Disciplina omileticii

Calităţi religios – morale

Principala însuşire religioasă a preotului predicator este convingerea tare despre adevărul total şi definitiv al dumnezeieştilor Evanghelii. Convingerea cã în afara sferei de înrâurire a învăţăturii dumnezeieşti, în afara comuniunii cu Hristos umanul în toate manifestările lui, rămâne cu un minus esenţial, conferă preotului tăria de a fi un neînduplecat şi statornic propovăduitor al cuvântului.

Un predicator lipsit de convingere cade repede pradã ezitărilor, lucrului de mântuială, platitudinii, plictiselii.
Predicatorul adânc convins de adevărul învăţăturii convinse e zelos, e mereu preocupat de ceea ce trebuie să spună, trăieşte viu sentimentul cã prin el vorbeşte Iisus Hristos Însuşi.
Lipsită de sprijinul unei convingeri tari, a unei credinţe vii, cuvântul e slab, anemic, fără sevã şi forţã, şters, rece, plictisitor, fără priză, fără autoritate.
Numai convingerea adâncă conferă cuvântului puterea de răscolire şi impresionare care înmoaie inimile, dezarmeazã pornirile potrivnice, înfrânge ultimele rezistenţe. Convingerea adâncă e sufletul predicii. O convingere simulată, făţărita, dă sunet fals chiar şi unei predici savant construită şi cu talent rostită.
Convingerea modelează şi fizic pe propovăduitor, anume îl modelează în aşa fel că văzându-l îţi poţi da seama de acea undă a evlaviei care îl învăluie, de obicei, pe cei ce au acceptat ca destin al lor slujirea lui Hristos, în folosul oamenilor.
Convingerea îşi pune amprenta pe întreaga viaţă a predicatorului în sensul cã unul ca acesta va propovădui nu numai prin cuvânt, dar şi prin viaţa sa de toate zilele. Acolo unde predica e redusă doar la cuvânt, se poate spune cã e prezent un important minus în convingerea predicatorului.
De convingere e strâns legată practicarea şi săvârşirea sfintelor slujbe, meditaţia şi mai ales rugăciunea.
“Un predicator zise într-o zi unuia care lucra la pietruirea unei străzi: aşa aş dori să ciocănesc eu inimile oamenilor cum ciocăneşti dumneata aceste pietre”. Lucrătorul rãspunse: “Atunci trebuie să lucraţi în genunchi”. Aşa trebuie să lucreze predicatorul care vrea să aibă cale deschisă spre inimile ascultătorilor: să lucreze în genunchi, adică să roage perseverent pe Domnul ca să-i dea duhul înţelepciunii şi Harul spre preamărirea numelui Său”.
Principala calitate morală a preotului predicator este dragostea, nu cea din înclinare, care este selectivă, ci cea agapică. Adică iubirea la modul dumnezeiesc, care se apleacă dezinteresat asupra tuturor pentru a-i ridica, îmbărbăta, mângâia, sprijini în efortul lor spre plenitudine.
Iubirea agapică îl pune pe preot în condiţia de a aşeza şi menţine constant în centrul preocupărilor pe păstoriţii sãi în scopul ridicării fiecăruia în parte şi a tuturor ca parohie la nivelul de subiecţi ai iubirii agapice. Pătruns până în adâncul fiinţei sale de dragostea dumnezeiască, preotul predicator urmăreşte să convertească pe ascultătorii săi în oameni capabili să practice ei înşişi iubirea dezinteresată, slujitoare, faţă de semenii lor.
Determinându-l pe preot să pună constant în centrul preocupărilor pe enoriaşi, iubirea agapică îl pune prin însuşi acest fapt la adăpost de egoism şi totodată îl face disponibil pentru desfăşurarea unei propovăduiri susţinute întru slujirea prin instruire şi educare a parohienilor.
Dintre celelalte calităţi morale strâns legate de prima, mai menţionăm: onestitatea, bunătatea şi prudenţa.
Onestitatea îl obligã la sinceritate şi corectitudine în tot ce spune. Îl obligã sã redea exact textele folosite în desfăşurarea predicii. Să nu le redea trunchiat. Să nu le răstălmăcească sau să le deformeze.
Predicatorul onest se fereşte de sofisme şi foloseşte argumentele cu respectarea regulilor logicii.
Onestitatea îl obligă pe preot să recunoască meritele, calităţile, dreptatea, chiar dacă posesorii lor nu sunt credincioşi, şi invers, nu se sfieşte să arate cu degetul lipsurile, abaterile, scăderile, chiar dacă cei ce le au sunt membri ai Bisericii lui Hristos Domnul.
Comportamentul onest atrage respectul chiar din partea neprietenilor, după cum lipsa de onestitate poate îndepărta chiar pe prietenii cei mai credincioşi.
Bunătatea e iubirea manifestate faţă de cei ce nu o merită.
Preotul nu e numai un slujitor al cuvântului, dar şi un mijlocitor al îndurărilor şi harurilor dumnezeieşti; el este şi un convertitor, un mântuitor.
Nu poţi mântui însă pe nimeni dacă nu eşti bun faţă de el. Poţi să vorbeşti cu mare măreţie, să dezvolţi cugetări înalte într-o închegare logică ireproşabilă, dar dacă sufletul din care izvorăsc toate acestea e fără bunătate şi lipsit de înţelegere faţă de mult prea înclinată spre alunecare fire umană, efortul tău poate rămâne fără rezultat.
De aici necesitatea ca preotul predicator să ocolească ieşirile agresive, reproşurile aspre, usturătoare; să se ferească de apostrofe violente, jignitoare, dispreţuitoare, care mai mult îndepărtează decât apropie de Dumnezeu şi de Biserica Sa.
Din inima ta de preot să se reverse mereu asupra păstoriţilor care nu încetează de a fi mereu fraţii tăi, iar tu, fratele lor, ceva din dumnezeiasca îndelunga răbdare şi bunătate a Mântuitorului.
Bunătatea însă nu trebuie confundată cu slăbiciunea. Nu-ţi poţi duce credincioşii la mântuire dacă alterezi adevărul evanghelic, amestecându-l cu învăţături străine sau acomodându-l slăbiciunilor şi înclinărilor inferioare ale ascultătorilor.
Să fie bun predicatorul, dar şi preudent. Prudenţa îl obliga de a folosi dim amvon glume, scene hazlii, expresii care produc tulburare. Să se ferească de a întreţine ura, neintetelegerile, pornirile spre ceartă şi răzbunare. Să fie mereu conştient că misiunea sa este aceea de a apropia, de a înfrăţi, nu de a dezbina şi învrăjbi.
Să fie rezervat faţă de vorbele răutăcioase şi acuzaţiile răspândite în public contra să. Singura sa grijă e de a nu da nici un temei real unor asemenea acuzaţii.
Prudenţa nu trebuie însă să-l împiedice să fie zelos, adică cu permanent neastâmpăr în lucrarea propovăduirii.
Cuvintele Marelui Apostol: “Astfel iubindu-vă cu plăcere voim să vă dăm nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci încă şi sufletele noastre pentru cã ne-aţi fost iubiţiȚ (I Tes. 2, 8) ard puternic în sufletul unui preot zelos. Chiar când nu e ascultat, nu se dă bătut, ci o ia de la capăt cu mai multă bărbăţie, cu şi mai multă încredere, rostind împreună cu vestitul episcop al Iponiei: “dacă va predic îmi mântuiesc sufletul. Dacă voi nu mă ascultaţi şi eu totuşi voi continua să vorbesc, îmi voi mântui sufletul. Dar eu nu vreau să mă mântuiesc fără voi” (Sermo 16, C. 2, MPL 38, 125). Preotul zelos nu se cruţă, nu se lasă biruit de comoditate. El ştie că aparţine lui Dumnezeu şi aparţine şi credincioşilor, care au drept asupra timpului, muncii, pregătirii şi, uneori, chiar asupra sănătăţii parohului lor.
Prin eforturi continui, stăruitoare, împinse, dacă e nevoie până la mucenicie, predicatorul zelos va căuta să corespundă cât mai deplin încrederii pe care Hristos cel ce l-a hirotonit, Biserica ce l-a trimis la lucru şi păstoriţii care l-au primit, şi-au pus-o în el.