau şi moti­vările acordării actului³³⁸. Scutirile se referă aproape întotdeauna la dijme şi dări, munci, la dreptul de a în­casa gloabe — deci de a judeca unele pricini (nu se precizau care) ; în mod cu totul excepţional se prevedea şi scutirea de oaste ³³⁹.

O serie de imunităţi sînt acordate ctitoriilor, repeta­rea lor fiind explicabilă prin însuşi rolul ideologic al bisericii în societatea medievală, rol ce trebuia sprijinit şi printr-o bază materială corespunzătoare. Au benefi­ciat de atare privilegii mănăstirile Vodiţa, Tismana, Co-zia, Snagov, Strugalea, Codmeana, Dealul, Bolintin, Gla-vacioc, Govora, Bistriţa, Tîrgşor, Rîncăciov³⁴⁰. Cuprinsul acestor aote — asemănător cu acelea acordate feudalilor laici — dă dreptul conducerii ctitorilor de a strînge, prin dregătorii domniei sau direct, dijme, de a impune în­deplinirea unor munci, de a încasa gloabe, deci de a avea drept de judecată în satele dependente lor. In cele mai vechi documente, formula folosită este laconică, dar foarte explicită privind scutirile acordate³⁴¹. Ulterior, textul devine analitic, ca şi la imunităţile laicilor³⁴².

Ceea ce reţinem, indiferent de beneficiar, este carac­terul aparte al imunităţii, faptul că ea reprezintă o excep-

87. 99, 103, 104, 105, 108, 110, 111, 118, 120, 125, 129, 135, 139, 143, 148, 160, 170, 175, 184, 217, 226, 234, 242, 243,244, 262, 294).

³³⁸ Ibidem, p. 123 (nr. 63).

³³⁹ Ibidem, p. 18 (nr. 6). VL. HANGA, Contribuţii la pro­
blema imunităţii, pp. 44—46.

³⁴⁰ Vezi DRH, B, I, indice, sub voce (indicele). Au fos notate
numai privilegiile de imunitate eliberate pînă la 1500. Cf.
VL. HANGA, op. cit., pp. 42—43 ; ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU,
L'evolution de l'immunite, pp. 19—20 ; V. GOSTĂCHEL, Les
immunites..., pp. 13—28.

3« DRH, B, I, p. 21 (nr. 7) ; cf. pp. 24, 27, 36 (nr. 8, 9. 14) etc.

³⁴² Doc. din 1407—1418, ibidem, p. 74 (nr. 34). Putem socoti reducerile la plata vămii acordate de Dan al II-lea tîrgoviştenilor drept o imunitate comercială parţială ? Vezi doc. din 1424—1431, ibidem, p. 109 (nr. 55). AL. GONŢA, Despre oraşul moldove­nesc în veacul al XV-lea..., în St.A.I.^ V, 1963, pp. 41—43, con­sideră asemenea scutiri acordate unor tîrguri moldovene drept o imunitate comercială, dar de un caracter cu totul minimal şi în nici un caz ca o imunitate de tipul celor acordate oraşelor apusene.

307,

ţie de la mecanismul obişnuit de funcţionare al relaţiilor politico-sociale, excepţie care trebuia exprimată precis, cu referiri exacte în toate punctele unde ea opera, in- -clusiv dregătorii domniei (ai statului). Conţinutul eco­nomic al imunităţii ne clarifică mai deplin caracterul ei special. Primind un astfel de privilegiu, beneficiarul laic sau ecleziastic, pe lîngă veniturile obişnuite adunate în calitatea sa de stăpîn feudal, de la satele dependente, primea şi venituri suplimentare care, în mod normal, reveneau domniei. Imunitarul realiza, în comparaţie cu ceilalţi stăpîni ai pămîntului, beneficii sporite ; la aceasta se adaugă dreptul lor de judecată pentru anume delicte, plus administrarea satelor dependente, uneori chiar prin propriii săi slujbaşi, în locul celor ai cîrmuirii. Dobîndea astfel o situaţie deosebită.

Ce reprezintă însă această stare de excepţie dacă o raportăm la întregul teritoriu al Ţării Româneşti ? Nu­mărul satelor (inclusiv tîrgurile), în secolele XIV şi XV însuma aproximativ 3 000³⁴³. In documentele rămase din acelaşi interval, un număr de 313 sate sînt trecute sub regimul imunităţii³⁴⁴, adică 1O,43^/_O din totalul sa­telor. Admiţînd că o sumă de acte de acest fel, privind satele boiereşti, s-au pierdut³ⁱ⁵, putem conchide că te­ritoriul Ţării Româneşti, în covîrşitoarea sa întindere, se afla, în secolele XIV şi XV sub directa cîrmuire a dom­niei şi a dregătorilor ei; satele sub regimul imunităţii nu formau zone compacte şi nu reprezentau, numeric ;deci şi ca suprafaţă), mult peste 10,43% din totalul aşezărilor existente în această perioadă.

Fărîmiţare Alcătuirea de stat a Ţării Româneşti a cunoscut fărî-

feudală ? miţarea feudală ? Unele cercetări răspund afirmativ

pentru secolul XIV şi cel următor, pînă către

^U3 Vezi mai sus, p. 26—27.

³⁴⁴ 158 de sate mănăstireşte şi 155 ale boierilor : numărătoarea am efectuat-o pe temeiul volumului DIR, XIII—XIV—XV, B, Bucureşti, 1953. Vezi -recenzia subsemnatului la studiul lui VL. HANGA, în R.d.E.S.E.E., nr. 1—2/1964.

³⁴³ Actele privind satele mănăstireşti beneficiind de imunitate s-au păstrat, în genere, ctitoriile avînd propriile lor arhive, care au rezistat vicisitudinilor timpurilor mai bine decît actele familiilor boiereşti.

308

1450—1460 ³⁴⁶ : puterea politică era fănîmiţată şi exer­citată ,,îrr bună parte, în mod direct" de „marii stăpîni de pămînt" ; avînd privilegii de imunitate, aceştia exer­citau pe domeniile lor „atribuţii ale autorităţii publice", avînd la dispoziţie un aparat de represiune şi cete mili­tare, pe care le conduceau în timp de război ; fiecare dispunea de un centru, de o curte a sa, întărită. Rolul domniei era de a coordona activitatea „...numeroaselor forţe locale reprezentate de marea boierime, coordonare bazată pe legăturile de vasalitate stabilite între boieri şi domn şi care urmărea, în principal, apărarea comună a clasei feudale împotriva primejdiilor de răscoală a ţă­rănimii aservite şi organizarea respingerii atacurilor din afară"³⁴⁷. Această fărîmiţare politică (împreună cu pri­vilegiile de imunitate) reflectă, pe planul relaţiilor so-cia'l-poilitiee, stadiul de dezvoltare economică al Ţării Româ­neşti în secolul al XlV-Iea şi pînă către 1450—1460, şi anume faza de „economie naturală" ³⁴⁸. De la mijlocul secolului al XV-lea, o dată cu „...dezvoltarea producţiei de mărfuri în agricultură şi în meşteşuguri şi a pieţii in­terne", începe şi în suprastructura politică centralizarea puterii statale. în întărirea autorităţii centrale, domnia se sprijină pe ţărănimea liberă, orăşenime, mica boie­rime ³⁴⁹.

Din analizele efectuate anterior, privind producţia bu­nurilor materiale, circulaţia mărfurilor, întocmirea so­cială şi organizarea statului, se pot desprinde următoarele încheieri :

Producţia de mărfuri cunoaşte o evoluţie progresivă. Participarea Ţărilor Române la comerţul sud-est euro­pean este atestată în scris chiar din ultimele două de-

³⁴⁶ B. T. CÂMPINA, Dezvoltarea economiei feudale..., pp. 1603,
1604, 1611—1613, 1620 ; IDEM, Complotul boierilor şi „răscoala"
din Ţara Românească din iulie-noiembrie 1462, în „Studii şi refe­
rate privind istoria României", I, Bucureşti, 1954, p. 607 şi
nota 2 ; IDEM, Cercetări cu privire la baza socială a puterii lui
Ştefan cel Mare, în „Studii cu privire la Ştefan cel Mare", Bucu­
reşti, 1956, pp. 24, 27, 30, 46, 87—88, 91* etc. ; cf. Istoria Româ­
niei, II, pp. 327—331.

³⁴⁷ Studii, XV, 1962, [nr. 6], pp. 1480—1481.

³⁴⁸ Istoria României, II, pp. 284, 314, 315—316, 319, 328—
329.

³⁴⁹ Studii, XV, 1962, [nr. 6], p. 1482 şi Istoria României, II,
pp. 449—465.

309

cenii ale secolului al XlII-lea. Ea sporeşte treptat după constituirea statului feudal unitar al Ţării Româneşti, care devine (ca şi Moldova) — aşa cum arată multiple mărturii din a doua jumătate a secolului al XlV-lea şi începutul celui următor —• un participant activ al schimbu­lui de mărfuri intereuropean, prin exporturile sale — îndeosebi vite, periodic grîne, sare —, prin importuri, cit şi prin asigurarea tranzitului. Producţia de mărfuri este atestată şi pe plan intern prin însăşi realitatea tîr-gurilor ■—• puncte în fiinţă încă din perioada conlocuirii româno-slave, şi unde aveau loc periodic schimburile de produse — apoi tîrguri (oraşe), centre statornice cu funcţiile specifice de negoţ şi producţie a mărfurilor, existente, cele mai multe, tot din secolul al XlV-lea. Ambele procese — comerţul extern şi intern — se dez­voltă paralel cu intensificarea circulaţiei monetare — realitate confirmată de multiple şi importante descoperiri de tezaure şi piese izolate, începînd cu secolul al X-lea (şi sporită pînă într-al XlII-lea), realitate subliniată pregnant şi prin emisiunile proprii ale voievozilor mun­teni, începute către 1365, aceste emisiuni ale monetăriei Ţării Româneşti încetează chiar spre 1473—1477 350.

Din analiza realităţilor economice în intervalul 1280—1500 nu rezultă existenţa a două etape : una, a eco­nomiei naturale, cu o durată pînă spre 1450—1460 ; a doua, a dezvoltării producţiei de mărfuri în agricultură şi meşteşuguri şi a pieţei interne, după această ultimă dată.

Dimpotrivă, mărturiile documentare, întregite prin cele arheologice, ne proiectează imaginea unei economii agrare, în care producţia de mărfuri, circulaţia monetară şi ţine­rea periodică a tîrgurilor cunosc o evoulţie progresivă din secolele X—XII, accentuată tot mai mult în seco­lele următoare (XIII—XV).

Întemeiată pe producţia de mărfuri, circulaţia mone­tară şi ţinerea periodică a tîrgurilor, economia de schimb se dezvoltă în ţările române încă din secolele X—XII, paralel cu economia naturală, autarhică. Aceasta cores­punde, de altfel, unei evoluţii general europene, în care,

350 Ei_e î_nCetează tocmai în etapa în care, potrivit unor inter­pretări, ar fi început dezvoltarea accentuată a producţiei de măr­furi interne !

■■ *

310

o dată cu secolele XI—XII, comerţul, folosirea tot mai frecventă a monedelor şi constituirea oraşelor se înscriu ca permanenţe ale vieţii social-economice ale continen­tului nostru ³⁵¹.

Formarea statului feudal all Ţării Româneşti la începu­tul secolului al XlV-lea (ca şi al Moldovei la scurt in­terval), apare astfel corelaită tocmai cu această fază de dezvoltare economico-socială, cînd unificarea teritoriilor româneşti la sud şi la est de Carpaţi sub o singură cîr-muire statală, politică, s-a impus ca o necesitate majoră.

O fragmentare a autorităţii politice a existat în Tara Românească pînă la finele secolului al XlII-lea, când între Carpaţii Meridionali şi Dunăre cîrmuiesc mai mulţi cnezi şi voievozi. Constituirea însăşi a acestor cnezate şi voievodate marchează o etapă intermediară în care co­munităţile dintr-o anume zonă, mai largă sau mai re-strînsă, de obicei de-a lungul unor văi, şi-au asigurat, toc­mai prin atare formaţii politice, apărarea unor interese comune fundamentale.

O dată cu întemeierea Ţârii Româneşti între Carpaţi şi Dunăre fărîmiţarea politică a încetat ³⁵². La conduce­rea statului şi pe un teritoriu unitar s-a impus domnul (voievodul), oîrmuind cu ajutorul dregătorilor săi de toate treptele, recrutaţi din rîndurile stăpânilor pămîn-tului, mari şi mici. Fluctuaţiile în succesiunea domnilor se explică prin sprijinul aflat de un pretendent sau altul în competiţie pentru puterea supremă, pe lîngă diferitele fracţiuni boiereşti, corelată cu amestecul puterilor vecine. Dar peste frecventele schimbări de domnie (şi ale sfa­tului domnesc), dregătorimea subordonată şefului sta­tului, voievodului în funcţie, prezentă în toate părţile ţării, la sate, la oraşe, în cetăţi şi la punctele de vamă — într-un cuvînt aparatul de stat ascultător de puterea centrală — a fost unul dintre factorii de permanenţă,

³⁵¹ H. PIRENNE, Histoire economique et sociale du Moyen
Âge, Paris, 1965, cap. I, II, IV, V, VI.

³⁵² VL. HANGA, Contribuţii la problema imunităţii, p. 43 :
„Pentru Moldova fărîmiţarea feudală n-a constituit o stare de
drept comun" ; H. H. STAHL, Controverse..., pp. 79—83, după
o serie de observaţi judicioase, conchide : „Nici în Moldova nici în
Muntenia nu am avut un stat care să se fi dezagregat dînd
naştere unei fărîmiţări feudale", p. 82. Gf. A. Oţetea, La for-
mation des etats feodaux roumains, pp. 99—101.

311

^ de asigurare a continuităţii vieţii de stat. Dacă Ţara

Românească (şi Moldova) ar fi cunoscut într-adevăr fărâmiţarea feudală pînă în a doua jumătate a secolului al XV-lea, supravieţuirea lor ca ţări de sine stătătoare în confruntarea cu marile puteri vecine şi îndeosebi cu Imperiul otoman, cea mai mare forţă militară a epocii, nu se poate explica în mod firesc.

Renta Organizarea statului asigura, pe plan intern, stabilitatea feudală întocmirii sociale, exploatarea satelor dependente de că­tre feudali. Obligaţiile unor categorii sociale faţă de celelalte, ca şi faţă de autoritatea politică centrală (dom­nie), îşi află exprimarea, în chipul cel mai direct, în feluritele forme ale rentei feudale, a cărei percepere era asigurată, în principal, tocmai prin aparatul de stat.

Renta feudală este anterioară întemeierii Ţării Româ­neşti i o găsim amintită în scris la 1247, cînd suveranul de la Buda îşi rezervă „jumătate din foloasele şi veni­turile şi slujbele din întreaga Ţară a Severinului", aceeaşi formulare fiind reluată şi pentru locuitorii din voievo­datul lui Litovoi³⁵³ (subL ns., D.C.G.).

Mai tîrziu documentele interne muntene cuprind de­talieri. Sînt amintite „...slujbele şi dăjdiile mari pînă la cele mici" 354 (_SUD1. _ns., D.C.G.), fără alte lămuriri. Frecvent, citim şi o înşiruire mai precisă. Voievodul Mir-cea cel Bătrîn hotărăşte ca satul Ciuliniţa al mănăstirii Snagov, să fie slobod „...De vama (= dijma) oilor, de vama porcilor, de albinărit, de găletarit, de vinărici, de gloabe, de căraturi, de podvoade, de fîn, de caşcavale şi de duşegubine şi de toate celelalte munci..."³⁵⁵. Evi­dent, scutirea era numai faţă de domnie, ctitoria urmînd a beneficia de aceste venituri. Enumerarea se întîlneşte ne zeci şi zeci de ori. Grupîndu-le, obligaţiile locuitorilor

³⁶³ DRH, B, I, p. 8 (nr. 1).

³⁵⁴ Doc. din 4 sept. 1389, DRH, B, I, p. 29 (nr. 10). Cu variaţiile de formulare vezi şi pp. 38, 66, 74, 76, 81, 114, 116, 129, 134, 135, 143, 144, 149, 151, 152, 163, 174, 180, 183, 185, 190, 192, 204, 222, 234, 239, 255, 276, 298, 343, 354, 363, 395, 415, 459 (nr. 15, 29, 34, 35, 38, 58, 60, 68, 73, 80, 81, 85, 86, 87, 94, 99, 103, 104, 105, 108, 110, 118, 129, 139, 143, 152, 170 184, 214, 220, 226, 243, 255, 284).

^a55 Doc. din 1407—1408, DRH, B, I, p. 74 (nr. 34).

312

faţă de stat, iar în cazul sătenilor dependenţi şi faţă de boieri privesc cîteva mari sectoare — al producţiei ani­maliere şi cerealiere şi al unor prestaţii. Marea majori­tate a rentelor se împlineau în natură sau muncă efec­tivă, dar există şi o obligaţie generală exigibilă în bani : birul.

Dijmele La produsele animale, pe primul loc este dijma din oi — în actele timpului „vama oilor"³⁵⁶, în traduceri „dijmă de oi" ³⁵⁷ ; „Zeciuia'la... din oi" ³⁵⁸ ; „oerit" ³⁵⁹ ; „vamă domnească... din oi" ³⁶°. Cum o arată traducerile de epocă şi documentele mai noi, cuantumul era de 1/10 ; iar perceperea era asigurată de „vameşii de oi"³⁶ⁱ. Cu aceeaşi pondere probabilă³⁶², dar venind pe locul doi în formularul documentelor interne, este „vama porcilor" sau, în tălmăciri, „vămuitul porcilor" ; „zecimală... din porci" ; „goşterit" ; „goştinărit" ; „rîmători" ; „dijma por­cilor" — cu acelaşi cuantum de 1/10³⁶³. Tot atît de important este şi „albinăritul" ; „vama de la stupi"; „datul... stupilor" ; „stupi" ; „zeciuială... din albine" ; „dijma... albinelor", „muşte sau albine" ; „vama dom­nească... din stupi" ; „zeciuială din stupi" ³⁶⁴. Se strîn-gea de dregători anume — vameşul de stupi ³⁶⁵, mierea fiind măsurată în bundufe şi butoaie ³⁶⁶, iar ceara în măji şi bucăţi³⁶⁷ ; totalurile se însumau şi pe judeţe, dovadă albinăritul din Vîlcea cedat de domnie Goziei³⁶⁸, sau

356 Vezi nota precedentă.

³⁵7 DRH, B, I, p. 32 (nr. 12). Cf. p. 143 (nr. 80).

³⁵8 Ibidem, p. 38 (nr. 15).

359 Ibidem, p. 118 (nr. 61).

³⁶⁰ Ibidem. p. 161 (nr. 93).

³⁶¹ DRH, B, I, pp. 103—112 (nr. 52, 56).

³⁶² Dijma din oi apare de 72 ori în documentele interne pînă
la 1500, iar aceea din porci de 71 ori.

3« Ibidem, pp. 32; 38; 118, 144; 167; 126, 143 (nr. 12; 15; 61, 81 ; 96; 65; 80).

³⁶⁴ Dijma este amintită tot de 71 ori pînă la 1500, ibidem,
indice p. 589 şi are acelaşi cuantum 1/10. Vezi ibidem, pp. 51,
64, 84, 32, 38, 143, 144, 161, 243 (nr. 21, 28, 39, 12, 15, 80,
81, 23, 146).

365. 
     Ibidem, pp. 112, 202 (nr. 56, 117).
     
366. 
     Ibidem, pp. 27, 54, 106, 108, 155.
     
367. 
     Ibidem, pp. 19, 21, 27.
     

³⁶⁸ Doc. din 8 ian. 1392, ibidem, p. 44 (nr. 17).

313

0 treime din „vămeşia Elhovului" dată Snagovului, „să
fie pentru ceară la luminarea" bisericii³⁶⁹.

Şi produse animale derivate erau „vămuite". Amintitul sat Ciuliniţa este scutit de Mircea cel Bătrîn, între al­tele, de „eaşcavale" ³⁷°. „Căşăritul din judeţul Vâlcea" este dăruit de Vlad Călugărul, la 1494, mănăstirii Bis­triţa ³⁷ⁱ. La fel, Radu cel Mare dă Rîncăciovului „că-şăria domnească", „din munţii judeţului Pădureţilor" ³⁷². Cum se scotea această dijmă, cît reprezenta faţă de mă­rimea turmelor, nu putem preciza din documentele epocii. Ştim numai că brînzeturile se pregăteau, după feluri, în forme de o anume greutate, cunoscute de toţi : Vlaicu, în hrisovul de danie către Vodiţa, scrie să se împartă anual săracilor, la praznic, din casa domnească, „12 bur­dufuri de brînză şi 12 eaşcavale" ³⁷³. Comparativ, amin­tim că la 1422 burduful de brînză era taxat la export cu

1 ducat, în timp ce berbecele, porcul şi vita mare — res­
pectiv 1, 2 şi 3 ducati ³⁷⁴.

în legătură cu caii, obligaţiile erau de altă natură. Curierii oficiali, ai cârmuirii, foloseau pentru drumurile lor cai luaţi din sate. Această îndatorire figurează în scutiri, cînd voievodul menţionează „nici cal să nu li se ia"³⁷⁵. Traduceri mai noi ale unor acte din secolele XIV—XV dau numiri echivalente : „slujbă a postii" ³⁷⁶ ; „olăcării" ³⁷⁷ ; „darea de cai pentru poştă" ³⁷⁸ ; „cai de olac"³⁷⁹. Obligaţia privea, probabil, satele din toate zo-

³⁶⁹ Doc. din 23 mart. 1482, ibidem, p. 291 (nr. 179).

³⁷⁰ Doc. din 1407—1418, ibidem, p. 74 (nr. 34).

³⁷¹ DRH, B, I, p. 404 (nr. 247).

³⁷² Doc. din 19 iul. 1498, ibidem, p. 465 (nr. 285).

³⁷³ Doc. din 1374, ibidem, p. 19 (nr. 6). Cf. pp. 21, 24, 27,
35, 41, 44, 54, 106, 155. :

³⁷⁴ Ibidem, p. 101 (nr. 50). Cf. p. 108 (în bani).

³⁷⁵ Doc. din 4 iun. 1495, ibidem, p. 414 (nr. 255). Cf.
p. 429, 459, 474.

³⁷⁶ Doc. latin din 27 dec. 1391, ibidem, p. 38 (nr. 15). Cf.
p. 144 (nr. 81).

³⁷⁷ Doc. din 7 oct. 1428, ibidem, p. 118 (nr. 61). Olacul =
transmiterea rapidă a ştirilor, serviciu de curieri — termenul
este, probabil, de origine tătară : C. C. GIURESCU, Istoria
românilor, II, 1, pp. 567—568 ; MATEI VLAD, Impunerea şi
perceperea dărilor pe cai în ţările române, în „Studii", X, 1957,
nr. 3, pp. 135—152.

³⁷⁸ Doc. din 20 ian. 1437, DRH, B, I, p. 143 (nr. 80).

³⁷⁹ Doc. din 25 aug. 1469, ibidem, p. 229 (nr. 135).