Dăinuire românească În covasna şi harghita

Episodul tragic de la Aita Seacă – septembrie 1944

1. Aspecte istorice
În contextul evenimentelor petrecute în toamna anului 1944, respectiv începerea luptelor armatei române pentru eliberarea Ardealului de Nord, în ziua de 3 septembrie 1944, subunităţi şi formaţii ale Corpului de Munte aflate în dispozitiv de luptă la nord de localitatea Aita Seacă, au fost obligate, sub puternica presiune a unor forţe inamice dotate cu tancuri grele, să-şi abandoneze poziţia şi să se retragă spre sud şi spre est.

Din documentele de arhivă, rezultă că pe 4 septembrie, militari români izolaţi, aflaţi în retragere dezorganizată, au fost interceptaţi de etnici maghiari din Aita Seacă, luaţi ostateci, torturaţi şi omorâţi. Numărul militarilor români asasinaţi în această localitate, până în prezent, nu a fost stabilit cu precizie. Declaraţiile martorilor au fost contradictorii, indicând numărul victimelor între 13 şi 100. În urma investigaţiilor făcute în arhivele militare, în anul 2003, au fost identificaţi 13 militari decedaţi şi înhumaţi în Aita Seacă, în septembrie 1944, făcându-se însă precizarea „că nu există certitudinea că sunt aceiaşi cu cei ucişi de localnici, mai ales că în listă nu este nici un ofiţer”.

Din declaraţiile unor martori rezultă că „vreo 40 de soldaţi români asasinaţi, sunt înmormântaţi într-o groapă; precizându-se că doar într-o singură groapă sunt vreo 20, ceilalţi sunt înmormântaţi în diferite locuri pe câmpul din cimitirul din Aita Seacă”.

Pe 7 septembrie 1944, Corpul de Munte reia ofensiva, iar pe 10 septembrie ajunge pe aliniamentul Micfalău, Băţanii Mari; Biborţeni, Baraolt, Racoşul de Sus - deci la nord de Aita Seacă.

La 26 septembrie 1944, pe fondul unei slabe prezenţe a administraţiei române în zonă, în Aita Seacă a venit Gavrilă Olteanu, comandantul Batalionului de Voluntari Braşov, din cadrul Regimentului de Voluntari „Iuliu Maniu”, care a efectuat o anchetă sumară asupra celor petrecute la 4 septembrie şi a dispus executarea a 11 etnici maghiari (9 prin împuşcare şi 2 prin decapitare, alţi 2 răniţi atunci, au decedat ulterior).

Acest exces de autoritate şi asumare de competenţe juridice de către Gavrilă Olteanu, specifice în împrejurări excepţionale şi vid de autoritate, a îngrijorat Marele Stat Major care, i-a atras atenţia lui Iuliu Maniu asupra gravelor consecinţe ce pot decurge din acţiunile scăpate de sub control şi a ordonat detaşamentelor de voluntari (unităţi care au avut un important rol în instalarea administraţiei româneşti şi restabilirea ordinii publice în zonă) să respecte „viaţa şi bunurile locuitorilor de altă naţionalitate şi origine etnică”. De fapt, doi ani mai târziu, majoritatea conducătorilor acestei formaţiuni paramilitare au fost arestaţi şi integraţi marelui proces intentat Mişcării Naţionale de Rezistenţă, proces finalizat la 18 noiembrie 1946. Din lucrarea lui Petre Ţurlea rezultă că „pe parcursul anchetei, Gavrilă Olteanu a fost omorât în închisoare la 10 august 1946, deşi formula oficială a fost aceea a sinuciderii.

Din aceiaşi lucrare aflăm că, seria de procese declanşată de Curtea Marţială din Sibiu, în decembrie 1944, în legătură cu cele petrecute la Aita Seacă, având vizibile conotaţii politice, s-a desfăşurat la Sf. Gheorghe, Braşov, Cluj, Sibiu şi Bucureşti pe parcursul a 10 ani şi au vizat elucidarea, sub aspect juridic, a următoarelor probleme: terorizarea populaţiei româneşti din Aita Seacă, în perioada 1940-1944, de către grupuri de maghiari localnici; asasinarea de către populaţia maghiară din comună, a mai multor ostaşi români, la 4 septembrie 1944; executarea unora dintre vinovaţi pentru aceste asasinate, de către Batalionul de Voluntari „Iuliu Maniu” Braşov, la 26 septembrie 1944.

În prima etapă a procesului, din motive politice, se urmărea demonstrarea vinovăţiei Partidului Naţional Ţărănesc. În a doua etapă a acestor procese, s-a urmărit atenuarea animozităţilor dintre cele două comunităţi, prin decretarea vinovăţiei egale şi deci, ştergerea episoadelor dramatice.

Cercetările întreprinse de către Uniunea Populară Maghiară, au ajuns la concluzia că „peste faptele petrecute trebuie tras valul uitării, pentru că altfel nu se poate înfăptui prietenia româno-maghiară”. Prin casarea dosarelor „s-a urmărit a nu se mai răscoli vechi anumozităţi, ci să se calmeze spiritele, în scopul de a se putea păşi la munca rodnică de construcţie a socialismului”.

Sentinţa definitivă a Tribunalului Bucureşti, din 1954, a fost concepută în aşa fel încât să ofere imaginea unui echilibru între cele două grupări etnice şi a unei justiţii imparţiale; prin urmare au fost condamnaţi şi maghiari şi români.

Faţă de evenimentele dramatice din toamna anului 1944, de la Aita Seacă, sunt exprimate două puncte de vedere, total diferite: punctul de vedere românesc care, pune accentul pe atrocităţile la care a fost supusă populaţia romînească din localitate, în perioada ocupaţiei horthiste (1940-1944) şi pe cruzimea cu care au fost asasinaţi ostaşii români, la 4 septembrie 1944, de către localnicii maghiari; şi punctul de vedere maghiar care, minimalizează suferinţele românilor din perioada 1940-19444, reproşează românilor din Aita Seacă faptul că au informat pe Gavrilă Olteanu despre concetăţenii maghiari care au ucis soldaţii români la 4 septembrie, eludează cele petrecute în această zi şi susţine nevinovăţia celor 13 „martiri” maghiari.

Datorită cercetărilor, din ultimii ani, adevărul despre aceste evenimente dramatice, care, într-un fel sau altul, au influienţat întreaga comunitate locală, şi pe un plan mai larg, relaţiile interetnice româno-maghiare, a fost pus în evidenţă. În ciuda dovezilor documentare credibile, liderii populaţiei maghiare susţin în continuare „versiunea proprie” asupra celor petrecute la Aita Seacă. Nu pot fi contestate datele referitoare la dispariţia comunităţii româneşti din localitate. Evoluţia, sau mai bine spus involuţia, structurii etnice şi confesionale, din ultimii 50 de ani, a condus practic la diminuarea drastică a comunităţii româneşti din Aita Seacă. Numărul românilor a săzut de la 316 în 1990, la 284 în 1930, apoi la 8 în 1941, la 44 în 1992 şi la 36 în 2002. A dispărut învăţământul în limba română, biserica ortodoxă nu are preot, vechiul cimitir este în paragină, casa parohială s-a dărâmat, iar despre vechile familii româneşti din sat, mai vorbesc doar pietrele funerare, care au mai rezistat vitregiilor vremurilor.