Dăinuire românească În covasna şi harghita
Însemnări ale episcopului Nicolae Colan din anii ocupaţiei horthiste
Yüklə 1,03 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Anexe Anexa nr. 1 Sămănături
- Pag. 127 Anexa nr. 2 Mărturisiri
- Un volumaş: În legături 1940-1944
- Vizite canonice în 1943 (1 ian.- 1 nov.)
- Calvarul îndurat de Episcopul Nicolae Colan al Clujului în timpul ocupaţiei maghiare
- Predică rostită în Catedrala din Sibiu la 28 noiembrie 1943 cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani a P.S. Episcop Nicolae Colan
- Cuvântare rostită la Cluj, palatul episcopal, 29 iunie 1946
Însemnări ale episcopului Nicolae Colan din anii ocupaţiei horthisteÎn urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, episcopul Nicolae Colan a fost singurul ierarh ortodox care „a rămas în teritoriul vremelnic ocupat”, cârmuind pe toţi credincioşii ortodocşi români din Transilvania, rămaşi sub stăpânire străină. În toţi aceşti ani, a cutreierat „cruciş şi curmeziş”, întinsa eparhie, şi-a continuat activitatea publicistică, a publicat lucrări teologice, a editat cărţi de cult, în mai multe ediţii şi a tălmăcit „într-o neaoşe limbă românească” Noul Testament, care a apărut la Cluj, în două ediţii (în 1942 şi 1945).1 Despre „cei patru ani cât patru veacuri”, din timpul ocupaţiei străine, cu toate că s-au scris numeroase studii şi lucrări, există încă multe arhive ce aşteaptă să fie cercetate şi puse în valoare. În ceea ce îl priveşte pe episcopul Nicolae Colan şi credincioşii săi, acesta, „dând glas îndemnurilor unor prieteni”, a adunat într-un volum câteva cuvântări şi pastorale din anii 1940-1944, intitulat, semnificativ, În legături, volum apărut la Cluj, în anul 1946.2 Cu sprijinul distinsei sale nepoate, Ileana Leuca Colan, au fost identificate majoritatea studiilor, articolelor, cronicilor, notelor, recenziilor, cuvântărilor şi pastoralelor apărute în publicistica vremii, în perioada 1937- 1957. 3 După trecerea la cele veşnice, a vrednicei de pomenire nepoate Ileana Leuca Colan, prin amabilitatea doamnei Cornelia Costea- sora şi prietenă statornică a defunctei- am intrat în posesia unor valoroase documente referitoare la familia Colan, o bogată corespondenţă a mitropolitului cărturar Nicolae Colan, care odată publicată va reprezenta o frântură din istoria Bisericii Ortodoxe Române, dintr-o perioadă zbuciumată a istoriei României. Până când acest proiect se va concretiza, cu sprijinul domnului academician Horia Colan şi a arhivistului Vasile Lechinţan, publicăm câteva din însemnările episcopului Nicolae Colan, aşa cum sunt ele scrise într-un caiet „de ciorne”. Nu ştim dacă episcopul, în aceşti ani, a ţinut un jurnal zilnic. Cert este că, dacă acest fapt s-ar fi realizat, informaţiile despre starea Bisericii Ortodoxe Române şi relaţiile acesteia cu autorităţile vremii, cât şi cu celelalte culte, ar fi fost mult mai cuprinzătoare. Dovada o constituie, fragmentele de jurnal şi celelalte însemnări pe care le vom reda în continuare. În volumul „Omagiul Mitropolitului Nicolae Colan (1893-1993)”, apărut la Cluj-Napoca, în anul 1995, părintele profesor Alexandru Morar a redactat studiul intitulat „Aspecte din activitatea ierarhului Nicolae Colan din perioada 1940-1944”. Motivaţia prezentării acestei teme este aceea de a scoate în evidenţă adevărul istoric, din anii 1940-1944, din viaţa românilor transilvăneni… „nu pentru a încinge spiritele sau a umili pe cineva, ci pentru a face să înţeleagă că cei patru ani de ocupaţie străină, „lungi cât patru veacuri”- cum adesea afirma vlădica Nicolae Colan, nu trebuie să se reîntoarcă”.4 Studiul părintelui Alexandru Moraru, evidenţiază „fapte ce încă nu au fost publicate până acum”, din arhiva Arhiepiscopiei Clujului, fapte petrecute în sânul Bisericii Ortodoxe din Transilvania, în ordine cronologică, în laturile: a) bisericească; b) culturală; şi c) economică. Din multitudinea acestor demersuri, întreprinse în condiţiile istorice cunoscute, amintim: întemeierea unui vicariat Ortodox Român la Alba Iulia, reluarea societăţilor cu caracter religios („sub supravegherea autorităţilor maghiare de stat”), hirotonirea unor noi preoţi pe seama parohiilor rămase vacante, efectuarea vizitelor canonice, asigurarea funcţionării Academiei Teologice, a Şcolii de cântăreţi de la Nuşeni, a şcolilor primare şi secundare ortodoxe, editarea publicaţiilor bisericeşti, gestionarea patrimoniului bisericesc- grav afectat după septembrie 1940 şi nu în ultimul rând asigurarea salariilor preoţilor, în condiţiile în care contribuţia din partea statului „era foarte mică”.5 Între documentele donate Centrului Eclesiastic de Documentare Mitropolit Nicolae Colan, de către regretata Elena Leuca–Colan, nepoata mitropolitului de vrednică amintire N. Colan, am identificat şi un „caiet pentru elev, editat de Librăria R. Cioflec Cluj, Piaţa Unirii No.8”, care cuprinde câteva însemnări ale episcopului Nicolae Colan, din anii 1942- 1944.6 Însemnările respective, se referă în principal, la următoarele aspecte. Cuprinsul volumului „Sămănături”, care urma să conţină 21 de articole semnate de Nicolae Colan, în „Viaţa ilustrată”, între anii 1932 – 1942 (Anexa nr. 1). Cuprinsul broşurii „Mărturisiri” - „format mai mare, text cicero”, care urma să conţină şase cuvântări şi discursul de recepţie la Academia Română, în total 42 de pagini (Anexa nr. 2). Cuprinsul „unui volumaş” intitulat „În legături”, care urma să cuprindă „în total cam 80 de pagini” (Anexa nr.3). Din cele trei volume proiectate, doar ultimul, sub titlul „În legături”, a apărut în anul 1946, la editura Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. „Program de publicaţii pa anul 1943”, practic un plan editorial al Episcopiei pe anul respectiv, care cuprindea 9 titluri (Anexa nr. 4). Programul „vizitelor canonice” din anul 1943 (Anexa nr.5) Lista problemelor prioritare ce urmau a fi soluţionate în anul 1946 care, printre altele, cuprindea: editarea catalogului cărţilor tipărite între anii 1940 – 1944, tipărirea unui „calendar mai bogat” la Dej, construirea unui cămin şcolar la Reghin, editarea unui „abecedar religios” ş.a. Câteva citate şi însemnări, care urmau să apară în „Viţa ilustrată”, după cum urmează: „Suntem ce-am fost, rămânem ce suntem”; „a te naşte e uşor, a te renaşte e foarte greu (prov. Chinezesc)”; „Ţineţi cu poporul ca să nu rătăciţi” (S.Bărnuţiu). „Asta nu este un sfat inedit, ci concluzia unei vieţi istorice. Preoţii noştri au ţinut cu poporul –de aceea ei nu au rătăcit”. „Imprimat de trimis tuturor foştilor abonaţi ai V.I (Vieţii Ilustrate – n.n.), cu întrebarea dacă ar abona revista – dacă am scoate-o din nou în condiţiile în care a apărut înainte. Ea n-a fost subvenţionată de nimeni. A trăit din abonamente. Aşa aş vrea să dăinuiască şi de aici înainte”. Câteva însemnări disparate: „Teologi 47+extraordinari, int. băieţi 34, int.fete 36 +21” – de presupus că cestea sunt cifrele de şcolarizare la Academia Teologică, în anul 1943; „Vorba cântecului:
„Muzeul eparhial s-a îmbogăţit prin chipul iconostasului …din Viena (I. David) şi calendarul din 1829 (Prof. T. Ungureanu)” Din spatele caietului, pe 18 file, este redat cuprinsul fiecărui număr al revistei lunare „Viaţa ilustrată”, din perioada 1943-1944, împreună cu diferite însemnări. În urma lecturii paginilor amintite, rezultă cu claritate faptul că, întreg conţinutul fiecărui număr din „Viaţa ilustrată”, a fost conceput de episcopul Nicolae Colan, de la aspectele de fond – orientarea tematică a publicaţiei, până la cele de formă – care priveau numărul de pagini şi raportul text-imagine („clişee”). De remarcat echilibru dintre articolele cu tematică teologică şi cele cu tematică laică, prezenţa constantă a încercărilor literare, a problemelor de artă, istorie, filosofie, cultură şi civilizaţie. Printre colaboratorii constanţi ai publicaţie respective, cei care semnau cu regularitate în paginile ei remmarcăm pe: Mircea Eliade, I. Agârbiceanu, Fl. şi C. Mureşan, Raul Şorban, L. Munteanu, C. Dragomir, R. Hatos, V. Sămărtineanu, M. Pop, A. Faur, V. Vlad, I. Nicolescu ş.a. După mai multe pagini albe, şi o filă îndoită, urmează patru file cu însemnări gen jurnal, scrise începând cu luna ianuarie 1943: «ian. 10(?) – Se stinge neaşteptat-iubitul meu împreună lucrător, Ion Goron. Sunt deznădăjduiţi cu toţii cei dimprejurul meu, căci lasă un loc pe care cu greu îl va putea umple cineva. La Consistor, la Academia teologică, la catedrală, la revistă, pretutindeni. Bunul Dumnezeu să-l odihnească, iar pe noi să ne mângăe şi să scoale alţi goruni din mijlocul nostru. 1 Febr. „V.I”- Viaţa Ilustrată – n.n. apare tehnoredactată tot de + I. Gorun. Asta ca să se plinească legea. Pe Martie şi April e gata, dar nu poate apărea până nu-şi câştigă hârtiile noul redactor: Păr. Rector Munteanu. Îi merge greu, căci domnii din Budapesta nu-l primesc la Camera de presă, fiindcă revista nu e autorizată să apară; iar revista nu primeşte autorizaţie fiindcă redactorul nu e primit la Camera presei. Vechiul cerc vicios. Reciprocitatea – deschide porţile. Aprilie 18. Florii: Slujbă arhierească în capela Gojdu din Budapesta. Cu un frumos terţet de studenţi. Lume multă. Intelectuali şi ţărani. Aceştia din urmă- concentraţi la muncă. O zi de îmbelşugat rod duhovnicesc.Participă, fireşte şi legaţia, în frunte cu domnul ministru Filotti, distinsul om de inimă. 25 april. I zi de Paşti. Acasă Invierea. Lume multă. După masă ora 6 Năsăud Vicernie. O mare de Români mă aşteaptă în faţa bisericii noastre. Am slujit şi predicat. Ce lume bună şi credincioasă! 26 April. La Săcel. Mă aşteaptă jandarmii. Abia mi-au deschis biserica. Am slujit Sf. Liturghie. După trei ani. (Nu-s ortodocşi !?). După masă. La Borşa – nu ne-au îngăduit jandarmii. În biserica sfinţită de mine! Fraţii uniţi nu s-au arătat! 7 V. Se recrutează fetele pentru lucru de folos profan şi se duc în Dunantul (?). E robie modernă. Un fel de deportare. 2 V. Adunarea eparhială - Ca anul trecut, am ţinut-o însă la Dumineca Tomii. Încă înainte de Paşti apărea „Întâia carte de învăţătură”, a Părintelui Florea Mureşan. E una din cele mai importante cărţi apărute de trei ani încoace. 1 August. A trecut vara – ca un vis. Nu-i nimic, să fii în ţară o lună jumătate. 1 Sept. Şcoala teologică o vom începe la 15 Sept. ca să putem da vacanţa mai lungă la Crăciun- cruţând lemnele. 28 XI 1943. De nu-mi aducea aminte lumea asta care m-a copleşit cu dragostea, nici nu ştiam că sunt de 50 de ani. Doamne, ajută-mă să fiu vrednic de această preţuire şi dragoste – făcându-mi slujba pe deplin. 6 Dec. Era să să se ţină la palatul „Albina” concertul şi şedinţa festivă a studenţilot teologi. Nu li s-a dat voie pe motivul că nu au destui ofiţeri de poliţie ca să trimită şi aici. Concertul şi cuvântările (religioase) deci numai programul religios s-a ţinut la Catedrală. 15 Dec. Liceul cu limba de predare română e închis – ca represalii pentru închiderea a trei şcoale secundare ungureşti confesionale din România. 24 Dec. Primesc prelungirea paşaportului – după şase săptămâni de la cerere. Cam aşa cum a primit lemnele, o şcoală din schiţa lui Caragiale.Dar încalte, am cerut pe 20 de zile şi mi s-a dat pe 60. Ca ţiganii lui Alexandri: n-am ce face cu atâta libertate. 25 Dec. Crăciun: La radoi Bucureşti aud o mulţime de melodii nemţeşti pe text românesc – toate de Crăciun, ca „O O Tannenbauu”, Stille Nacht etc- Ce bine că le cântă Românii, că nemţii nu se prea rup după ele! Aşa că războiul sfânt este şi nu prea. De Crăciun este şi Pastorala – foarte căutată. Probabil se va trece – ca Noul Testament – în mai puţin de un an. La Crăciun lume mai puţină ca de obicei la catedrală. Au cam plecat Românii pe la sate – căci cu 10 ecouri de carne la Cluj – cam slăbuţă treabă. Era să uit: în preajma Crăciunului Părintele I. Georgescu de la Oradea a ţinut o conferinţă despre Hristos în poezia românească A spus că Dante şi V. Hugo şi ceilalţi catolici – da, vorbesc despre Hristos, dar greco-orientalii aştia sunt tare slabi şi în această privinţă. Ce păcat – a spus Sfinţia Sa - scuzându-l pe P.S. Suciu din catehism, unde are ce are cu regăţenii aia de greci – că nu sunt toţi romano-catolici. Fiindcă (aici citez): „cel ce n-a trecut pe la Roma – fie ins singuratic sau popor –este şi rămâne un neisprăvit”. Câţi din cei prezenţi în sala „Albina” au ieşit, scârbiţi – de- atâta înţelepciune şi dragoste frăţească. Ceilalţi au rămas până la sfârşit, fiindcă se temeau „să nu fie daţi afară din sinagogă”. 25 spre 26 Dec. – Noaptea prietenii noştri au aşezat pe scările catedralei o şatră de târg (de poame). Săracii! Sâmb. 11 Martie (1944?) Seara la Academia teolgică unită prăpăd. Câteva zile în şir au durat bătăliile pe stradă. Nici o instituţie românească din Cluj n-a rămas fără reprezentant bătut. Ameninţări cu moartea. Am amânat conferinţa religioasă din catedrală. Dum. 19 martie Nemţii au ocupat Budapesta şi alte centre. Apoi lucrurile s-au liniştit. 2 Iunie, dim. 9,10 Clujul a fost bombardat de anglo-americani. Vreo sută de bombardiere au pustit cartiere întregi. Peste 400 de case complect dărmate şi aproape 1000 avariate. Jertfe omeneşti (?) 300 morţi civili şi mulţi răniţi. Cumplite clipe! Din pricina evenimentelor şi a greutăţilor de transport n-am convocat adunarea eparhială. Aproape seară de seară, uneori şi ziua şi noaptea, în adăpost. La- nceput emoţii. Apoi ne-am învăţat ca toamna cu grindina. 2 Iulie. Alarmă! Tocmai când eram gata să plec la Catedrală. Preoţii şi credincioşii au ieşit din biserică şi au venit în adăpostul Episcopiei, unde s-a continuat slujba. A şi predicat Părintele Nicoleascu? Ca în catacombele creştinismului primar. 4 VII. Mi se pare că trebue să stopez vizitaţiile canonice, că mi s-a rechiziţionat căruţa. De altfel şi cu „opinciile stau rău”.» Alte informaţii despre calvarul episcopului N. Colan în timpul ocupaţiei hortyste sunt redate în lucrarea lui Ioan N. Ciolan „Transilvania ultima prigoană maghiară”, apărută la Roma în anul 1980.7 (Anexa nr. 6) Împreună cu însemnările episcopului N. Colan am identificat textul predicii rostite de părintele Nicodim Belea, în Catedrala din Sibiu la 28 noiembrie 1943, cu prilejul împlinirii a 50 de ani a episcopului Vadului, Feleacului şi Clujului. (Anexa nr. 7) Bucuria trăită odată cu eliberarea Ardealului de Nord de sub ocupaţia străină este redată concis în scrisoarea trimisă de episcopul Nicolae Colan, nepotului său cărturarului braşovean Ioan Colan în toamna anului 1944.8 (Anexa nr. 8) Vocea societăţii civile, a reprezentantelor laicatului este redată de cuvântarea rostită la palatul episcopal din Cluj, în data 29 iunie 1946, de Sofia Meteş, soţia cunoscutului istoric Ştefan Meteş. (Anexa nr. 9) Note
Anexe Anexa nr. 1 Sămănături „C.V.” Articole pentru un volum
Pag. 127 Anexa nr. 2 Mărturisiri Broşură: format mai mare, text cicero, coloană „C.V.” 1. Stăpân şi slugă pag. 4 (Cuvânt la alegerea mea de episcop) 2. Tâlcul Rusaliilor 4 (Cuvântare la sfinţirea mea întru arhiereu) 3. Biserica lui Dumnezeu şi Biserica poporului 6 (Cuvântare la investitura mea) 4. „Vai mie de nu vei propovedui !” 5 (Cuvântare la înscăunarea mea) 5. Preoţia învaţă, cârmuieşte şi sfinţeşte 4 (Cuvântare la instalarea mea ca ministru la Ministerul Educaţiei şi Culturii) 6. Laudă Bisericii 4 (Cuvântare la primirea mea ca membru de onoare al Academiei Române) 7. Biserica neamului şi unitatea limbii româneşti 15 (Discurs de recepţie la Academia Română) Total pag. 42 Anexa nr. 3 Un volumaş: În legături 1940-1944 3 cuvântări la deschiderea adunărilor eparhiale 3 pastorale de Crăciun 4 pastorale de Paşti În total cam 80 de pagini Anexa nr. 4
Anexa nr. 5 Vizite canonice în 1943 (1 ian.- 1 nov.) Oradea, Tileagd, Rohia, Someşeni, Ciucea, Agârbiciu – 18 04. 1943 – Budapesta, Năsăud, Săcel, Borşa, Reghin, Topliţa, Sf. Gheorghe, Zagon, Păpăuţi, Covasna, Zăbala, Mărtănuş, Breţcu, Plopiş, Lăschia, Cărpiniş, Curtinişul mic, Gepiu, Inău, Chineşti, Măgoaja, Perişor, Dumbrăviţa- (până la 31 octombrie 1943). Anexa nr. 6 Calvarul îndurat de Episcopul Nicolae Colan al Clujului în timpul ocupaţiei maghiare Dintre cei trei episcopi români ortodocşi aflaţi în Transilvania de Nord, după Diktatul de la Viena, doi au fost expulzaţi, dr. Nicolae Popovici al eparhiei Oradea şi dr. Vasile Stan al eparhiei Maramureşului, rămânând în teritoriul cedat numai episcopul Nicolae Colan al eparhiei Clujului, Vadului şi Feleacului. Au rămas în grija acestuia toate bisericile ortodoxe din judeţele: Sălaj, Satu Mare, Maramureş, Năsăud, Someş, Cluj, Mureş, Ciuc, Odorhei, Trei Scaune şi jumătate din Bihor. Episcopul Nicolae Colan a rămas în mijlocul fiilor lui sufleteşti în acele vremuri de suferinţă şi restrişte, întărindu-i în speranţa izbăvirii ce avea să vină. Autorităţile horthyste maghiare au început să-l persecute şi să-l umilească. Astfel, deşi om în vârstă de cincizeci de ani şi episcop, a fost chemat la cercul de recrutare din Cluj, unde i s-a eliberat certificat de recrutare în care era declarat „apt pentru front”, fapt unic în istoria bisericii creştine. În numeroase rânduri a fost anchetat de autorităţi. La 27 octombrie 1943, grupuri de fascişti maghiari au spart cu pietre toate geamurile reşedinţei episcopale ortodoxe din Cluj. Despre cele întâmplate sub ocupaţia horthystă cu biserica ortodoxă şi cu credincioşii săi, relatează însuşi episcopul Nicolae Colan următoarele: „O parte dintre noi au fost smulşi de la sânul patriei mume, de judecătorii cei fără de lege şi daţi pe mâna celor ce ne-au stăpânit apoi după crâncenul lor cuvânt de ordine: Nici o îndurare ./ ” Încă din primele zile ale acestei stăpâniri, bisericile ne-au fost dărâmate sau arse, sau prefăcute în magazii, sau închise; şcolile ne-au fost luate, aşezămintele culturale desfiinţate; bunurile câştigate cu trudă jefuite, folosirea graiului nostru neîngăduită uneori nici chiar pe stradă. După prăpădul de la Ip şi Trăsnea, unde armata ungurească a împuşcat fără nici o vină sute de Români, a urmat calvarul expulzărilor în masă şi al deportărilor la muncă. N-au fost cruţate de această prigoană păgânească nici fetele tinere nici moşnegii de şaptezeci de ani. Feciorii noştri au fost duşi la oaste sau înjugaţi la plug pe moşiile grofilor, tinerii noştri intelectuali au fost daţi afară până şi din şcolile ungureşti, iar cărturarii mai vârstnici, ca şi ţăranii mai înstăriţi care au scăpat de oaste sau de muncă silnică au fost aruncaţi peste graniţă. Adăugaţi la toate acestea nesfârşitele judecăţi în care au fost târâţi Românii de aici precum şi umilirile şi bătăile zilnice la care au fost supuşi nenorociţii fii ai naţiei noastre – şi vă veţi putea face măcar o palidă icoană despre viaţa românească din Ardealul „decedat” cum îl numeau unii în tragică glumă. Şi totuşi, noi nu facem pomelnicul acestor foarte dureroase fapte, decât pentru a ajunge la încheierea oarecum nefirească: Peste toate tragem dungă, toate le uităm de dragul păcii. În legătură cu situaţia bisericilor ortodoxe închise în Maramureş, episcopul Nicolae Colan scrie în Telegraful Român, din 22 octombrie 1944, sub pseudonimul Radu Brazdă, următoarele: „Episcopia noastră din Cluj a făcut nenumărate intervenţii la Budapesta, cerând guvernului să îngăduie aşezarea măcar a câtorva preoţi în Maramureş.” Toate acestea au rămas fără rezultat. Cei trei preoţi trimişi acolo au fost arestaţi şi închişi la Budapesta timp de 4 luni apoi li s-a fixat domiciliu obligatoriu la Borşa. Văzând unele ca acestea P.S. Episcopul Nicolae Colan s-a dus personal a doua zi de Paşti, în anul 1942, să aducă mângâiere nenorociţilor credincioşi de Maramureş. P.S. Sa a fost întâmpinat de jandarmi şi a fost binecuvântat cu … baionete. Şi astfel mulţimea credincioşilor adunaţi la Borşa n-a putut avea mângâierea măcar a unei singure slujbe creştineşti, fiindcă uşa bisericii era pecetluită cu ceară roşie, iar în faţa ei străjuiau şase jandarmi cu baionetele îndreptate împotriva oricui ar fi încercat să pătrundă în Biserică. Oricât de uluitoare ar fi aceste fapte, ele s-au petrecut toate, toate în ţara „Sfântului Ştefan”. Nu este locul să amintim aici toate străduinţele depuse de vrednicul ierarh Nicolae Colan, pentru apărarea drepturilor Românilor pe tărâm cultural, economic, social şi naţional, faţă de toate nedreptăţile, ilegalităţile şi acţiunile samavolnice de desnaţionalizare a Românilor de către guvernul şi autorităţile maghiare în cei patru ani de cruntă stăpânire horthystă a Transilvaniei de Nord. Răbojul istoric le va încrusta pe toate, arătând generaţiilor viitoare o figură de luptător dârz şi neînfricat pentru apărarea neamului românesc din Transilvania, în timpul celei mai crunte dominaţii străine, care a fost eruditul ierarh Nicolae Colan şi care, pentru vredniciile sale, a devenit Mitropolit al Transilvaniei şi Albei Iulia. Ioan N. Ciolan, Transilvania – ultima prigoană maghiară, Edizioni Europa, Roma 1980, p.20-21 Anexa nr. 7 Predică rostită în Catedrala din Sibiu la 28 noiembrie 1943 cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani a P.S. Episcop Nicolae Colan „Prin Tine, Doamne, se vor binecuvânta toate naţiile pământului şi toate naţiunile câte ai făcut vor veni şi se vor închina înaintea Ta” (Psalm 71,19 şi 85,9) Înalt Prea Sfinţite Stăpâne, Iubiţi credincioşi, Ziditorul cerului şi al pământului prin glasul psalmistului dă dreptul la viaţă tuturor naţiunilor. Dumnezeu a zidit pe om în aşa fel, ca el să se poată dezvolta şi în diversitate nu numai în unitate. Prin urmare naţiunea nu este un accident trecător, care astăzi poate să existe, iar mâine poate să dispară. Naţiunea este o realitate care izvorăşte din planurile veşnice ale lui Dumnezeu. Marea importanţă a problemei acesteia constă în faptul, că singură Biserica ortodoxă şi acceptă indiscutabil principiul etnic şi ajută naţiunile pentru a se constitui în state naţionale independente. Singură Biserica ortodoxă ţine vie flacăra naţionalismului în sufletul popoarelor ajunse în sclavie politică şi ameninţate să-şi piardă conştiinţa naţională. Prin aceasta, Biserica ortodoxă s-a făcut maică ocrotitoare a neamurilor şi putere conservatoare a lor, încât ea se poate numi maică a neamului. Ea se găseşte oriunde acasă, la orice neam. Este Biserică a poporului şi poporul este al Bisericii. A fi a poporului însemnează a te frământa cu poporul; însemnează a sta cu poporul iobag împărtăşind aceeaşi soartă cu el. Biserica a poporului însemnează o Biserică cu un cler care are rădăcinile adânc înfipte în popor, nu cu un cler de clasă privilegiată; dacă este vorba de un privilegiu al Bisericii ortodoxe, apoi acesta este de a sluji alături de popor. Atributul de Biserică a poporului şi-l merită Biserica ortodoxă, mai ales în legătură cu ramura ardeleană a poporului nostru. Românismul ardelean îşi datoreşte atât de mult menţinerea sa Bisericii ortodoxe, încât fără aceasta el şi-ar fi pierdut demult existenţa sub presiunea popoarelor înconjurătoare, favorizate de împrejurările istorice să aibă un rol de dominaţie. Biserica Ardeleană este „Biserică de părinţi ai satelor; este o Biserică de ierarhi ai satelor; este o Biserică de sate şi preoţi”, cu bisericuţe de lemn, cu uşi sculptate după motive româneşti, cu iz de tămâie şi tropare pline de duioasele modulaţiuni ale doinei noastre. Iubiţi credincioşi, Neamul românesc, de trei ani încoace trăieşte ceasuri grele. I s-au sfâşiat marginile şi cu ele şi trupul Bisericii. Ardealul de dincolo de muchia străjuită de crucea lui Hristos, este azi din nou „o grădină a lacrimilor”. Ceasurile grele, vor fi poate multe încă, Dumnezeu ştie. Primul Mitropolit al Ardealului României Mari, identificându-se şi topindu-şi sufletul cu poporul, a spus, nu demult, cu apostolească bărbăţie: „În ce mă priveşte, sunt gata să intru cu poporul credincios al meu, dacă aşa va vrea Dumnezeu, şi în noaptea cea mai amară a suferinţei”. Este semnificativă şi cutremurătoare asigurarea aceasta. Într’ însa clocoteşte dinamismul unui neam întreg care în frunte cu ierarhii poporului luptă şi îşi cere dreptul său la viaţă. Dar dincolo de „dealul” care este mai scund decât Carpaţii; acolo stă pavăză neamului românesc unul dintre cei mai scumpi bărbaţi ai Ţării, Prea Sfinţitul Episcop Nicolae Colan, care împlineşte azi, 28 noiembrie, 50 de ani de rodnică viaţă. Prea Sfinţitul Nicolae Colan, are azi cea mai înaltă chemare duhovnicească şi românească din inima Ardealului, acolo unde s-a făcut pe sine „îndreptător credinţei şi chip blândeţelor”. Îmbogăţit în zestrea marelui duh şagunian la care s-a adăpat zi de zi sub ochii plini de bucurie ai Înalt Prea Sfinţiei Voastre şi conştient de indisolubila legătură ce există între Biserica ortodoxă şi neamul nostru românesc „tuturor toate se face” acolo unde este acum, aşa cum s-a făgăduit în ziua înscăunării la Cluj, cel mai destoinic ucenic al Î.P.S. Voastre, plin de călugărească smerenie dar şi de apostolească încredere. Tuturor toate se face, în vârtutea puterii sorbite din Duhul lui Hristos şi din marea teologie paulină pentru care teologul biblic de ieri şi de azi nutreşte preferinţe speciale. Propovăduitorul „Apostolului neamurilor”, a fost sortit de Dumnezeu să ia calea Episcopatului „între neamuri”. Osteneala cu care-şi împlineşte misiunea de arhipăstor şi conducător al vieţii româneşti de dincolo de culmea Feleacului i-a adus toată dragostea Ţării sfâşiată şi toată recunoştinţa neamului. Iubiţi credincioşi, Tronul arhiereului Nicolae de la Cluj, este statornicit acolo de temutul „atlet al lui Hristos”, Ştefan cel Mare, iar toiagul arhieresc este azi şi steag în jurul căruia stă strâns un popor dârz, a cărei istorie nu o poate zădărnici nici o putere de pe lumea aceasta. Întrepătrunderea sufletească a arhipăstorului cu poporul pe care-l păstoreşte, s-a săvârşit încă din primele zile. Cel dintâi colţ pe care l-a vizitat arhipăstorul, a fost maramureşul descălecătorilor, al căror Duh din ceruri nu recunoaşte (…) făurite de degetul, fără de sânge. L-am văzut pe P.S. Episcop Nicolae în mijlocul ţăranilor, plin de modestia plugarului chibzuit; l-am văzut în mijlocul tineretului de la ţară plin de neprihănita veselie a copiilor de moţ; şi l-am zărit şi în faţă învăţătorilor coborând înţelepciunea cerului pe pământ, pentru ca pe toţi să-i ridice către cer. Îl zărim şi acum binecuvântând, cu gesturi pline de răspundere, toţi paşii poporului, care trebuie să devină mare, aşa cum vrea şi Dumnezeu. Iubiţi credincioşi, Sensul marei învălmăşeli de astăzi nu este altul decât să redea tuturor naţiunilor libertatea. Libertatea nu este şi nu poate să fie un privilegiu numai al unora dintre naţii, al celei mai mari, ci este un dar dat de Dumnezeu fiecărui neam, mic sau mare. Şi dacă „Dumnezeu este cu noi, cine va sta împotriva noastră” şi neamul nostru este crescut pe lespedea şi în tinda Bisericii, şi de aceea noi nădăjduim neclintit în izbânda dreptăţii noastre. Istoria ne-o scriem noi, nu ne-o pot scrie alţii. Şi pentru noi nu s-a scris încă ultima pagină a istoriei. Dar pentru aceasta Biserica ortodoxă topindu-se şi de astă dată cu idealurile naţionale ale poporului nostru dreptcredincios, face un apel în clipa aceasta la toţii românii de a se întoarce la temeliile spirituale ce le oferă Biserica strămoşească. Istoria noastră se găseşte acum în marşul biruinţelor sale. Să stăm neînfricaţi încolonaţi în acest val de marş istoric plini de credinţa strămoşilor noştri şi biruinţa va fi a noastră, ca şi odinioară a lor. Şi acum „să nu părăseşti Doamne, întru cărunţelile sale pe arhipăstorul nostru Nicolae al Clujului, pentru ca să vestească tăria Ta, celor ce aşteaptă marea zi a mării”. Amin! N. Belea
Sibiu 28 XI 1943 Anexa nr. 8 Ionele dragă, „Acum toate s-au umplut de lumină./” Aşa cântă obştia dreptcredincioasă în marea zi de praznic a Învierii Domnului. Aşa-mi cântă şi inima mea îmbucurată astăzi, în ziua în care Clujul muceniciei şi mândriei noastre naţionale a fost din nou desrobit de oştile noastre viteze şi de nebiruitele oşti ale Rusiei aliate. În „Vinerea Patimilor” noastre mi-ai fost scris o epistolie din cale afară de frumoasă, fiindcă era din cale afară de creştinească. Şi m-ai rugat să nu-şi răspund la ea decît „a treia zi” – adică la Înviere. E „a treia zi”, Ionele dragă. Bucură-te şi dă slavă Celui ce ne-a ajutat să călcăm cu moartea pre moarte şi din mormînt să ne sculăm la nouă viaţă. Bucură-te. Ai tot dreptul să te bucuri, ca unul care în leatul Domnului 1917 vindeai gazete pe străzile Romanului din slăvita noastră Moldovă, cu credinţa în izbânda dreptăţii neamului nostru, pentru ca mai târziu…. în cei patru ani ai pătimirii Ardealului de Sus, să faci din „Gazeta” Mureşenilor răsunătoarea tribună a sfintelor noastre nădejdi. Este „a treia zi”, Ionele. Bucură-te, fiindcă iată „acum toate s-au umplut de lumină./” Cluj, la 11.X.1944 Nen’to Culiţă Anexa nr. 9
În numele Societăţii Ortodox Naţionale a Femeilor Române, dorim să aducem un omagiu de recunoştinţă, de admiraţie şi iubire respectatului nostru preşedinte de onoare, Preasfinţitul Episcop Nicolae. Încercăm sfioase, fiindcă nu ştim dacă aripile firave ale gândului şi priceperii noastre vor avea puterea să se înalţe pe culm ea de lumină ce domină câmpul vast al marilor împliniri spirituale şi naţionale, săvârşite de Preasfinţia Voastră, pentru a putea avea perspectiva întreagă a celor 10 ani de îmbelşugată rodire duhovnicească. Aceeaşi taină adâncă de nepătruns, aşezată de înţelepciunea divină la temelia tuturor lucrurilor mari, a orânduit ca pe măsura rostului înalt ce V-a fost încredinţat ca o supremă binecuvântare, să se rostogolească în calea viaţii duhovniceşti de uriaşe dureri, pentru a Vă pune la grea încercare toate superioarele însuşiri cu care aţi fost înzestrat. Astfel, pe când se muncea cu zor în alvia liniştită a unei zodii de pace, veni năprasnic, pe neaşteptate, fulgerul zguduitor al monstruosului „dictat” de la Viena, frângând în două trupul însângerat al Ardealului martir. Şi peste creasta cernită a Feleacului s-a pus curând zăvorul, ca cei rămaşi aici înspăimântaţi şi înmărmuriţi de jale să nu mai audă şi să nu mai vadă pe scoborâşurile lui convoaiele lungi de fraţi pribegi în propria lor ţară, alungaţi de la vetre în goană de apocalipsă. Preasfinţia Voastră, arhipăstorul de impunătoare demnitate, adânc pătruns de înaltă misiune jertfelnică ce Vă era încredinţată, aţi rămas aici neclintit la postul de veghe cu un minunat avânt apostolic în fruntea poporului năpăstuit şi în centrul tuturor sfintelor lui nedejdi şi năzuinţi. Şi transformat din nou în mare dascăl îndrumător, cu acea excepţională însuşire de a desluşi din vâltoarea evenimentelor unor vremuri tulburi sensul adânc al puterilor morale, aţi desfăşurat prin amvonul inspirat şi prin acel scris fermecător al Preasfinţiei Voastre cu mireasmă de busuioc, cea mai fecundă activitate, atât pe plan religios cât şi pe plan naţional, pe aceleaşi temeiuri de etică creştină. Şi când prigonirile se înteţeau, devenind tot mai apărătoare, Preasfinţia Voastră cu un curaj eroic, înveşmântat în odăjdiile nebiruinţei credinţe în Dumnezeu, aţi cutreierat întreg ţinutul robit vestind neînfricat cuvântul de mângâiere al Evangheliei lui Hristos şi nădejdea în Dumnezeu în lumina învietoare a Taborului, întărind astfel forţele sufleteşti până în ceasul sfânt al mântuirii. Iar în zilele noastre, după un război atât de crâncen, când colectivităţile emancipate pripit au sufletul clocotitor de dorinţe şi năzuinţi învălmăşite, Preasfinţia Voastră, pedagog luminat, aţi înţeles mai bine decât oricine ci numai o cultură adâncă, întemeiată pe marile postulate ale Evangheliei, poate înălţa şi înnobila nivelul moral în gândirea unei societăţi în transformare şi-i poate pregăti forme mai largi de avânt creator dacă cele vechi nu i se mai potrivesc. Prin o asemenea cultură se întăreşte puterea de rezistenţă a unui popor, şi deodată cu salvarea performanţelor naţionale, ea asigură şi măsura cuviinţei în legăturile sociale şi promovează omul spre adevărata umanitate. Pentru aceasta aţi făcut prin înţeleapta râvnă jertfelnică a Prea Sfinţiei Voastre să sporească cu mai mult folos şi prestigiu aşezămintele de cultură în jurul sfintei noastre biserici. De încheiere, Vă rugăm din nou Preasfinţite Stăpâne şi primiţi din partea Societăţii Ortodoxe Naţionale a Femeilor Române cele mai adânc simţite felicitări şi asigurarea respectuoasă a întregului nostru devotament.
Cluj, Palatul episcopal, 29 iunie 1946 Yüklə 1,03 Mb. Dostları ilə paylaş:
|