Dăinuire românească În covasna şi harghita

3 cadelnitie	1 de argint mai ordinariu 1 de bacfon 1 de arama		1 daruit de Banya Bogdan 1872 1 de o cocóna din Bucuresci 1866 si 1 de Tóder Burhai	-
-
2 imbraca- minti pe St. prastol	Unu rend de lana venata si unu bumbac cu in cu flori	1866	Daruit de cocóna Paulina Floru din Bucuresci	30	-
2 sfere sau perdele la usile imparatesci	1 de catifea rosie cealalta de panza cu flori	1867 nu se scie	De Paulina Floru Necunoscut	6	-

4 prapore	2 pe musiama cu matase pe margini 2 pe panza vechi	1872 nu se scie	Tóder Moise prin contribuiri bene-vole	80 8	-
1 Epitaf	Pe musiama	1871	Elenca Neagu din Bucuresci	32	Si mai multe merun- tisuri neusirate

Două din clopotele actuale ale bisericii din Breţcu, au fost cumpărate de Damian Popescu, fiu al satului şi negustor în Brăila.. Vechile clopote erau: cel mic, din 1775, cumpărat de Stoica Cotiga, cel mijlociu, cumpărat în 1823 de credincioşi, iar cel mare cumpărat în 1832, tot de credincioşi. Vechi cărţi de cult sunt: Liturghier tipărit de Antim Ivireanu la Bucureşti, donat de ctitori în 1793; Apostol, tipărit în 1756, donat în 1793; Minei pe decembrie, tipărit de Andrei Şaguna, Sibiu; Evanghelia, tipărită în 1812 şi legată în argint în acelaşi an de Anastasie Hristu; Octoih din filia Ojdula, tipărit la Bucureşti în 1720. Din 16 ianuarie 1894 protopopul Dimitrie Coltofeanu, din Breţcu, întreprinde o colectă în comună şi în România pentru o nouă şcoală. Clădirea ei a fost ridicată în 1898. Primul învăţător consemnat, în 1882, a fost Georgică Teacă.

În satul vecin Mărtănuş, când şcoala le-a fost ameninţată cu închiderea, românii, însufleţiţi de protopopul Constantin Dimian din Breţcu, au ridicat o nouă şcoală, care va fi terminată în anul 1906. În acest sens a fost întocmit următorul apel: „Cu jertfe mari şi spese multe şi-au susţinut credincioşii greco-orientali din Chezdi-Mărtănuş (Mărtănuş), în protopresbiteratul Treiscaune (Haromszek) şcoala lor confesională. Acum edificiul şcoalei este declarat necorespunzător, prin urmare trebuie clădit alt edificiu nou. Fiind comună mică, abia 80 de familii, şi nedispunând de nici un capital, spesele cele enorme preliminate nu le poate supurta. De aceea Veneratul Consistoriu arhidiecezan, prin ordinul său din 16 Martie a.c. Nr. 2549 Şcol., le-a permis a face o colectă prin Apeluri cătră dragostea comunelor noastre bisericeşti şi a tuturor oamenilor de bine spre a le veni în ajutor. Ne adresăm deci cu fierbintea rugare cătră T. D-Voastră să ne daţi concursul binevoitor, ştiind în ce parte de loc îl daţi, şi ajutoarele rezultate din colectă şi însemnate în lista aceasta a ni-le administra la oficiul parohial. Chezdi-Mărtănuş, 1 octobre 1906. În numele comunei bisericeşti: Nicolae Crisbăşan, paroh, preşedintele comit. par.; Ioan Boieru, epitrop; Constantin Dimian, protopresbiter”. Din banii strânşi, inclusiv din satele de peste Carpaţi, s-a construit o sală de clasă şi o alta pentru învăţător.

Pe un Octoih tipărit la Târgovişte în 1712, aflat în 1936 la biserica ortodoxă din Micfalău, Nicolae Iorga a descifrat următoarea notiţă: „Eu Gheorghe Cantacuzino, fiul răposatului Şărban Vodă, am dat acestă sfântă carte bisericii den sat de la Buducu (Bodoc) să-i fie de pomană sfintei biserici”. În organul de presă bisericesc al Ardealului Telegraful Român apărea, în 1901, apărea sub semnătura preotului Augustin Cosma, un nou act de mulţumire pentru binefăcătorii care au sprijinit construirea noii bisericii. În rândul acestora se aflau: comitetul bisericii „Sfântul Nicolae” din Braşov, Tache Ionescu, Dimitrie Moroianu din Bucureşti, Diamandi Manole, Dumitru Eremias, Dimitrie Lenciovici, Alecu Orghidan şi Tache Stănescu din Braşov.

Dintre valoroasele cărţi vechi de cult ale bisericii ortodoxe din Bixad, menţionăm: Cazanie din 1742, cu litere chirilice, ulterior dată protopopiatului din Sf. Gheorghe; Evanghelie din 1844, în chirilică, pe ea se află o inscripţie cu numele ocrotitorului Vasile şi una cu modul în care s-a construit biserica; Liturghier, Bucureşti, 1887, pe copertă e scris numele pr. Th. Sachelarie. Pe lângă acestea sunt şi obiecte vechi valoroase: icoana Maicii Domnului (pictată în ulei pe sticlă, din sec. al XIX-lea), icoană cu scene şi portrete scripturistice (sec. al XIX-lea).

Majoritatea bisericilor şi şcolilor confesionale ortodoxe, costruite în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, au fost ridicate cu sprijinul „celor din Ţară”. În rîndul acestor edificii se află şi cele din Sf. Gheorghe, Aita Mare, Araci, Dobolii de Jos, Cernatu de Sus, Micfalău, Căpeni, Mărtănuş ş.a.

Biserica de piatră de la Dobolii de Jos, în ruină la sfârşitul secolului al XIX-lea, a lăsat amintirea construirii ei, ctitorul fiind consemnat pe filele unei Evanghelii de Bucureşti, tipărită în 1746, pe care: „… o cumpărat-o jupânul Teodor Stama, de pomană la biserica Dumnealui de la Dobolii de Jos”. Terenul pentru actuala biserică a fost cumpărat cu ajutorul lui Manole Diamandi în anul 1893, iar în anul următor a început construirea bisericii cu ajutorul substanţial al comerciantului Dumitru Perşu şi al soţiei sale Zoia, originari din Săcele – Braşov şi stabiliţi în oraşul Brăila. Ei au donat pentru construirea bisericii 4000 florini, sumă ce reprezenta aproape 50% din valoarea totală necesară construcţiei. Prin această donaţie Dumitru Perşu şi soţia sa Zoia au devenit ctitori principali ai bisericii ortodoxe din Dobolii de Jos (în semn de cinstire, tablourile ctitorilor sunt expuse pe cafasul bisericii).

Pentru rezidirea biserici ortodoxe din Sf. Gheorghe, s-a emis o Circulară a Arhiepiscopiei Ortodoxe a Sibiului, redactată din îndemnul Mitropolitului Andrei Şaguna în 1870, prin care au fost colectate fonduri publice din întreaga mitropolie pentru refacerea bisericii şi a şcolii confesionale din Sfântu Gheorghe. „Ştim cu toţii, iubiţilor – arăta atunci Andrei Şaguna – între ce împrejurări critice au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimii şi trăiesc încă şi până în ziua de astăzi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influenţa timpului de mai înainte asurpa creştinilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este ameninţată naţionalitatea şi confesiunea ca acolo”. Cauza care a determinat credincioşii ca prin forţele lor proprii să-şi zidească o nouă biserică în locul celei de lemn, a fost sporirea numărul credincioşilor. În anii 1870-1871 se publică lista contribuabililor din Braşov, Cluj şi din unele localităţi din Regat, care au făcut donaţii pentru construirea bisericii şi şcolii româneşti. Iconostasul este împodobit cu icoane fixate pe el, pictate în anul zidirii, 1872, de către pictorul Gh. Marinescu din Reşiţa şi Gh. Stoienescu din Bucureşti.

Românii din satele fostelor scaune secuieşti, au beneficiat întotdeauna, din partea fraţilor de peste Carpaţi, de un sprijin sincer, concretizat, mai ales în… loc de refugiu în momentele de extremă gravitate pentru ardeleni. Aşa cum sublinia cercetătoarea Ana Grama, liderii comunităţilor româneşti au simţit întotdeauna lângă ei pe românii din ŢARĂ, care, l-a rândul lor, s-au constituit în adevărate modele pentru binefăcătorii din Braşov, Sibiu şi alte oraşe ardeleneşti.

Datorită prezenţei unor intelectuali de peste Carpaţi, în zonă, aflăm informaţii obiective despre starea unor comunităţi româneşti din curbura interioară a Carpaţilor. Astfel, într-un reportaj publicat de Telegraful Român nr. 58/1866 se relatează despre prezenţa în Comolău a „arhimandritului de Buzău”, care a stat de vorbă, prin translator, cu un român care nu ştia „o boabă româneşte”: „Avui ocazia – spunea arhimandritul – să stau de vorbă cu acest român, care face cinste economilor rurali, nu numai românilor dar chiar şi ungurilor din Treiscaune; el posedă o avere imensă, e chiar şi jude comunal într-un sat de maghiari; dar durere, nu-şi cunoaşte limba maicii”. Cazul relatat este relevant pentru situaţia românilor din sud-estul Transilvaniei.

Semnificativă pentru relaţiile dintre localităţile Arcului intracarpatic transilvan şi cele din Moldova şi Ţara Românească este însemnarea negustorului Nicolae Todea din Zăbala, aflat în Ţara Românească la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Negustorul trimite comunităţii natale un Octoih românesc imprimat la Râmnic, scriind pe această cale celor de acasă următoarea epistolă: „Mă înclin cu sănătate dumitale taică şi maică. Vei şti că ţi-am trimis o mie de oca de lână şi voi şti că până la Braşov mă ţine câte parale 14. Şi să vinzi cât de curând dacă vei putea, şi să-mi trimiţi bani că am mai arvunit încă o mie de oca, câte 8 parale. Şi sânt sănătos”.

Dar românii din fostele scaune secuieşti, nu doar au primit de la fraţii lor de peste Carpaţi, ci au şi dat, atunci când a fost nevoie de sprijinul tuturor românilor. Astfel, cărăuşii breţcani, conştienţi de importanţa evenimentului pentru viitorul destin al românilor, au transportat cu căruţele lor materialele necesare desfăşurării luptelor din Războiul de Independenţă din anul 1877. După terminarea războiului, la chemarea pentru ajutorarea invalizilor de război, a văpduvelor şi a orfanilor, a tuturor celor rămaşi fără ajutor în urma războiului, în 1878 s-aau făcut colecte în: Breţcu, Sita Buzăului, Mărtănuş, Covasna ş.a.

Apoi, să nu uităm că această zonă a dat culturii naţionale nume precum: Miron Cristea, Octavian Codru Tăslăuanu, Nicolae Colan, Romulus Cioflec, Justinian Teculescu, Veniamin Nistor, Alexandru Niculescu şi mulţi alţii.

În perioada interbelică, pe lângă sprijinul susţinut al Statului Român şi efortul propriu al fiecărei comunităţi, solidaritatea românescă s-a manifestat plenar, benefic şi eficient.

După evenimentele din decembrie 1989, românii din Covasna şi Harghita s-au găsit din nou în situaţii grele generate, atât de politica de separatism şi enclavizare etnică promovată de UDMR, cât şi de gestionarea defectuasă a problemelor acestei zone sensibile din inima României de către toate guvernele româneşti post decembriste. Este nevoie deci, din nou, de manifestarea plenară a solidarităţii româneşti, pentru a asigura prezervarea şi afirmarea identităţii româneşti, într-un spaţiu multietnic şi pluriconfesional.