Dăinuire românească În covasna şi harghita

Referindu-se la aceste răni, într-o circulară din 1870, mitropolitul Andrei Şaguna, spunea: „Ştim cu toţii iubiţilor, între ce împrejurări critice au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimii şi trăiesc încă şi pănă în ziua de astăzi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influenţa timpului de mai înainte asupra creştinilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este atât de ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră ca acolo. Să prevenim deci iubiţilor, pericolul acesta ce ne ameninţă cu pierderea unui membru însemnat din trupul bisericii şi naţiunii noastre, dând bucuroşi filerul nostru fraţilor care doresc înaintarea bisericii şi şcolii lor, dar le lipsesc mijloacele”.⁴

Sporul obţinut în „via Domnului”, de către mult încercaţii credincioşi ortodocşi din ţinutul Harghitei şi Covasnei, în perioada interbelică, s-a datorat „înţelepciunii, prevederii şi dragostei nutrite de Mitropolitul Nicolae Bălan, faţă de problema românească din ţinutul secuizat” (...), ierarhul care încă din clipa urcării sale pe jilţul arhieresc a sesizat cu preciziune miezul problemei românilor din „secuime”, pătrunzându-i tainele, identificându-se cu ea, îndrăgind-o şi urmărind-o cu o rară pasiune şi perseverenţă”.⁵ Semnificativ este faptul că întâia vizitaţie canonică a mitropolitului Nicolae Bălan, în stil mare (a durat două săptămâni), a fost efectuată în primăvara anului 1922, în judeţul Trei Scaune. „Cu gândul de a cunoaşte la faţa locului stările din cea mai expusă latură a arhidiecezei – se spune într-un document al vremii – şi pentru ca să ducă acolo însufleţire pentru credinţa strămoşească şi încredere în românismul ce reînviază acum”.⁶

A fost o vizită triumfală, cum n-a mai văzut judeţul Treiscaune – mărturiseşte protopopul Aurel Nistor – şi ale cărei urmări au rămas până azi (1940 - n.n.) adânc întipărite în inimile credincioşilor noştri. Necunoscând oboseala, cu puteri înnoite şi cu o însufleţire rară care i se răsfrângea pe faţa luminată de-o intensă bucurie lăuntrică, I.P.S. Mitropolit Nicolae asculta cu multă răbdare şi înţelegere cuvântările de întâmpinare a reprezentanţilor Bisericii ortodoxe şi celorlalte confesiuni, ale autorităţilor de stat, judeţene şi comunale, ale diferitelor societăţi şi instituţii; le răspundea tuturora printr-o bogată revărsare de învăţături, pilde şi sfaturi, care ieşind din inimă pătrundeau la inimă. Urmau servicii divine, săvârşite cu multă evlavie şi măreţie şi încheiate fără excepţie cu întăritorul cuvânt arhieresc. Domol şi adânc, acest cuvânt se revărsa ca o ploaie binefăcătoare pe un pământ însetat. A fost semnătura binecuvântată de Dumnezeu; roadele ei le-am secerat noi, an de an, şi le vom mai secera încă multă vreme.⁷

Ierarhul s-a convins la faţa locului de dimensiunile procesului de asimilare a credincioşilor ortodocşi (în multe localităţi conversaţiile au avut loc în limba maghiară), dar şi de statornicia în credinţă a acestor români deznaţionalizaţi. „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă”, avea să exclame cu admiraţie Vlădicul Nicolae Bălan, în mijlocul comunităţilor româneşti din zona vizitată. Răspândind cu generozitate cuvinte de mângâiere şi de speranţă, credincioşii au fost îndemnaţi: „Alergaţi după lumină, trimiţându-vă copiii la şcoală, căci lupta între popoare nu se mai dă cu ascuţiş de suliţi şi de sabie, ci de armele luminii”.⁸

Concetăţenilor maghiari din Boroşneul Mare le-a spus: „Vin în numele Evangheliei, al iubirii şi al bunei înţelegeri. Doresc să înainteze fiecare în limba şi cultura lui naţională. Ţara noastră este destul de largă ca să încapă toţi. Românii şi Ungurii, după experienţa de veacuri, au constatat că numai prin egalitate pot trăi împreună, prin dragoste frăţească pe pământul care l-au locuit şi muncit veacuri de-a rândul. Vă doresc tot binele şi Vă împărtăşesc arhiereasca binecuvântare”.⁹

La recepţia oferită de autorităţile locale, la Tg. Secuiesc, răspunzând preoţilor romano-catolic şi reformat, mitropolitul Nicolae Bălan a spus „cuvinte apăsate”: „Este un fapt incontestabil că poporul românesc în decursul veacurilor trecute până la schimbarea regimului, mai ales în aceste părţi, a avut să îndure mari asupriri. În decursul vizitaţiunii ce am făcut în aproape toate comunele în care avem credincioşi ai bisericii noastre, am putut constata pe toată linia efectul acestei asupriri şi, deci, trebuie să aveţi obiectivitatea de a recunoaşte această crudă realitate: totuşi noi, în credinţa şi în sufletul nostru nobil, găsim puterea morală pentru a ierta totul. În schimb, Vă rog pe Domniile Voastre şi pe conducătorii poporului secuiesc să găsiţi forţa necesară pentru a uita privilegiile, ca astfel, luminaţi cu toţii de spiritul democraţiei care domină veacul nostru, să putem sta om lângă om, ca frate lângă frate, emulând prin vrednicia personală de care dispune fiecare, întru a produce fapte de progres, cultură şi iubire de patrie”.¹⁰

La sfârşitul acestui adevărat eveniment, a fost convocată o conferinţă preoţească cu scopul de a se comunica unele concluzii, desprinse în urma „vizitaţiunii canonice”, şi pentru a se stabili „împreună asupra celor ce ar mai bine de făcut în viitor”. Cu acest prilej mitropolitul Nicolae Bălan a spus: „În decursul vizitaţiei ce am făcut-o până acum, prin cele mai multe parohii, am rămas mulţumit că am putut păstra măcar atât cât am găsit, în urma furtunilor şi vijeliilor vremii. Am găsit şi dărămături, ruine, dar în faţa lor m-am gândit la necazurile şi suferinţele care vorbeau din ele şi a căror mărturie erau. Datoria noastră astăzi este că ce e bun să facem şi mai bun, să adunăm resturile ce ne-au mai rămas, ca cu toată căldura sufletului să clădim biserica ortodoxă română măreaţă din acest ţinut”.¹¹

Pentru a se crea cadrul instituţional adecvat desfăşurării unei cât mai intense şi rodnice activităţi religioase, culturale şi naţionale, Consistorul arhidiecezan din Sibiu, în şedinţa din 9 august 1921 a hotărât înfiinţarea a două protopopiate, din fostul protopopiat al Treiscaunelor, şi anume: protopopiatul Sf. Gheorghe cu sediul în acest oraş, şi protopopiatul Oituz, cu sediul la Tg. Secuiesc (hotărârea a fost validată de Ministerul Cultelor la 3 septembrie 1921). Până în 1924, ambele protopopiate au fost administrate de pr. Gheorghe Negoescu. După retragerea acestuia, din motive de sănătate, au fost numiţi ca protopopi, doi tineri şi vrednici preoţi, originari din Araci: la Sf. Gheorghe – pr. Aurel Nistor (unul din liderii de necontestat a românilor din regiune, în perioada interbelică), iar la Oituz – pr. Ioan Rafiroiu (care era preot paroh la Poiana Sărată). De menţionat că din protopopiatul Oituz făceau parte şi parohiile ortodoxe din actualul judeţ Harghita (cu excepţia celor din zona Topliţei, care aparţineau de Reghin). În 1937, Consistorul din Sibiu, hotărăşte „reînvierea protopopiatului ortodox Odorhei”, care va fi administrat până în 1940 de protopopul Sebastian Rusan, viitorul mitropolit al Moldovei şi Sucevei.¹²

Despre importanţa şi semnificaţia Protopopiatului Oituz, a vorbit convingător protopopul Ioan Rafiroiu, în volumul omagial dedicat mitropolitului Nicolae. „Protopopiatul Oituz e o creaţie, o ctitorie şi un aşezământ al Său. Din dorul şi din dragostea faţă de cei furaţi din staul şi seduşi de mincinoşi, I. P. Sf. Sa a înfiinţat acest protopopiat cu obiective bine definite. Întâi de toate, ca să întărească elementul românesc, pentru a fi în stare să reziste tuturor încercărilor; apoi, să readucă, să recâştige, să redobândească pe fiii cei pierduţi. Aceasta este acţiunea de cucerire a poziţiei pierdute prin împilările istoriei. Cât de grăitor este acest comandament moral! Aducerea la vatra Ortodoxiei a elementului amăgit şi speculat, la matca neamului, a celor de un sânge şi o lege cu noi cei cari am rezistat. (...) Simbolica prin nume, sugestivă prin obiective şi plină de misiune pentru viitor, Valea Oituzului, altar al jertfei supreme, a găsit în concepţia marelui Arhipăstor cea mai largă şi reală înţelegere. Să reînvie pe aceste meleaguri duhul mucenicesc şi flacăra credinţei adevărate, care ne-a crescut eroi ce ne-au dat prin jertfa vieţii lor întregirea de neam. Semnificaţia acestui protopopiat, reînvierea celui al Odorheiului şi ca mâine al Giurgeului de Ciuc, este o reală prelungire a jertfei şi o profundă permanentizare a capacităţii eroice. Pe aceste valori s-a sprijinit I.P.Sf. Sa în ascensiune şi opera Sa. Prin acest fluid sufletesc ne atrage la muncă şi sfinţenie pe toţi lucrătorii din via Domnului”.¹³

Dacă s-a putut înfăptui ceva în cei 20 de ani de la Unire pe teren naţional românesc în ţinutul secuizat – ţine să evidenţieze părintele protopop Aurel Nistor – această realizare pozitivă se datoreşte în prima linie grijei înţelepte şi părinteşti a I.P.S. Mitropolit Nicolae. Permanent de veghe, nu-i scăpa nici o ocazie ca să câştige cât mai mulţi sprijinitori ai cauzei româneşti din ţinutul secuizat, a cărei importanţă, la început, mulţi o nesocoteau. Nu era o adunare eparhială, congres mitropolitan, naţional-bisericesc şi preoţesc, la care să nu fi militat cu pasiune pentru cunoaşterea şi soluţionarea problemei româneşti din aceste părţi. Acestei permanente purtări de grije avem să-i mulţumim toate realizările naţionale înfăptuite în ultimii 20 de ani în ţinutul secuizat, care ne apropie tot mai mult de ţinta finală, fixată de Înaltul Ierarh ca normă pentru viitor, încă din anul 1920: „Problema românească din ţinutul secuizat trebuie să fie o problemă de stat, realizată prin Biserica strămoşească”.¹⁴

În condiţiile istorice cunoscute, cu sprijinul Arhiepiscopiei din Sibiu, a patriarhului Miron Cristea, a românilor din întreaga ţară, şi a unei administraţii româneşti locale, foarte apropiată şi implicată direct în viaţa bisericească, culturală şi naţională, în cursul celor 20 de ani de rodnică păstorire a Mitropolitului Nicolae Bălan, în parohiile din ţinutul Harghitei şi Covasnei au fost obţinute rezultate deosebite. Un bilanţ a fost prezentat, în volumul omagial dedicat mitropolitului Nicolae, de unul din cei mai buni cunoscători ai problemelor româneşti din zonă, şi participant activ la obţinerea izbânzilor respective – protopopul Aurel Nistor.