Dăinuire românească În covasna şi harghita

Argument la volumul O stafie bântuie prin Ardeal, de Ilie Şandru

Născut pe binecuvântatul pământ al Ardealului şi format în buna tradiţie a intelectualilor români, ataşaţi prezervării şi promovării culturii şi valorilor naţionale, Ilie Şandru este o personalitate complexă, unul din liderii marcanţi ai românilor din zona Topliţei şi din judeţul Harghita.

Rodnica şi îndelungata sa activitatea desfăşurată pe tărâmul învăţământului şi culturii româneşti, s-a materializat în fapte ziditoare, prin intermediul diverselor „roluri” avute în decursul vieţii, dintre care amintim: dascălul, cel care a slujit cu dăruire şi profesionalism, peste 32 de ani învăţământul românesc şi pentru care, pe lângă recunoştinţa zecilor de generaţii de elevi pe care i-a format, recent, a fost răsplătit cu Ordinul „Meritul pentru învăţământ” în grad de Cavaler; publicistul şi omul de cultură, activităţi cărora le-a închinat, cu aceeaşi competenţă şi pasiune, peste 20 de ani din viaţa sa; liderul civic şi politic, fondator şi principal animator al Fundaţiei Culturale „Miron Cristea”, al filialei locale „Vatra Românească” şi al celei a Partidului Unităţii Naţionale Române, iniţiatorul şi organizatorul unor proiecte culturale perene, dintre care amintim „Zilele Miron Cristea”; omul implicat profund şi benefic în viaţa cetăţii, îndeosebi a comunităţii româneşti din judeţul Harghita, ales în mai multe legislaturi consilier local şi judeţean şi nu în ultimul rând deputat eparhial al Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, instituţie fundamentală pentru păstrarea şi afirmare identităţii româneşti, într-o zonă multietnică şi pluriconfesională, la a cărei înfiinţare a contribuit din plin; scriitorul, care după „debutul târziu” s-a „dezlănţuit tumultos”, punându-şi semnătura, în ultimii zece ani, pe zece cărţi de proză, publicistică şi istorie, de numele său fiind legată „scoaterea la lumină din colbul vremurilor” a vieţii şi activităţii a doi iluştrii reprezentanţi ai culturii şi spiritualităţii româneşti, născuţi în această parte de ţară, respectiv Octavian Codru Tăslăuanu şi Miron Cristea.

Toate acestea, şi multe altele, care formează portretul distinsului intelectual ardelean, nu pot fi însă înţelese şi apreciate, la justa lor valoare, decât punându-le într-o relaţie directă şi firească cu „buchetul” de calităţi ale Omului Ilie Şandru, cu talanţii dăruinţi de părinţii săi şi de Dumnezeu, pe care i-a valorificat din plin, pe parcursul vieţii, din rândul cărora amintim: cinstea, hărnicia, omenia, demnitatea, verticalitatea, curajul, consecvenţa, iubirea de Neam şi de Ţară ş.a.

Ilie Şandru face parte din categoria oamenilor care nu rămân indiferenţi la provocările vieţii cotidiene, la discursul şi faptele unor personalităţi publice, îndeosebi când acestea se referă la istoria şi cultura poporului român şi la convieţuirea sa cu cei de alte etnii şi confesiuni, cu care Dumnezeu ne-a hărăzit să trăim împreună pe aceste mioritice plaiuri.

Bun cunoscător al istoriei naţionale şi deopotrivă a celei regionale şi locale, Ilie Şandru cunoaşte şi respectă istoria şi valorile celorlalte neamuri trăitoare în spaţiul intracarpatic şi în primul rând a populaţiei maghiare.

Pana jurnalistului şi scriitorului care ne-a delectat cu atâtea pagini memorabile referitoare la frumuseţea „oamenilor şi a locurilor din Călimani”, la evenimente cruciale şi personalităţi marcante ale istoriei naţionale şi la destinul contemporan al fraţilor români din Basarabia, devine ascuţită, nemiloasă şi neiertătoare, iar discursul tranşant, ferm, caustic, şi lipsit de echivoc, atunci când este vorba a se „răfui” cu cei care îşi permit ca în mod sistematic, obsesiv şi nu de puţine ori jignitor, să prolifereze neadevăruri, jumătăţi de adevăr, prejudecăţi, răstălmăciri şi manipulări grosolane, scrise la adresa istoriei, culturii şi spiritualităţii româneşti şi a politicii Statului Român faţă de minorităţile naţionale, în general, şi faţă de cea maghiară, în special.

Volumul O stafie bântuie prin Ardeal, Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2005, grupează, în principal, în Capitolul II, un număr de peste 30 articole apărute sub semnătura autorului, în perioada 1993-2005, în publicaţiile „Adevărul Harghitei”, „Cuvântul liber”, „Vremea”, „Naţiunea”, „Totuşi iubirea” ş.a. Cu toată tematica diversă, în articolele menţionate sunt abordate frontal unele dezbateri din presa de limbă maghiară, cât şi principalele teme ale unor studii şi lucrări semnate de autori români, dar mai ales maghiari din România şi Ungaria, referitoare la istoria românilor şi a maghiarilor din Ardeal şi la convieţuirea celor două neamuri, în decursul veacurilor.

Cartea este structurată pe trei capitole. În capitolul I, intitulat „Românitate şi continuitate pe Mureşul Superior”, sunt prezentate coordonatele istorico-geografice ale zonei de nord a judeţului Harghita, prezenţa şi continuitatea vieţii omeneşti pe aceste străvechi meleaguri româneşti, puse în evidenţă de vestigiile arheologice, datate încă din Neolitic, dar şi de numeroasele cetăţi dacice şi urme de locuire din perioada etnogenezei poporului român. Tot aici, sunt prezentate mărturiile documentare referitoare la aşezarea secuilor în zonă şi la amplul proces de maghiarizare a românilor autohtoni, desfăşurat pe parcursul a mai multor secole, pe cale paşnică dar şi prin violenţă şi intoleranţă agresivă, precum şi la intensele legături ale locuitorilor din Arcul intracarpatic cu fraţii întru credinţă şi neam din Moldova şi Ţara Românească şi la dăinuirea acestora, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei.

Capitolul III, intitulat „Popasuri în timp” cuprinde fragmente din scrierile, edite şi inedite, ale unor cărturari români şi maghiari precum: Vasile Netea, David Prodan, Orban Balazs, D. Zotta, Valentin Borda şi Octavian Bucur, despre unele momente din istoria veche, medievală, modernă şi contemporană a Topliţei Române şi a românilor din Valea Mureşului Superior. Purtând girul prestigiului ştiinţific şi cultural al autorilor, dar şi specificitatea izvorâtă din personalitatea acestora, textele redate în partea finală a volumului, vorbesc despre frumuseţea şi hărnicia românilor de la poalele Călimanilor şi despre trăinicia culturii şi civilizaţiei făurită de aceştia, de-a lungul veacurilor, în salba de localităţi din zona Topliţei.

Această modalitate de îmbinare, într-un volum, a trecutului cu prezentul, pentru a preveni ca unele momente dramatice din istoria noastră comună, să nu se mai repete în viitor, nu reprezintă o noutate pentru scrisul lui Ilie Şandru. Astfel, prima sa carte de autor, apărută în anul 1995 sub titlul „Sub cumpăna veacului”, carte de proză şi publicistică, abordează două momente importate ale istoriei naţionale şi consecinţele lor, pentru românii din zonă: războiul pentru întregirea neamului şi evenimentele din Decembrie 1989.

Maniera de redactare a volumului folosită asigură, pe de o parte, cunoaşterea adevărului despre istoria zonei de referinţă şi despre temele abordate, iar pe de altă parte permite punerea la dispoziţia celor care conduc vremelnic destinele Neamului Românesc, a unui valoros material documentar ce poate sta la baza deciziilor ce privesc integritatea teritorială şi interesele geopolitice ale României, pe termen mediu şi lung.

Revenind la capitolul II, care de altfel dă şi titlul volumului de faţă, majoritatea articolelor reprezintă răspunsuri, din perspectivă românescă, la principalele obsesii ale presei de limbă maghiară din România: obţinerea autonomiei teritoriale a aşa zisului „Ţinut Secuiesc”, sau formarea unei „Euroregiuni secuieşti”, în mijlocul României; chestiunea ceangăilor moldoveni; „purificarea etnică” şi „genocidul” practicat de români, împotriva maghiarilor, în viziunea episcopului Laszlo Tokes; atitudinea Budapestei faţă de ungurii din afara graniţei (problema legitimaţiei de maghiar şi acordarea dublei cetăţenii); ameniţarea Secuimii de către „teroarea bisericii ortodoxe trufaşe” ş.a.

Într-un alt mare grup de articole se dau răspunsuri pertinente la prezentarea deformată a istoriei naţionale şi locale, în unele lucrări semnate de „istorici” maghiari din ţară şi din Ungaria, la filmul realizat de Duna TV despre „Ocuparea de patrie prin intermediul cupolelor sub formă de ceapă” şi la cel referitor la „Obsesiile Trianonului”, la proiectele fantomatice ale lui Sabin Gherman, la manipularea presei occidentale prin intermediul cifrelor mincinoase (în Transilvania trăiesc 2-3 milioane de unguri, sau ungurii din Transilvania reprezintă 70% din totalul populaţiei) ş.a.

Nu în ultimul rând, sunt abordate problemele referitoare la intoleranţa şi discriminările la care sunt supuşi românii din Covasna şi Harghita, după decembrie 1989, rămaşi la cheremul udemeriştilor, la sloganurile antiromâneşti din primăvara anului 1990 care cuprindeau resentimente, ameninţări, nostalgii şi o xenofobie primitivă, la atacurile îndreptate împotriva Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi a Prea Sfinţiei Sale Părintele Episcop Ioan Selejan, la separarea pe criterii etnice, din iniţiativa liderilor maghiari, a învăţământului şi culturii, la folosirea de către aceiaşi lideri maghiari a unor concepte străine realităţilor româneşti, precum „autoguvernare”, „administraţie locală şi regională cu statut special”, la „strigătul disperat” al românilor din Odorheiu Secuiesc, la problemele învăţarii limbii române şi a prezenţşei ei în viaţa publică a judeţelor Covasna şi Harghita etc.

Lectura paginilor prezentului volum, dovedeşte cu prisosinţă faptul că nu ne aflăm în faţa unor opinii izolate, exprimate public de către câţiva intelectuali maghiari, care beneficiază din plin de libertatea reală de exprimare existentă în România de astăzi. Temele menţionate, sunt prezente sistematic în mass-media şi în lucrările de istorie, etnografie, demografie şi sociologie în limba maghiară, şi fac parte dintr-un plan foarte bine conceput, coordonat şi implementat, şi la fel de bine finanţat, o bună parte cu bani de la contribuabilii români şi care urmăreşte formarea şi consolidarea, la nivelul mentalului colectiv al populaţiei de etnie maghiară a unor convingeri, potrivit cărora, acest spaţiul din inima României trebuie să le aparţină, dar nu în înţelesul actual, european al teoriei şi practicii politice, al toleranţei şi coabitării în spaţii multietnice şi pluriconfesionale, ci a unor cutume medievale, desuiete şi anacronice.

În acelaşi timp, din perspectiva interesului românesc, asistăm la o inexplicabilă atitudine de minimalizare a acestor probleme şi de neimplicare a instituţiilor abilitate ale statului, a mediului academic şi a marilor conştiinţe ale românităţii actuale, în abordarea problemelor specifice judeţelor Covasna şi Harghita, judeţe în care populaţia românescă este numeric inferioară. Dacă în ultimii ani, s-a făcut câte ceva, în cele două judeţe, pe linia rezistenţei prin cultură şi credinţă, toate aceste modeste izbânzi s-au datorat existenţei Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei şi a activităţii de excepţie a P.S. Ioan Selejan, a unor preoţi, monahi, învăţători şi profesori şi a unor „oameni-instituţii”, care prin jertfa lor au suplinit, într-o anumită măsură, ceea ce trebuia să facă Statul Român, stat care nu poate asista în continuare pasiv la formarea unei „enclave etnice” şi a unei „frontiere interne” în mijlocul spaţiului său de securitate.

În acest context, cartea domnului Ilie Şandru este folositoare, deopotrivă românilor şi ungurilor, constituindu-se într-o pledoarie convingătoare asupra nevoii de a elimina din viaţa publică discursurile nostalgice, care promovează etnocentrismul şi intoleranţa şi asupra necesităţii asigurării normalităţii în convieţuirea interetnică din judeţele Covasna şi Harghita, în perspectiva integrării României în Uniunea Europeană.

Prefaţă - sau despre lucrarea lui Gheorghe Popa-Lisseanu, Originea secuilor şi secuizarea românilor, din perspectiva actuală

Convieţuirea de secole a românilor cu secuii şi maghiarii în sud-estul Transilvaniei, continuă să fie o temă controversată între istoriografia şi etnografia română şi cea maghiară. Aşa cum arată sociologul Ilie Bădescu, extrema politizare a chestiunii a făcut ca, pe de o parte, abordările româneşti să fie relativ puţine iar, pe de altă parte, cele maghiare mereu predispuse spre o ideologizare şi concluzionare prematură a chestiunii

Istoriografia problematicii zonei intracarpatice a fostelor scaune secuieşti cuprinde un mare număr de lucrări, studii, articole, contribuţii documentare, pe care Liviu Boar le-a grupat astfel: prima etapă este cea până la 1 Decembrie 1918, când problema a fost abordată aproape exclusiv de istoriografia maghiară; a doua etapă este cea interbelică, în care autorii maghiari, atât cei din România, cât şi cei din Ungaria, şară care se considera nedreptăţită istoric de Tratatul de la Trianon, au continuat să abordeze istoria zonei, dar au apărut şi o serie de studii, articole şi chiar cărţi dedicatei problemei, scrise de istorici români, care încercau pe baza argumentelor avute la îndemână să prezinte o istorie a românilor maghiarizaţi din scaunele secuieşti; o etapă controversată a istoriografiei problemei o constituie perioada totalitarismului comunist (1944-1989), când au apărut o serie de lucrări interesante, scrise atât de istoricii români şi maghiari din România, dar şi de istoricii din Ungaria, ultimii contestând contestat cu vehemenţă istoriografia românească privind Transilvania, în general, şi istoria Secuimii, în special; ultima etapă, care este foarte bogată pe tărâm istoriografic, este cea de după 1989, cân au apărut o serie de lucrări fundamentale pentru elucidarea acestei probleme atât de controversate, în deosebi a existenţei şi afirmării elementului românesc din Secuime. (Liviu Boar, Românii din scaunele Ciuc, Giurgeu şi Caşin în secolul al XIX-lea. Istoriografia problemei şi surse de cercetare, în Angustia 5, pag. 27)

Istoria cercetării temei nu este lipsită de distorsiuni, mai ales din partea istoriografiei maghiare, care a dus uneori lucrurile până la negarea cea mai intolerantă şi şovină a existenţei elementul românesc. Orban Balazs afirmă, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea că, ţinutul Odorheiului „este atât de maghiar, încât şi pasărea ciripeşte în ungureşte”. (Vasile Lechinţan, Orban Balasz despre români în lucrarea A szekelyfold leirasa… „Descrierea ţinutului secuiesc”, în Angustia, nr 2/1997, pag.33 ) Lucrările apărute ulterior, în acelaşi registru tematic şi din aceeaşi perspectivă, au condus la persistenţa în opinia publică maghiară a percepţiei potrivit căreia „Ţinutul (Pământul ) Secuiesc- Szekelyfold” este un teritoriu locuit doar de maghiari. Expresii ca „bloc compact maghiar”, „maghiarimea cea mai pură” ş.a. întreţin la nivelul elitelor, dar şi al maselor, mitul „Pământului Secuiesc”.

Din multitudinea acestor lucrări în limba maghiară, editate în ultimii ani, redăm doar câteva exemple.

Cu sprijinul autoguvernării judeţului Vesprem din Ungaria, în 1997 a apărut lucrarea monografică „Megyenk Kovaszna-Haromszeki tudnivalok (Judeţul nostru Covasna. Informaţii despre Trei Scaune). O monografie a judeţului Covasna, care să prezinte o istorie adevărată a acestei zone din inima României, netendeţioasă şi fără iz propagandistic, este de mult aşteptată. Dar lucrarea la care ne referim este departe de a îndeplini asemenea exigenţe.

Referindu-se la conţinutul ei, eruditul universitar clujean, prof. univ.dr. Dumitru Protase, face următoarele precizări:

1. 
   „Totul este prezentat de parcă judeţul nu ar fi în România, ci o zonă separată;
   
2. 
   Necontenit se susţine că, şi în perioada interbelică şi după aceea a avut loc românizarea forţată. Deci, iată premisa acţiunilor după „cotitura” (aşa e numită în lucrare!) din 1989;
   
3.