Disciplina omileticii

După formă

24. OMILIA

Cunoaştem material propovăduirii şi cunoaştem, de asemenea, izvoarele de unde trebuie să luăm ceea ce treduie să predicam. Întrebarea este aceasta: cum vom folosi aceste izvoare? Cum vom folosi Sfânta Scriptură în lucrul propovăduirii? Vom folosi părţi mai întinse sau părţi mai restrânse? Ne vom axa predica pe periscope sau numai pe un verset, două?

Istoria predicii ne arată că de fapt factorii responsabili s-au folosit şi de o cale, şi de alta. Când predica a fost axată pe părţi biblice mai întinse, cuvântarea a purtat numele de omilie, iar când s-a pornit de la un text mai restrâns, ea a fost denumită cu termenul de predica tematică.
Termenul de omilie vine de la grecescul “omilia”, care înseamnă adunare, tovărăşie, dar şi convorbire, conversaţie familiară, intimă. În acest sens este folosit la 1 Cor. 15, 33: “Tovărăşiile rele strica obiceiurile bune”. Cuvântul “omilia”e luat aici în sensul de tovărăşie. La Luca 24, 14 termenul e folosit cu acelaşi înţeles de a concersa, de a vorbi unul cu altul”Şi ei, cei ce mergeau spre Emaus, vorbeau între ei despre toate faptele petrecute…”.
În aceeaşi accepţiune e folosit şi la Fapte 24, 26. Singurul loc biblic unde omilia apare ca termen tehnic pentru denumirea cuvântării rostită în biserică, la săvârşirea Sfintei Euheristii, este la Fapte 20, 11 unde stă scris: “Apoi Pavel s-a suit, a frânt pâinea, a mâncat şi a mai vorbit încă mult…. până la ziua”. E vorba de o cuvântare ţinută de Sfântul Pavel în timpul Sfintei Liturghii în fata credincioşilor, în a treia călătorie misionară. Din momentul acesta cuvântul “omilia” şi-a primit consacrarea bisericească, înscriindu-se în limbajul omiletic ca termen pentru definirea cuvântării de conţinut biblic rostită de către o persoană calificată, hirotonita, în cadrul sfintelor slujbe şi în scopul zidirii sufleteşti a credincioşilor.
Desigur, nu Sf. Pavel şi nici vreun alt apostol nu sunt întemeietorii omiliei.. Originea acestei forme de propovăduire trebuie s-o căutăm la Iisus Hristos Însuşi. Cuvântările Domnului sunt punctual de plecare al omiliei. Oriunde mergea, El tâlcuia învăţătura dumnezeiască. În sinagogă tâlcuieşte părţi din Lege parase, şi din profeţi, haftare. De exemplu, El tâlcuieşte texte privind uciderea (Exod 20, 10; Deuter. 5, 17), sau preacurvia (Exod 20, 44), sau divorţul (Deuter. 24), Legea Talionului (Exod 21, 24), subliniind superioritatea învăţăturii cea adusă de El (Matei 5, 21-26; Luca 16, 18; Luca 16, 27-55), etc.
De aici, din cuvintele Mântuitorului şi-a luat putere omilia (Pr. M. Bulacu, Omilia exegetică biblică, Oradea 1929, pp10).
Dar folosirea cuvântului omilie ca termen tehnic pentru denumirea cuvântării bisericești are loc pentru prima dată în Fapte 20, 11. După epoca apostolică, adică în veacurile doi şi trei, predica şi-a păstrat vechea formă a convorbirii, preotul conversând cu credincioşii în forma cea mai simplă. Aşa au fost, de pildă, predicile lui Policarp, pe care Irineu le numeşte….
În toată această epocă e folosită omilia, care e cea mai simplă formă de propovăduire şi în acelaşi timp cea mai strâns legată de Scriptura.
Omiliile din perioada respective nu era simple exegeze ci accentuau clar elementul ziditor în sens religios moral. Ele aveau un caracter parenetic.
Omilia e pentru el predica legată strâns de textul scripturistic citit liber la slujba, căci atunci încă nu era stabilită o ordine a pericopelor. Procedeul nu era nou, însă Origen este cel care-l foloseşte în mod consecvent, impunându-l astfel ca regulă, pe cale de exemplu. Marele Alexandrin s-a ocupat şi cu predica liberă, dat fiind faptul că atunci era obiceiul ca episcopul să dea tema omiliei, care se vedea astfel obligat să urmeze tehnica predicii tematice.
Caracteristică acestui gen de propovăduire constă în faptul că desfăşurarea cuvântării se face pe firul unei teme, a unui citat biblic, a unui adevăr religios-moral. Tema slujea ca punct de plecare, ca idee conducătoare şi de orientare în desfăşurarea predicii, fapt care conferea acesteia coerentă şi unutate.
Nu trebuie să ne închipuim însă ca după veacul lui Origen s-a respectat strict distincţia între Omilie şi predica tematică. Şi după veacul trei întâlnim denumirea de omilie pentru ambele feluri de cuvântări bisericești. Abia în evul mediu conceptual de omilie rămâne specificat pentru cuvântările bisericestiaxate pe pericopele biblice. Cu acest înţeles este folosit şi astăzi.
Observăm în treacăt că în denumirea disciplinei noastre, Omiletica, noţiunea este folosită în vechea ei accepţiune mai cuprinzătoare (Meyenberg A. Homiletische und Kateketische Studien, 4 Aufl, Luzern, 1908, pp2).
Care sunt trăsăturile caracteristice ale omilieI?
Mai întâi se cuvine a fi relevat că atât în ce priveşte conţinutul, cât şi organizarea ei, omilia este strâns legată de întregul text al pericopei. În timp ce la predica tematică material şi organizarea ei atârna de liberă alegere a predicatorului, la omilie libertatea aceasta este îngrădită de conţinutul şi structura pericopei pe
care-şi propune s-o tâlcuiască.
Desigur, şi predica e axată pe texte biblice, dar nu după măsură omiliei, ci după puncte de vedere determinate de scopul urmărit. De aceea predica tematică nu cere logica pericopei, ci una liber aleasa.
În al doilea rând în timp ce nu există omilie fără textul pericopei, predica poate fi chiar şi fără text. Nu poţi face omilie fără să porneşti şi fără să rămâi strâns legat de o pericopă precisă, poţi face însă o predică tematică, fără să porneşti neapărat de la un text biblic.
În al treilea rând, omilia nu are structura complicate a predicii tematice. Dacă predica tematică recurge la o organizare mai pretenţioasă, la împărţiri şi subîmpărţiri mai nuanţate a materiei, omilia a subordonată ordinii cuprinse în pericopa, ale cărei învăţături trebuie se la desprindă din versete şi să le transmită cu căldură şi patosul caracteristic cuvântării bisericești.
Nu trebuie să se confunde comentariul ştiinţific cu predica omiletică. Expunerea ştiinţifică nu urmăreşte altceva decât să releve în expunerile ei sensul autentic al scrierilor sacre. Omilia însă urmăreşte scopuri practice. Sprijinindu-se pe exegeza ştiinţifică, ea explica şi aplică la viaţa credincioşilor învăţăturile cuprinse în textele sfinte.
Şi atunci ce este omilia? Omilia este cuvântarea bisericească prin care explicam şi aplicăm la viaţa credincioşilor învăţăturile unei periscope biblice în aşa fel ca aceştia să şi le însuşească şi să se călăuzească după ele în existenţa lor cotidiană.
În ce priveşte felurile omiliei, unii au vorbit despre omilie mică şi omilie mare, sau omilie inferioară şi omilie superioară. Omilia mică sau inferioară ar fi o tâlcuire biblică simplă, populară, fără folosirea vreunui mijloc oratoric. Cealaltă, cea superioară sau mare, ar fi o tâlcuire biblică de un nivel mai înalt, cu folosirea unor mijloace oratorice alese, cu o ordine şi o simetrie mai marcate.
O asemenea împărţire a omiliilor a fost respinsă pe motiv că orice cuvântare bisericească, fie ea omilie mică sau mare, trebuie să fie elaborate şi rostită la un înalt nivel oratoric, exegetic şi practice.
S-a propus şi o altă împărţire, anume s-a spus că ar fi mai potrivită împărţirea în omilii exegetice şi omilii tematice. Criteriul împărţirii constă în deosebirea modului de a proceda la tratarea unei pericope biblice unitare. Omilia exegetică formulează ideea centrală a pericopei numai la sfârşitul tâlcuirii ei, în timp ce omilia tematică palaseaza ideea principală la începutul explicării.
Dar nici împărţirea aceasta a omiliilor nu este pe deplin satisfăcătoare, din simplul motiv că şi una şi cealaltă nu au în vedere decât pericopele biblice care prezintă o unitate precisă. Încât, practicarea omiliei exegetice şi tematice ar lăsa în afara sferei ei de priză foarte mari părţi ale Sfintei Scripturi. N-are nimeni dreptul să priveze pe credincioşi de a cunoaşte întreaga Scriptură, lucru care se poate realize cel mai bine prin folosirea omiliei.
Desigur, explicarea omiletică a Scripturilor trebuie să se facă respectându-se regulile cuvântărilor bisericești, cum ar fi de pildă regulă unităţii expunerii, dar numai în măsura posibilităţilor. Fiindcă dacă sunt pericope care permit păstrarea unei linii precise în expunere, sunt în schimb altele care se lasă cu greu concentrate într-o singură învăţătura centrală, dar care trebuie să fie şi ele explicate prin omilii.
În acest din urmă caz legea liniei unitare trebuie să cedeze în faţa celorlalte evantaje, rezultând pentru credincioşi tâlcuirea omiletică a tuturor cărţilor Sfintei Scripturi (cf. Jungmann, Theorie, sunt în schimb altele care se lasă cu greu concentrate într-o singură învăţătura centrală, dar care trebuie să fie şi ele explicate prin omilii.
În acest din urmă caz legea liniei unitare trebuie să cedeze în faţa celorlalte evantaje, rezultând pentru credincioşi tâlcuirea omiletică a tuturor cărţilor Sfintei Scripturi (cf. Jungmann, Theorie der Beredsamkeit, 3 aufl, bd2, Friburg, pp 351).
Ce reguli trebuie luate în seamă la elaborarea şi rostirea omiliei?

1. 
   la tâlcuirea pericopei să nu se ocolească niciunul din punctele ei importante.
   
2. 
   Să nu se insiste prea mult asupra învăţăturilor despre care predicatorul ştie că sunt bine cunoscute credincioşilor. Aceasta pentru a nu le slăbi interesul de a asculta cuvântarea.
   
3. 
   Să fie clară şi pe cât posibil unitară. Claritatea şi unitatea depind şi de structură pericopei, dar şi de pregătirea predicatorului.
   
4. 
   Să fie practică, adică să nu alunece în tâlcuiri greoaie, abstracte, savante, desprinse de posibilităţile de percepere a credincioşilor, ci să se adapteze împrejurărilor concrete.
   

Ce avantaje comporta omilia faţă de predica tematică?
În primul rând, tâlcuirile omiletice aduc în mai mare măsură pe credincioşi în contact cu cuprinsul Sfintelor Scripturi. Omiliile dau mai multă Scriptura ascultătorilor şi, în acelaşi timp, le dau un imbold puternic de a citi ei înşişi cărţile sfinte.
În al doilea rând, faptul că sunt credincioşi care urmăresc cu greu o predică sintetică în desfăşurarea ei indica şi ea ca deosebit de utilă folosirea omiliei. Tâlcuirea omiletică mai puţin complicate, mai simplă poate fi urmărită şi înţeleasă mai uşor chiar de către ultimul dintre credincioşi cu un fond perceptive mai slab.
În al treilea rând, prin tâlcuirea în omilii separate a pericopelor paralele se ajunge la repetarea aceloraşi învăţături, fapt care înlesneşte în chip deosebit asimilarea învăţăturilor de către ascultători.
În al patrulea rând, o parcurgere a Scripturilor pe calea tâlcuirilor omiletice constitue pentru credincioşi o bună pavăza contra asalturilor prozelitiste ale curentelor religioase anarhice. Credincioşii care urmăresc curent cuvantariel exegetice pot reţine mult din sensul autentic al Scripturilor, ajungând astfel în condiţia de a nu aluneca uşor în cursele întinse de unii sau de alţii dintre adepţii diverselor curente sectare.
În sfârşit, omilia prezerva predica de înstrăinarea de Scriptură, de sărăcia de conţinut şi încremenire formală, iar pe predicator îl fereşte de şablon, iar pe ascultători de lipsa de interes pentru predică. Variaţia e o lege care trebuie observată şi în sfera propovăduirii. Dar de interpretarea omiletică sunt legate şi unele dezavantaje.
Cel mai important dintre ele consta în aceea că mulţimea învăţăturilor cuprinse într-o pericopă împiedica prezentarea lor într-un mod mai dezvoltat şi aprofundat. Nefiind timp suficient pentru adâncirea într-o omilie a fiecărui adevăr în parte, unii ascultători pot rămâne nelămuriţi şi neconvinşi de ele şi deci nehotărâţi în ceea ce priveşte aplicarea lor în viaţă.
Pe de altă parte, pentru preotul care în propovăduirea să pune accentul pe omilie, este dată primejdia de a lua drept misiune a sa simplă interpretare a Scripturilor. Exegetul poate ajunge să împinge la margine pe predicatori. Ispitit de explicarea exegetică a textelor, preotul se poate găsi în situaţia de a nu mai găsi timp şi pentru zidirea sufletească a credincioşilor. În locul cunoaşterii vii a Scripturilor, se poate substitui o cunoaştere uscată, fără putere de înviorare.
Încât oricât de utilă ar fi, omilia nu poate înlocui predica tematică. E bine, e necesar să ne folosim de ea, dar n u cu exclusivitate.
25. PREDICA TEMATICÃ

Termenul predica apare de pe vremea lui Lactanțiu (sec.. III-IV), (cf. P. Procopovici, Introducere în Omiletica, în Candela 1946, p. 336).

Precum omilia, aşa şi predica e axată pe textele Sfintei Scripturi, cu deosebirea că în timp ce textul omiliei îl constitue o pericopă sau mai multe, textul predicii propriu-zise e alcătuit dintr-un verset-doua, din care cuvântătorul scoate tema cuvântării sale.
Întrucât predica tematică îşi precizează chiar de la început şi anume din introducere, învăţătura pe care vrea s-o dezvolte, şi întrucât această învăţătură e desfăşurată sistematic şi e întărită prin dovezi corespunzătoare, ea se mai cheamă şi predica sintetică.
Cel dintâi omilet care acorda atenţie predicii tematice este Origen († 254). El face distincţie între omilia exegetică axată pe teme biblice citite la slujbe (pe vremea lui încă nu există rânduiala pericopelor) şi între Logos, sermo, cuvântarea tematică.
Împrejurările care l-au determinat pe Origen să facă această diversificare au fost felurite.
Una a constituit-o faptul că Marele Alexandrin era uneori nevoit să vorbească în legătură cu temă pe care la slujba i-o indica episcopul. Se ştie că în vremea aceea episcopul indica ce anume din Scriptură să se citească în cadrul cultului şi tot el indica ce texte să fie explicate analytic şi ce temă să fie tratată sintetic.
O altă împrejurare care l-a determinat pe Origen să acorde interes şi predicii tematice a fost contactul lui cu oamenii mai luminaţi care nesimţindu-se satisfăcuţi în pretenţiile lor de ceea ce li se oferea în creştinism pe calea omiliei analitice aşteptau ca învăţătura Evangheliei să le fie prezentată mai adncit. Lucru evident, nu se putea face decât prin predici tematice.
Şi mai mult impuneau necesitatea predicii ereticii. E limpede că arătarea netemeiniciei punctului de vedere ereticesc pe de o parte, iar pe de altă prezentarea adevărului creştin în măreţia şi strălucirea lui nu se putea efectua decât prin folosirea predicii tematice.
Menţionăm şi împrejurarea că Origen era de convingere că predica nu este numai rezultatul unei inspiraţii de sus, dar şi al unui susţinut effort personal. Şi, fireşte, aspectul acesta ieşea mai bine la iveală în predica tematică unde era nevoie de închegarea unui plan unitary, de argumente temeinice menite să arate îndreptăţirea învăţăturii de a pretinde să fie aşezată la temelia vieţii, de luări de atitudine faţă de alunecările ascultătorilor, etc.
În veacul al patrulea nu numai că nu s-au împuţinat, dar s-au înmulţit temeiurile care au determinat conducerea Bisericii să se ocupe şi cu dezvoltarea predicii tematice.
Astfel, în acest secol Biserică a ştiut să folosească libertatea dobândită prin Edictul de la Milano şi în domeniul propovăduirii. Eliberarea de primejdia persecuţiilor a lăsat disponibile puteri pe care Biserica le-a folosit nu numai în direcţia creării unui cadru organizatoric, canonic mai corespunzător, dar şi în direcţia formelor de transmitere a învăţăturii descoperite, deci şi în direcţia dezvoltării predicii tematice.
Lucrul acesta trebuia făcut cu atât mai mult cu cât, printre cei convertiţi la creştinism erau tot mai mulţi cu un nuvel cultural mai ridicat, fapt care cerea din partea conducătorilor bisericești un effort sporit în ce priveşte dezvoltarea şi utilizarea predicii tematice, socotită cea mai potrivită pentru asemenea situaţii.
Pe de altă parte, nu puţini dintre cei trecuţi la creştinism aduceau cu ei din lumea lor unele vicii şi practice rele ca lăcomia, necurăţia, orgoliul, nedreptatea, superstiţia, egoismul, fapt care de asemenea impunea o mai insistentă recurgere la serviciile predicii tematice.
În ce priveşte ereziile, acestea nu numai că nu s-au stins în veacul patru, dar dimpotrivă au apărut altele noi. Evident, predicile tematice îşi aduceau aportul lor şi în acest domeniu al respingerii argumentate al diferitelor rătăciri dogmatice.
Trebuie amintit apoi că şi veacul la patrulea este veacul în care propovăduirea bisericească se întâlneşte cu oratoria nebisericeasca. Este veacul în care aproape n-a existat predicator creştin de forţă care să nu fi trecut prin şcolile de retorică ale vremii. Un Vasile cel Mare, grigorie de Nyssa, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur au ucenicit ani îndelungaţi la şcolile vestiţilor dascăli de retorică de atunci. Desigur, în propovăduirea învăţăturilor descoperite ei au ştiut păstra măiestriei retorice locul secund, dar nu e mai puţin adevărat ca conştienţi de contribuţia pe care mijloacele formale ale artei retorice o puteau aduce în efortul de transmitere mai eficientă a învăţăturilor ei, Părinţii nu s-au sfiit să le utilizeze în activitatea lor kerigmatica.
Le-au folosit atât în omilia exegetică, axate, cum se ştie, pe explicarea şi aplicarea pericopei, cât mai ales în predica tematică. Mai ales această ultimă formă de propovăduire a beneficiat de mijloacele artei oratorice atât de utile pentru argumentare, formarea convingerii, respingerea concepţiilor greşite, etc.
Se pune întrebarea: ce avantaje prezintă predica tematică faţă de omilie?
1. Mai întâi trebuie relevat faptul că într-o predica tematică învăţătura poate fi mai bine dezvoltată şi adâncită. Aceasta datorită faptului că spre deosebire de omilie care se explică şi se aplică pe un grup întreg de versete biblice, predica porneşte obişnuit de la un singur verset în care e cuprinsă învăţătură ce urmează a fi transmisă ascultătorilor. Şi, evident, una este a lămuri într-un timp de…un singur verset şi alta e a explica şi aplică o pericopă întreagă.
În al doilea rând, predica sintetică comporta avantajul că una din legile de bază ale cuvântărilor bisericești e legea închegării unitare a expunerii poate fi mai bine respectată în predica tematică decât în omilie. Pericopele biblice monotematice sunt puţine, cele mai multe lăsându-se cu greu concentrate într-o idee centrală.
În al treilea rând, expunerea învăţăturii creştine în cuvântări bine închegate şi temeinic argumentate asigura o mai bună pregătire a credincioşilor şi, eo ipso, mai bune condiţii de aplicare în viaţă a învăţăturilor propovăduite.
Faptul că în cele 10-15 min. cât se cuvine să dureze o predică se insistă asupra uneia şi aceleiaşi învăţături, implica pentru ascultători avantajul de a-şi concentra toate puterile într-o singură direcţie, aceea a învăţăturii predicate, de a o cuprinde cât mai deplin şi de a o converti în motive de activitate practică.
Dar folosirea predicii sintetice prezintă şi unele dezavantaje.
2. Din punct de vedere material predica tematică e expusă pericolului de a se îndepărta de izvorul ei principal: Sfânta Scriptură pe de o parte, iar pe de alta de a-i denature înţelesul şi spiritual. Materialul documentar precum şi consideraţiile personale asupra textului ispitesc uneori pe predicator în aşa măsură, încât sensul autentic al versetului ajunge a fi diluat până la desfigurare.
Desigur, predica reclamă şi effort personal, dar acest effort, acest aport subiectiv trebuie să rămână mereu în limitele indicate de sensul pe care sfinţii autori l-au pus în textele biblice revelate.
Din punct de vedere formal, predica propriu zisa poate alunecă în inconvenientul de a împinge pe un plan secundar scopul principal al cuvântării bisericești, care, se ştie, este zidirea sufletească a credincioşilor, şi de a da întâietate artificiului rhetoric.
Experienţa arată că mai ales cei ce au sau cred că au un oarecare dar al vorbirii, se lasă uşor prinşi în mrejele unei expuneri înflorite, năvalnice, spumoase care se poate să uimească, dar de zidit nu zideşte nimic.
Ideal este deci de a face uz atât de omilie, cât şi de predica tematică, valorificând la maximum avantajele fiecăreia şi ocolind, pe cât e cu putinţă, dezavantajele, primejdiile cărora fiecare din aceste forme ale propovăduirii sunt expuse.