Disciplina omileticii

42. Acţiunea în predică

Acţiunea în predica priveşte ansamblul de mujloace de care predicatorul se slujeşte la rostirea predicii pentru a o dinamiza, însufleţi şi converti în putere vie menită să răscolească şi să convingă pe ascultători.

Aici intră ţinuta exterioară a predicatorului, expresia feţei, dicţia şi gesturile.
Cei vechi dădeau atenţie deosebită acţiunii oratorice. Plutarh († 125) istoriseşte cã actorul de la care Demostene († 332 a. Chr.) lua lecţii, l-a pus pe acesta să recite câteva versuri din Sofocle şi Euripide. Pe urmã actorul rosti el însuşi aceleaşi versuri, dar cu atâta căldură şi tărie cã lui Demostene i s-au părut cã sunt cu totul alte versuri. De aceea marele orator îşi închinã toată atenţia şi toată osteneala rostirii, acţiunii oratorice, lucru prin care s-a şi distins el în mod deosebit în activitatea sa oratorica.
Convingerea lui Demostene despre marea importantă a acţiunii oratorice a rămas consemnată în aceste cuvinte ale lui: “cea dintâi condiţie a reuşitei unui discurs este acţiunea, a doua acţiunea, a treia, acţiunea”.
Quintilian de asemenea e de părere că un orator oricât de mare ar fin u înseamnă nimic dacă ignoră actinea. Dimpotrivă ajutorul acţiunii chia r şi un orator mediocre se poate ridica peste cei care de altfel sunt îndemânatici. “În ce mă priveşte, scrie textual autorul lucrării Institutio Oratoria, aş afirma ca un discurs, chiar mediocru, prezentat printr-o acţiune energică, va produce mai mult efect decât un discurs foarte bun însă de la o atare acţiune.
Celor care spun ca e de ajuns să ai memorie, talentul de a improviza şi o voce bună ca să fii orator, Quintilian le răspunde: “nimic nu poate fi perfect decât dacă natură e ajutată de artă, de muncă, de studio, de exerciţiu”.
Amintim în treacăt că şi după Cicero, lucrul principal într-un discurs e acţiunea.
În sfera oratoriei bisericești, accentul se pune, după cum e cunoscut, pe conţinut, pe adevărul dumnezeiesc care se comunică credincioşilor. Cu toate acestea nu se poate tăgădui importantă pentru predica a meşteşugului de a vorbi frumos.
Frumuseţea nu e ceva extrinsic învăţăturii revelate. Dumnezeu nu e numai sfinţenie, ci e şi frumuseţe. Ca chip al Lui, al Creatorului, omul e şi el părtaş fiintial la frumuseţe, încât una e să I se predice o învăţătură într-o formă epurată de atributele frumuseţii, şi alta e să I se înfăţişeze în expuneri pătrunse de armonie, ritm şi fericire.
Descojita de frumuseţe învăţătura poate impresiona numai o parte a fiinţei ascultătorilor; învăluită în frumuseţea, ea poate pune în mişcare straturi mai adânci ale personalităţii, poate fi receptata cu mai multe puteri şi deci poate fi mai puternică.
Ce priveşte ţinuta predicatorului la amvon, aceasta trebuie să fie în armonie cu îndatorirea pe care o are el, cuvântătorul, o are de îndeplinit. Anume ţinuta lui nu se cuvină să fie fals sărbătorească, ţeapănă, îndrăzneaţă, sfidătoare, aroganta, ci să fie învăluită în nimbul caracteristic vredniciei sale sacerdotale. Să nu fie crispat, ci distins, nu înclinat într-o parte sau alta, ci drept, nu înspăimântat, ci calm, liniştit, ca unul care e conştient că precum în celelalte activităţi sacerdotale, aşa şi în exerciţiul misiunii profetice, predicatoriale, el e în slujba şi sub ocrotirea lui Iisus Hristos Domnul.
Nu e îngăduit predicatorului să se plimbe prin amvon în timpul rostirii predicii. Ispita în acest sens e mare când amvonul e larg şic and improvizează. Nu e îngăduit să te pleci peste amvon, lucru care tentează puternic pe cel ce vorbeşte dintr-un loc situate deasupra ascultătorilor.
De regulă, predica se rosteşte nu stând jos, ci în picioare. Propovăduirea din poziţia prima schimbă radical caracterul cuvântării.
O atenţie deosebită trebuie acordată expresiei fetei, fizionomiei. În fâcie legitur homo. Fără să fie dominant, rolul fizionomiei în rostirea cuvântărilor e destul de important. “Prin ea implorăm, prin ea ameninţăm, prin ea măgulim, prin ea ne arătăm trişti, prin ea ne arătăm veseli…Spre ea se îndreaptă atenţia oamenilor, la ea privesc ochii tuturor, pe ea o urmăresc chiar înainte de a deschide gura…. prin ea înţelegem foarte mult, şi, de multe ori, ea suplineşte toate cuvintele…”.
Filosoful Italian Antonio Labriola afirma că pntru cunoaşterea unui orator, el posedă un criteriu infailibil care constă în expresia feţei. Fata care exprimă o adâncă sereiozitate, constituie o chezăşie, pentru seriozitatea ideilor şi pentru vaoarea cuvântării respectivului orator.
Aceasta nu înseamnă că trebuie să procedăm precum artiştii, care, se ştie, se nevoiesc să exprime neapărat prin înfăţişarea lor sentimentele, ideile, caracterul personajelor pe care le reprezintă. Totuşi preotul trebuie să se silească să evite automatismele, să exprime şi prin trăsăturile feţei, sentimentele,, ideile, puterea spirituală care-i umplu fiinţă. Expresivitatea fetei să fie “lucrată” nu din afară înăuntru, ci dinăuntru în afară.
În fizionomie cea mai mare importantă o au ochii. “Prin ei se vede mai ales sufletul încât, chiar fără să se mişte, lucesc când suntem veseli, se acopăr de ceaţă când suntem trişti. Mai mult, natura le-a dat lacrimi ca să arate starea sufletului…prin mişcare ochii devin hotărâţi, indiferenţi, mândri, ameninţători, blânzi, aspri, după situaţie. Dar niciodată nu e permis să fie rigizi şi măriţi, sau lâncezi şi amorţiți. Cine îşi va ţine în timpul pledoariei ochii complet sau puţini închişi, acela e cu totul lipsit de experienţă sau de inteligență”.
Privirea să fie dreapta, prietenească. Ochii să nu fie plecaţi, nici ridicaţi mereu în sus. Nici fixate asupra unui punct sigur, ci să cuprindă pe toţi ascultătorii.
Dicţiunea este arta de a vorbi limpede şi frumos un text, este arta de a folosi cu măiestrie vocea.
În general, sunetul vocii se cuvine să fie plăcut, nu separator.
Dacă în ce priveşte volumul, vocea e puternică sau slabă, în ce priveşte calitatea e mai variată, adică poate fi Sonoră sau voalată, plină sau săracă, dulce sau aspră, stăpânită sau amplă, dura sau mlădioasă, limpede sau surdă.
Calităţile vocii se pot dezvolta mai ales prin exerciţiu şi prin păstrarea anumitor reguli de igienă (ferirea de oboseală, răceală, răguşeala, fumat, etc.).
Folosirea variată a emisiunii vocale nu trebuie căutată anume, ca să vină oarecum spontan, ca un rezultat al ideilor şi sentimentelor diferite pe care predicatorul şi-a propus să le transmită. De pildă, vocea acută, înaltă, e potrivită pentru a exprima sentimente vii, stări sufleteşti de puternică vibraţie.. Emisia într-un astfel de registru însă, trebuie alternata cu vocea mijlocie, altfel cuvântarea poate degenera într-o succesiune de strigăte, ceea ce, fireşte, nu ar folosi nimănui. Nu mai menţionăm primejdia răguşelii care pândeşte pe cuvântătorul ce s-ar lăsa ispitit să folosească prea mult timp tomul înalt.
Vocea gravă, profundă, e potrivită pentru a exprima un lucru deosebit de important. Şi aici însă predicatorul să fie cu grijă, fiindcă o asemenea voce se aude mai greu, fapt care-i pune pe ascultători în situaţia de a nu mai putea urmări predică. Însuşirile dicţiei sunt:
1. Claritatea, adică să se articuleze bine toate cuvintele. Un cuvântător cu voce puternică, dar care articuleaza insuficient, nu este înţeles bine, şi invers, unul cu o voce mai slabă, dar cu o pronunţare îngrijită se poate face ascultat şi înţeles. E necesar ca predicatorul să se deprindă a rosti limpede, desluşit, fiecare cuvânt, fiecare silabă, fiecare propoziţie.
Debitul verbal să nu fie prea precipitat. Predicatorul să nu dea semen de grabă în rostirea predicilor. Când nu ai timp destul sat îi ţii predica aşa cum ai învăţat-o, soluţia nu e grăbirea ritmului rostirii, ci concentrarea cuvântării în aşa fel ca să spui într-un timp mai scurt tot ce ţi-ai propus.
Dacă nu-i îngăduita grăbirea, zorirea expunerii, apoi nu-i permisă nici tărăgăneala.
Un debit verbal încetinit anulează elocventa care reclama mişcare, însufleţire,, élan, vioiciune. Nu mai relevam că o expunere tărăgănată duce la plictisirea ascultătorilor.
Cadenţa debitului verbal trebuie adaptată la mărimea şi rezonanţă locului de unde se rosteşte cuvântarea. Într-o capelă, de exemplu, poţi vorbi mai repede decât într-o biserică, unde, de obicei, e mai mult spaţiu şi unde e prezent un număr mai mare de credincioşi.
Celor mai instruiţi le poţi vorbi mai repede, căci pregetirea lor îi ajută să prindă mai uşor ceea ce li se spune. Dimpotrivă, celor mai puţin instruiţi trebuie să li se vorbească mai rar. Pe de altă parte, rapiditatea debitului va fi progresivă. Pe măsură ce se înaintează în desfăşurarea predicii, credincioşii se adaptează la ceea ce li se comunică, şi atunci preotul poate imprima expunerii un ritm mai alert.
2. Naturaleţea, adică pronunţarea să fie naturală, fără afectare şi fără tendinţa de a imita vreun orator.
Lipsa de naturaleţe în pronunţie scade eficienţa predicii, putând duce chiar la ridicol.
E cu totul sub demnitatea amvonului a imita felul de a vorbi al vreunui personaj oarecare: ţăran, orasan, copil, etc.
3. Varietatea, adică îndemânarea de a varia dă farmec expunerii, linişteşte urechea, recrează pe cuvântător pein simplul act al schimbării efortului.
Varietatea vocii să se facă în strânsă legătură cu ideile şi sentimentele ce urmează a fi transmisse. De pildă, într-un fel ar suna vocea când e vorba de exprimarea unui sentiment de bucurie, în altul, când e să se exprime un sentiment de amărăciune, jale, tristeţe, altul sunetul ce traduce îndoială, unul e glasul când e vorba de argumentare, altulcand avem în vedere mişcarea inimii ascultătorilor.
E necesar să se evite monotonia, adică expunerea cu păstrarea aceleiaşi intensităţi a tonului. De asemenea, e de ocolit şi istonia, adică repeatrea aceleiaşi inflexiuni ale vocii.
Predicile monotone sunt reci, lipsite de viaţă, plicticoase, şi deci sortite eşecului.
În ce priveşte tonul părţilor predicii, e de observat că introducerea se rosteşte cu un ton nu prea ridicat. Altfel, nu s-ar putea face cuvenită gradaţie și nu s-ar putea folosi la locul potrivit tăria necesară.
De la ceasta regulă se face excepţie când e vorba de o introducere patetică.
Anunţarea temei se face cu un ton ceva mai ridicat spre a atrage atenţia ascultătorilor.
În tratare folosim tonuri variate,. De exemplu, când istorisim sau explicăm ceva, folosim un ton liniştit, când argumentăm sau negăm ceva, utilizăm un ton hotărât, energic, când e vorba de trezirea unor sentimente, e potrivit un ton mai ridicat, unul însufleţit.
Încheierea începe cu un ton scăzut, urcându-se apoi spre un ton înalt, plin de vioiciune.
4. Fluenţa, adică expunerea să se ferească de întreruperi dese, brusce, oscilante. Să se observe uniformitatea vocii. “Astfel, cuvintele salta mereu prin intervale şi sunete neuniforme, amestecând cuvinte scurte cu cuvinte lungi, sunete grave cu sunete acute, înalte şi coborâte şi şchioapătă din pricina acestor elemente, care sunt un fel de picioare ale vorbirii”. Dar să nu creadă cineva că ar fi o contradicţie între varietate şi uniformitate, deoarece contrarul uniformităţii este neregularitatea, lipsa de fluenţa în timo, în timp ce contrarul varietăţii e monotonia.
În strânsă legătură cu fluenţa este respectarea punctuaţiei gramaticale, a pauzelor, reglementarea respiraţiei. E contraindicate respiraţia între cuvinte şi propoziţii care sunt legate printr-o unitate de sens.
5. Gesticulaţia, adică gestul este complementul firesc şi necesar al cuvântului. El subliniază, întăreşte şi uneori chiar înlocuieşte cuvântul. Muţii, de pildă, vorbesc prin gesturi înţelese destul de bine între ei. La unele popoare gestul e atât de strâns de cuvânt încât membrii lor nu se înţeleg deplin decât numai dacă se şi văd şi vorbesc unii cu alţii. Boşimanii şi eschimoşii bunăoară, când vorbesc noaptea, unii cu alţii, apărând un foc ca să se poată şi vedea. Pe cât se pare, o limbă cu o capacitate funcţională mai mică este însoţită de un limbaj gestual mai dezvoltat. |”Gradul perfecţionat al limbajului gestual la populaţiile tribale şi marea lor efiecienta a făcut pe unii cercetători să afirme că “primitivii vorbesc şi gândesc prin mâini”., că “au concepte anuale”.
Dar nu numai societăţile tribale, ci la orice popor gestul îşi are preţuirea lui ca un element de valoare, de incontestabilă valoare.
Folosit în vorbirea obișnuita, gestul a fost şi este valorificat în mod deosebit în arăt oratorical. La greci şi la romani de pildă gesticulaţia a constituit o parte inalienabilă a educaţiei retorice. Evident, şi oratoria bisericească a acordat atenţie cuvenită gesticulaţiei ca mijloc de întărire şi desavarsiire a celor transmise prin cuvânt.
Cât de importantă e şi pentru predicator dobândirea îndemânării de a se folosi de gesturi, se poate vedea şi dinn faptul că o predică rostită pe întuneric va fi cu mult mai scăzută în eficienţă ei. E cunoscut că ceea ce se percepe nu numai auditiv, dar şi vizual, se înţelege şi mai bine.
Pe de altă parte, gesturile tind să reproducă în sufletul celor ce le văd sentimentele şi ideile care le-au dat naştere în vorbitor.
Gesticulaţia nu e lucru uşor. Iată câteva reguli privind practicarea acestei arte:
Gestul nu ajută cuvântul decât dacă îl subliniază. Dacă l-ar contrazice, l-ar slăbi considerabil. Gestul să facă corp cu ideea ce vrea să exprimăm. E greşit să faci gesturi vehemente când vorbeşti despre bunătate şi e tot atât de greşit să faci gesturi domoale când vorbeşti, de pildă, despre judecată şi mânia lui Dumnezeu.
Gesturile să fie ordonate şi cu măsură. Predicatorul nu are nimic de câştigat din faptul că-l obligă pe credincios să închidă ochii ca să-l poată asculta. Să nurepeti mereu aceleaşi gesturi. Gestul să nu fie după rostirea cuvântului, ci să-l preceadă oarecum.
Să nu faci gesturi zgomotoase. Să nu loveşti cu pumnul în balustrade amvonului, să nu te baţi cu pumnul în piept, san nu baţi din palme, etc.
Cu cât lucrurile despre care vorbim sunt mai importante, cu atât gesticulaţia trebuie folosită mai puţin. când de exemplu Dumnezeu este cel care vorbeşte, noi trebuie să rămânem în stare de imobilitate.
Să înveţi a gesticula: făcând exerciţii, fiind atent la gesticulaţia celor iniţiate, cerând părerea altora despre gesturile pe care le faci, etc.
Mai bine să nu faci niciun gest decât să faci exces de gesturi, sau să le faci fără nicio rânduială.