Discografie: I. JaMes Brown I feel Good, NanCy SinAtRa Bang Bang >II. KeLis Milkshake

Trenul fără nași

Marcus ajunsese la concluzia că durerea lui era bădărancă. Sunt dureri care înțeleg o aluzie atunci când nu le vrei. Sunt dureri care îşi văd de drum după un algocalmin, însă durerile lui erau extrem de prost crescute şi, în ciuda antalgicelor pe care le îndesa în el, se încăpăţânau să-i rămână în corp, subțiindu-l de vitalitate, vlăguindu-i voința de a rezista, anulându-i orice proiect imediat, retezându-i orice formă de mișcare. Era o durere proastă şi prost educată şi prezenta manifestări comune cu oamenii de același fel. Există acel gen de musafiri enervanți, care se autoinvită şi, în pofida împotrivirii voalate (nu am nimic să vă ofer, sunt foarte obosit, mă pregăteam să mă culc, aş dori să fac sex turbat etc.) îți pun stăpânire pe casă. Sunt gălăgioşi, asociind buna dispoziție cu zgomotul, sunt murdari şi îşi lasă cu generozitate noroiul de pe pantof pe covoarele proaspăt curăţate, vorbesc exclusiv tâmpenii numai de dragul de a spune ceva, îşi aduc băutura pe care ţi-o oferă ție, dar pe care o beau numai între ei, scotocesc prin toata casă ca niște hârciogi hiperexcitați cu cocaină, se minunează în faţa celor mai intime lucruri ale tale, pe care le descoperă prin funduri de sertare, în dulapuri bine închise, îți schimbă muzica din combină şi modifică setările calculatorului după setările lor de la serviciu, pe care le consideră că fiind universal valabile, îți încearcă patul din dormitor, aruncând haosul în lenjeria de pat, eventual, dacă ești lipsit de noroc, îți sparg câte un pahar din setul la care țineai cel mai mult, după care se scuză inutil cu un zâmbet tâmp şi exclusiv de complezenţă în spatele căruia se ascunde nepăsarea pentru tine şi casa ta şi, după ce ţi-au vandalizat toată intimitatea, se retrag la fel de gălăgioşi, isterizându-ţi vecinii cu vuietul bancurilor răsuflate şi al chicotelilor obscene. Durerile lui Marcus se încadrau în ordinul musafirilor nepoftiți şi bădărani. Tocmai de aceea, atunci când se sătura de invazia musafirilor care îi limitau mișcările şi gândurile la simple grimase, gemete şi spasme involuntare, Marcus îşi scotea artileria grea şi îşi îndepărta intrușii cu fumuri adânci de iarbă selectată din cele mai sigure surse, bine prelucrate în arborele bronşic. S-a ridicat de la masă fără să spună nimic, nu pentru că nu ar fi dorit, ci pentru că valul de sânge cu cheaguri negricioase care îi invadase gura i-ar fi umplut de hematii şi resturi gastrice pe interlocutorii săi şi le-a făcut semn să-l urmeze. Apoi cu pași repezi şi-a îndreptat atenția către toaleta cea mai apropiată, pe care a gratulat-o cu esențele bolii sale. S-a șters de broboanele de vomă amestecată cu sudoarea suferinței şi, însoţit de ceilalți doi parteneri de timp pierdut, s-a îndreptat către băncuţa de lângă morgă, unde întunericul ascunsese detaliile neglijenţei umane, lăsând imaginația să-şi modeleze propriile contururi.

Call you up in the middle of the night

Like a firefly without a light
You were there like a slow torch burning

I was a key that could use a little turning

Lucia a privit chipul lui Marcus, modelat de flacăra brichetei în umbre înfricoşătoare şi sclipiri parțiale nebunești şi, deși s-a simțit înfricoșată de el, şi-a apropiat trupul înfiorat de răcoarea nopții de cel care, pe nevăzute, prelucra cu dibăcie iarba şi tutunul în ceea ce avea să fie al șaselea sau joint. Îşi terminase programul, însă nu avea către ce să se grăbească, cele trei idioate de colege de apartament erau la fel de bete şi de ridicole la orice oră s-ar fi întors, iar, în afară de ele, nu avea pe nimeni care să-i motiveze vreo urmă de grabă de a-i părăsi pe cei doi bolnavi. S-a trezit cu jointul gras care fumega albicios în întuneric în faţa buzelor şi, fără să stea pe gânduri, ascultând un reflex reprimat timp îndelungat, a apucat filtrul cu buzele şi a smuls din amestecul relaxant fumul care şi-a dansat drumul către plămâni, lovindu-și inconsistenţa iritativ lăptoasă de tunicile traheii. Imaginea lui Marcus s-a dedublat pentru o clipă în lacrimile care i-au înecat ochii, pentru ca apoi să dispară complet din cauza refluxului violent care i-a golit globii oculari de umori. A clipit des, încercând să-şi refacă umezeala oculară, însă s-a simțit uscată, cu gura avidă de lichide, cu creierul stafidit de seceta indusă de cucută. Lângă ea, l-a simțit pe Marcus zâmbind tâmp, cu privirea aruncată undeva departe, scăldându-se în amintiri sau, cine știe, explorând curios limitele imaginației. S-a simțit brusc obosită de realitate şi şi-a așezat capul pe umărul lui Marcus, lăsându-şi inconștientul să-i cucerească particulă cu particulă corpul scârbit de atâta realitate şi atât de puţină fantezie. S-a simțit neliniștită, așteptând ceva, așa cum făcuse toata viața, stând inertă pe o banchetă într-o sală de așteptare a unei gări.

So tired that I couldn’t even sleep

So many secrets I couldn’t keep
Promised myself I wouldn’t weep

One more promise I couldn’t keep

Da, era într-o gară, toată viața ei fusese o gară din care nu se mișcase nicio clipă, în interiorul căreia îşi plimbase pașii pe diferite peroane, crezând că sunt alte orașe, însă întorcându-se invariabil la sala de așteptare, atât de cunoscută, cu banchete incomode, mirosind a vechi. Se uitase de nenumărate ori la mersul trenurilor, neștiind ce tren să aleagă, conversase cu toți necunoscuții care așteptaseră şi ei trenuri în gara ei, însă nu mai ținea minte pe niciunul. De îndată ce se urcau în trenul lor, imaginea dispărea din memoria ei. Ceruse la Informații detalii despre trenul ei, însă niciodată, nici un impiegat nu știuse să i le ofere, așa că se mulțumise să aștepte în continuare. Alergase uneori după vreo locomotivă, însă aburii îi încetiniseră pașii, iar frica îi oprise avântul şi locomotivele se duseseră, lansând în urmă mirosul de lemn încins. Isi căutase drumul profitând de lumina felinarelor însă circularitatea lor o aducea mereu pe același peron de unde plecase, mai obosită, mai nesigură, mai plictisită şi mai deznădăjduită. Confundase renovarea gării cu schimbarea ei şi căzuse fericită în capcana culorilor proaspete, însă atunci când timpul îşi lăsa patina asupra formelor descoperea nenorocirea cunoscutului, nenorocul contururilor neschimbate. Petrecuse nopți, săptămâni şi uneori chiar ani în compania unor necunoscuți pe care ajunsese să-i cunoască şi începuse să se obișnuiască cu gara ei şi cu compania lor, însă toți se pierduseră în vagoane întunecate care părăsiseră gara, lăsând câte un bilet la ghișeul de informații. Uneori fusese invitată în vagoane de mecanici mustăcioși, dar refuzase toate rapidele care poposiseră pe linia unu timp de o țigară, rămânând cu batista la ochi de fiecare dată când ultimul vagon se pierdea în zare. Prin faţă îi trecuseră trenuri cu figuri familiare, care îi zâmbeau de la cușete, care îi aruncau bomboane de la vagoanele restaurant, care îi vorbeau prietenos cât timp se schimba locomotiva, dar care, însă, nu se oferiseră niciodată să o ia cu ei spre gara lor.

It seems no one can help me now

I’m in too deep
There’s no way out

This time I have really led myself astray

Iar acum stătea din nou în gara ei, pe o băncuţă izolată, însă de data asta era hotărâtă să se suie în primul tren către oriunde, să sfideze nașii care îi vor cere biletul, să le arunce în faţă toate motivele pentru care ea, şi numai ea, era singura care ar putea să călătorească fără bilet ca să scape de gara cu peroanele roase de pașii ei, cu felinarele îmbibate de privirile ei, cu mersul trenurilor indus de nevrozele ei. Un chiuit prelung de locomotivă îndurerată s-a auzit din depărtare şi avangarda luminoasă a farurilor a iluminat peronul pustiu al gării. Lucia a ţâşnit în picioare, s-a uitat în stânga şi în dreapta, însă şi-a dat seama că tot bagajul său şi-l purta în suflet așa că, însuflețită de nerăbdare, a început să tropăie pietrișul peronului în așteptarea trenului neanunțat în nici un difuzor al gării. S-a suit fără nici o ezitare în ultimul vagon şi a privit de pe scară cum gara ei se micșorează până la dispariţie şi abia după ce a avut certitudinea că şi-a părăsit ireversibil peroanele învăţate pe de rost şi clădirea gării renovată de atâtea ori, însă rămasă neschimbată, a păşit exuberantă în vagon, croindu-și drum către locomotiva unde spera să găsească indicații despre destinația trenului. A trecut prin vagonul unde mustăcioși zâmbind libidinos cântau la țambale dezacordate, unde prichindei analfabeți se pudrau prețioși ca să intre în emisie, unde limitele orientului se încolăceau în efuziuni puțind a balegă stătută cu scursurile infracționale ale Deltei Dunării. Şi-a croit cu greu drum prin straturile de dolari şi euro azvârliți din brăcinarele colcăind de aur şi arginti şi din greşeală a călcat pe cap un prichindel care orăcăia sonete în H major, de proveniență etnică minoritară nomadă , s-a ferit de flegmele oferite cu generozitate de tovarasii prichindelului cu gura mare şi a evitat cu greu şuriele învârtite măiastru de gărzile de corp ale artiștilor căldăritului şi ursăritului cu corzile vocale inflamate de mascările ejaculate în eter. A trecut apoi cu inima încă pâlpâind de frică în vagonul unde o ceată de femele şifonate de abuzuri chirurgicale îşi masau sânii de plastic şi fesele îmbibate cu mușchi de import pe ritmuri moderne, cu ochii încercănaţi de farduri scumpe, mișcându-şi buzele umflate sub presiune că niște pești. A văzut femei stând ca în criză de hipoglicemie, leșinate pe sofale purpurii, zguduindu-și șuncile pectorale în ritmuri împrumutate de la alții, a văzut tinere în care se implantaseră femei cotcodăcind sincron şi zbuciumându-se la unison cu mişcări sacadate şi gestică obscenă, s-a ferit la timp de cracii despuiați şi turbulenți ai unor balerine delicate ca un rinocer care îşi etalau talentele într-unul din compartimente, a mirosit umorile unor curviştine de cartier care, îmbrăcate strident şi dezbrăcate obscen, felau şi abuzau cu sârguință replici din ghips ale unor mădulare celebre şi apoi a pătruns în alt vagon unde spera să găsească un petic de liniște. A găsit în schimb o adunătura de bărbaţi în costume elegante şi femei în taioare stricte, care vopseau porci plini de noroi şi lături, transformându-i în unicorni pe care mai apoi îi prezentau unei adunări de gură cască, împingându-i spre niște cabine de vot făcute din sticlă. Atat bărbaţii, cât şi femeile, purtau petele murdăriei şi verzeala mucegaiului putrezit pe hainele lor scumpe, însă asta nu îi împiedica pe tembelii din faţa lor să aplaude oligofren la toate trucurile lor de metamorfoză temporară a porcului guițător în unicorn purissim. Lucia şi-a dat seama că locul ei nu este în acest tren şi s-a azvârlit în gol. Norocul ei a fost că trenul trecea pe un pod uriaș, astfel încât, în loc să se zdrobească de pământ, Lucia a planat ușor ca un fulg în golul umplut de întuneric şi golit de mister. A simțit apropierea solului şi s-a chircit cu genunchii la piept, așteptând să se zdrobească, însă şi de data asta a fost salvată. Apa i-a invadat nasul şi gura, iar răceala lichidului i-a deșteptat simțurile îmbătate de căderea în gol. A dat din mâini şi din picioare, iar apa a aruncat-o ca pe un intrus pe un mal pietros. A strâns pietrișul fin în pumni, iar plămânii săi au evacuat în valuri succesive de tuse apa care se încăpăţâna să-i îngreuneze respirația. A privit în urmă şi a văzut cum apa se răzgândise şi se îndrepta fioros şi liniștit către ea, căutând să ia înapoi ce înainte crezuse că nu-i aparține. Brațele puternice ale lichidului se încolăciseră în jurul picioarelor, îngreunându-i înaintarea, însă Lucia s-a smuls din strânsoarea lor şi a început să alerge pe grohotișul pantei de deasupra ei, căutându-şi salvarea. Degetele i s-au îmbăiat în sângele unghiilor smulse de pietrișul neprietenos, coatele i s-au zdrențuit, iar genunchii şi tibiile au sângerat, lăsându-şi dârele purpurii ca amintire a trecerii ei pe pietrele ascuțite care îi înfigeau sute de pumnale la fiecare atingere. Şi-a simțit pieptul zbătându-se să iasă din chingile coastelor şi s-a forțat să fie mai iute ca el. A simțit limanul suferinței ei şi, cu corpul însângerat, tăvălit în praful agresiv al pietrișului, s-a azvârlit peste un ultim hop, a apucat marginea versantului cu mâna mai puțin însângerată, şi-a tras greutatea durerilor generalizate de plăgile care supurau efervescent într-o reacție chimică a suferinței şi s-a azvârlit cu ultimele puteri, pe platoul izbăvirii. A ridicat pleoapele în a căror consistenţă se adunase tot efortul său şi a privit deasupra capului său. Pe o buturugă răsturnată ingenios stătea Marcus cu un joint în mâna dreaptă şi se uita la ea cu ochii injectați, zâmbind tâmp, așa cum făcea de fiecare dată când îşi părăginea encefalul. Lucia s-a surprins zâmbindu-i duios şi s-a simțit în siguranță lângă el.

Runaway train never going back

Wrong way on a one way track
Seems like I should be getting somewhere

Somehow I’m neither here no there

— Iarba ar trebui declarată medicament social.

Marcus vorbea ca un înţelept discipolilor săi. Îşi mângâia bărbia cu repeziciune şi îi privea cu un aer blazat când pe Lucia, când pe Luca.

— Iar atunci când îți iei rămas bun, este indicat să o faci într-un mod plăcut, apelând la caracterul de animal social al indivizilor şi nicidecum la cel de animal sensibil, guvernat de emoții, pentru că vei eșua lamentabil, iar lumea nu te va ţine minte decât atât timp cât îți vei face numărul emoționant. În schimb, o petrecere reușită va menține deschise canalele evocării continue, iar dispariția ta va fi asociată cu un eveniment fericit care merită amintit în cadrul altor evenimente fericite şi nicidecum ca un final hollywood-ian siropos. Drept epitaf, eu am avut o petrecere. Nu sunt un original şi am decenţa să mă accept în totalitate așa cum sunt, şi, prin urmare, nici decizia de a mă desparți printr-o petrecere gigantică de cei pe care la răstimpuri îi consider prieteni nu imi aparține mie. Mi-am îngăduit luxul pe care numai bolnavii incurabili şi-l permit şi anume acela de a-mi programa despărțirile, de a-mi monitoriza adio-urile pe un grafic în care, pentru mine, nu eu, ci lumea este cea care moare cu fiecare faţă familiară de care mă despart, cu fiecare îmbrăţişare pe care o ofer, cu fiecare sărut înlăcrimat pe care îl recepționez în plin pe obraji, cu fiecare poza pe care îmi las amprenta încercănată. Îmi adun rămăşiţele nopților în crâmpeie de conversație pe care le tăinuiesc în albumul amintirilor celorlalți şi îmi coagulez puzzle-ul incert al existenţei mele într-o singură seară de dezmăţ total şi de anarhie decadentă. Mi-am organizat meciul de adio pe stadionul în care îmi jucasem rătăcirile, alături de suporterii care îmi fuseseră martori la decădere, sub luminile halucinante ale reflectoarelor care îmi fuseseră nocturnă, revelator înşelător, cu lumini şi umbre ticăloase, al abuzurilor şi al declinului. Am ajuns un asemenea stadiu de părăginire encefalică, încât îmi este imposibil să-mi mai aduc aminte detalii precise despre evenimente trecute. Creierul meu este ca o casetă pe care un casetofon modest din punct de vedere tehnic o ciupește din când în când şi pe care ești nevoit să o lipești cu scoci. Caseta continuă să funcționeze, însă informația acoperită de scoci se pierde. Viața mea este o suita surprinzătoare de scociuri înşirate pe o casetă ciuruită de abuzuri, excese, ispite şi decăderi succesive către limitele de jos ale existenţei. Nici măcar nu mă mai chinui să țin minte ce mi se întâmplă, este o bătălie pierdută, mintea mea nemaifiind decât un câmp de lupta semănat de cadavre, îmbăiat în sânge împuţit de prafuri, sugrumat de ruinele propriilor mele vise. Așa că nu voi putea să vă dau multe detalii despre acea seară. Însă pot să va spun că, datorită situației speciale a sănătăţii mele, mi-am permis să renunț la frica de apoplexie sau la angoasa de a cădea cu inima crăpată de la pastile şi să abuzez conștiincios de toate extaticele, halucinogenele şi ierburile din preajma mea. Am mâncat pastile, am inspirat aer cu pulberi albe, am umflat plămânii cu fumuri vegetale, am tricotat cu neuronii mei poveşti fabuloase, mi-am deșirat algoritmii realității. Apoi m-am așezat. Şi am stat. Torţa se stinsese, iar eu stăteam vlăguit de viață, cu lista to do-urilor subliniată, cu mințile zdrobite înainte de corp, cu ochii goliți de emoții şi cu vintrele schimonosite de patologii, stins. În jurul meu, lumini şi umbre îmi umpleau câmpul vizual cu colţuri şi rotunjimi nesigure, cu forme schimbătoare, cu aburi şi mister. Mi-am inventoriat viața şi mi-am cercetat diferitele răbojuri. Da. Le făcusem pe toate, le simțisem pe toate, le văzusem pe toate, natura nu făcea decât să mă scutească de plictiseala unei vieți lipsite de adrenalina, de spaimele de necunoscut, de emoțiile premierelor. Mi-am dat seama atunci că de mult încetasem să-mi mai fac planuri. Nu mai plănuiam nimic pentru că nu mai aveam nimic de descoperit. Mulțumit de bilanț şi presat de o vezică agresată de alcoolul filtrat de rinichi, sau de ce mai rămăsese din ei, m-am hotărât să mă ușurez de această povară, singura de altfel care mă mai apăsa. Lumină, prea multă lumină, o explozie de lumină. Feţe care râd. Oameni, mulți oameni, mâini pe mine. Brânciuri, sudoare, parfumuri, muzică,dulce, flori, Yssey Myake, Hugo, pantaloni de piele, cururi goale, sâni, șampanie, gâl gâl gâl, greață, ruj, spumă, sărut, brânciuri, oameni, sudoare, bași, parfumuri, dulce, ecrane, flori, Yves Saint Laurent, Pacco, pantaloni de piele, cururi goale, sâni, șampanie, gâl gâl gâl, greață, ruj, spumă, brânciuri, oameni. În fine, holul care este gol. Ultima ușă pe dreapta toaleta bărbaţilor, tărâm al izbăvirii mele fiziologice. Penultima ușă pe dreapta, toaleta femeilor, tărâm al promiscuității citadine şi al împreunărilor la întâmplare. (Nu știu de ce, dar dacă e să faci sex în toaleta vreunui club, cu siguranță va fi în toaleta femeilor). Profit de singurătatea absolută în care mă încercuieşte holul şi mă opresc obosit de călătoria inițiatică de la masa mea şi până la toaletă. O ușă se deschide şi deja îmi blestem poziționarea în spațiu şi timp. Nu am chef să întâlnesc pe nimeni, vreau doar să mă piş. Şi… liniște. Atât de multă liniște. Spațiul s-a evaporat iar timpul s-a rostogolit rușinat într-un colţ uitat al conștienţei mele. Am văzut un înger ieșind din toaleta fetelor. Avea chip de femeie, dar era un înger. Părul blond, îndeajuns de lung cât să-i acopere urechile şi îndeajuns de scurt cât să-i dea un aspect de copil răspândea mirosuri proaspete, iar şuviţa indignată care se răstea la ceruri, dezordonată, refractară la pieptăn, o făcea irezistibilă. O gropiţă îi umplea obrazul de senzualitate iar nasul nervos adulmeca obraznic alienarea mea. Am fost tentat să mă reped să-i mușc buzele care îți ordonau să fii curios şi să le guşti, care îşi desenau conturul nonșalant peste pielea fină a feţei mirosind a flori de câmp, a prospețime şi inocenţă. Ochii curioși, frumoși şi limpezi ca ai unui copil se ascundeau după o pereche de ochelari ştrengăreşti care o transformau în ființa duală, femeie dedicată senzualității şi copilă ingenuă, ocrotită de ispite prin propria inocenţă. Mi-a zâmbit şi atunci viscerele s-au detașat din chingile anatomice care le țin suspendate în interior şi mi-au căzut cu violenţă în stomac, aglomerându-l, solicitându-l la maxim, sleindu-l de senzații. Ființa era înconjurată de ambiguitate, nu pentru că ascundea ceva din seva sa, ci pentru că oferea totul şi totul era perfect, atât de perfect încât părea ireal. S-a apropiat de mine, iar eu nu m-am putut stăpâni şi am îmbrăţişat-o. Vroiam să mă asigur că LSD-ul nu îşi face de cap cu mințile mele. Am strâns-o în brațe cu toată dragostea de care eram capabil. Şi ea… şi-a împreunat mâinile în jurul meu, timid, dar natural, ca şi cum acesta era algoritmul întâlnirilor. Şi-a așezat capul galben pe pieptul meu şi i-am simțit dragostea cum i se scurge din pori şi îmi pătrunde în toată masa corporală, amețindu-mi reperele encefalice, răscolindu-mi senzorii amorțiți ai tandreții, aruncându-mi universul placid al certitudinilor în haosul întrebărilor, în dezordinea angoaselor. M-am aplecat şi i-am sărutat alunița care i se rătăcise pe gât, şi speriată se ascunsese sub marginea părului. Buzele mi s-au curentat la atingerea pielii de catifea albă, iar gustul ei mi-a umplut corpul de ţurţuri de emoţie. S-a ridicat pe vârfuri şi, cu graţie de balerină, şi-a depus sărutul pe obrazul meu cuprins de contracții. I-am simțit mijlocul în strânsoarea brațelor mele şi i-am bănuit graţia şi suplețea mişcărilor erotice. Apoi s-a dus. S-a desprins din sărut şi zâmbind timid, cu ochii plecați, s-a retras. Am fost incapabil de reacție, am alergat după ea însă picioarele nu s-au mișcat nici măcar un micron în ciuda eforturilor mele, am strigat după ea însă limba mi-a expulzat în afară o serie de bâlbâieli stângace. Atunci am intrat în toaletă şi m-am așezat. Şi m-am gândit. Mă pierdusem pe drum şi am uitat de primul obiectiv de pe lista mea de dorințe. Uitasem să iubesc. Iar acum nu mai puteam. Nici nu știu dacă aş fi fost în stare să țin minte că trebuie să mai iubesc. Unii oameni fumează ca să uite, eu însă uit că fumez. Mă îndrăgostisem de vicii şi uitasem să mă îndrăgostesc de oameni. Şi atunci mi-am dat seama că am pile undeva acolo sus, printre nori şi avioane de vânătoare, bombardiere şi sateliți. Înainte de a părăsi clubul şi lumea, o fată, o blonduță fermecătoare, mă ajutase preț de doar o clipă să-mi bifez lista de dorințe în dreptul dragostei. Am regretat că nu e timp de mai mult decât o clipă, însă am mulțumit destinului pentru că îmi completase viața cu ceva ce nici nu știam că există. Apoi am leșinat. Mi s-a spus că mi-am scurtat viața cu foarte mult în acea seară. Eu zic că mi-am împlinit-o.

I can go where no one else can go

I know what no one else knows
Here I am just drownin’ în the rain

With a ticket for a runaway train

6. 
   Confesiunile unui amor dorsal
   

Luca iubise oamenii. Avusese încredere în ei şi plătise pentru asta cu prețul propriei izolări. Pentru o poziționare erotică nefericită fusese nevoit să-şi sacrifice legăturile cu umanitatea şi să izoleze într-o sihăstrie, cea mai oribilă dintre izolări, sihăstria citadină.

Sometimes I feel

Like I don’t have a partner
Sometimes I feel

Like my only friend

Da, cu siguranță Luca se considerase un iubitor de oameni. Îşi dorise să fie apreciat, să aibă prieteni, să iubească, să aibă o familie cu care să se mândrească şi care să fie mândra de el. Natura lui nu era de revoltat, dimpotrivă, era dispus la toate concesiile pentru a putea fi alături de oameni. Nu credea că oamenii devin cinici decât atunci când nu mai au resurse să simtă ceva sau când nu mai așteaptă nimic de la nimeni, iar el avea așteptări de la oameni. Nimic spectaculos, se aștepta să fie doar oameni. Se aștepta de la oameni să aibă caracterele speciei, cu tarele insurmontabile ale geneticului, cu calitățile fabuloase ale moralității, cu frumusețea spiritului avântat, cu capacitățile sensibilității potenţate de inteligenţă, cu slăbiciunile programate de educația fiecăruia în faţa ispitelor, dar cu posibilitatea de a se răscumpăra prin înălţimea minţii şi convingerilor. Se aștepta să fie duali, frumoși şi urâți, speciali şi anodini, însă nu se așteptase niciodată să fie demoni, creaturi orientate necondiționat către ură şi distrugere, bestii dispuse să anihileze doar de dragul de a-şi pigmenta cotidianul. Iar ei chiar așa i se arătaseră în toată micimea lor, cu gurile însetate de dispreț, cu privirile tăioase şi cu mințile hotărâte să-l condamne, să-l umilească, să-şi vindece frustrările creându-i lui complexe insurmontabile social, sa-l enunţe ca individ prin prisma găurii curului. Când privea în jur, Luca nu mai vedea oameni, vedea mâini ridicate ca să-l indice ca exponat al depravării, vedea voturi care să-l scoată din firmă, vedea guri rânjind crud, vedea dinții gata să sfâșie, vedea brațe păroase mirosind a transpirație sufocându-i visele.

Is the city I live in

The city of angels
Lonely as I am

Together we cry

— Eu am iubit oamenii. Şi mi-am folosit toate mijloacele ca să-i fac, dacă nu să mă iubească, măcar să mă accepte. Am fost ca un solist aflat singur pe o scenă de lemn care scârţâie sub greutatea corpului, cu un microfon şi o partitură, în faţa unei mulțimi de oameni. Eu am vrut să-mi cuceresc publicul, întreaga lume, cu partitura mea. Am stat în lumina reflectorului şi am privit clipind des către publicul pe care îl bănuiam, însă pe care nu puteam să-l vad. Ochii mă dureau de la lumină şi fruntea îmi era inundată de transpiraţie, iar nările îmi erau obturate de praful fin care se ridică din cortinele vechi şi scorojite. Însă am stat pe scenă şi m-am oferit cu tot ce aveam mai bun publicului meu, pe care îl doream alături de mine. Am plâns, am răcnit, m-am tăvălit, am dansat şi am stat în genunchi.

M-am rugat şi am blestemat. Tot ce am auzit mereu a fost scârţâitul greoi al scenei de lemn şi tot ce am văzut a fost pâcla de praf pe care o ridicase zbuciumul meu. Însă din greșeala m-am întors cu spatele la public. E o greșeala elementară în lumea spectacolului. Să nu-ti lași niciodată publicul fără contact vizual. Şi gaura din spatele pantalonilor mei s-a arătat tuturor celor pe care doream să-i seduc. Curul meu dornic de extaze a fost văzut, analizat şi găsit necorespunzător pentru moralitatea sălii. M-am întors grăbit cu pieptul cutremurat de energia emoțiilor conținute, cu mersul clătinat de groază. Știam că stricasem totul, însă am sperat să pot remedia ireparabilul. Şi am plâns, am răcnit, m-am tăvălit, am dansat şi am stat în genunchi. M-am rugat şi am blestemat. Scârţâitul scenei nu s-a mai auzit însă vacarmul disprețului mi-a smuls sânge din urechi, mi-a îngreunat ochii cu lacrimi, mi-a fracturat coloana şi m-a aruncat la podea pentru a mă ţine acolo cu bocancul intoleranţei apăsat pe grumaz, strivindu-mi carotida, lipsindu-mi creierul de oxigen. Am încercat să mă ridic şi să-mi continui spectacolul, însă cortina se lăsase peste huiduielile sălii, luminile se stinseseră şi toți, toți mă lăsaseră acolo, căzut pe scenă, îndurerat, cu curul gol, plin de flegmele disprețului, singur. M-am ridicat într-un târziu şi mi-am făcut loc prin cortina grea, slinoasă, vag mov. Mi-am împleticit pașii cu faldurile deprimate de aluviunile timpului şi ale neglijenţei, însă am reușit să ies pe scenă, să-mi fac apariția dramatic, să-mi calculez revenirea în atenția publicului pe care mi-l doream aproape. Mi-am rotit pelvisul, mi-am răscrăcărat mâinile, am strigat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, am sărit de bucurie, mi-am șters sudoarea şi urmele disprețului general. Prea târziu. În faţa mea rămăsese o sală goală, cu urmele populării împrăştiate pe jos şi cu consecințele dezertării plutind în aer, în haite de mirosuri amestecate cu vibrații vocale îndepărtate. Doar câteva babe hipoacuzice au rămas decerebrate, în scăunele comode, cu ambele mâini contractate pe mânerele poșetei, vestigiu al tinereții lor, unică lor moștenire, privind senil către sforțările mele inutile de a atrage oamenii, de a hipnotiza masele. Asta e toată omenirea care mă înconjoară pe mine, câteva vecine vechi care însumează toate trei dinți şi sute de patologii geriatrice.

I drive on her streets

‘Cause she’s my companion

I walk through her hills

‘Cause she knows who I am

Luca stătea zgribulit pe băncuţa de lângă morgă şi îşi frământa mâinile ca un neurastenic fără medicație. Părea un colaj alcătuit din două persoane. Un bărbat măcinat de frustrări, cu suferințele la vedere, cu grimasa gustului amar imprimată ireversibil în trăsături si o femeie, grațioasă, așezată picior peste picior, delicat, apetisant. Resturile jointului se oxigenau luminos în faţa băncuţei, până când Marcus a hotărât să-i curme suferința şi l-a eutanasiat cu vârful adidasului. Se făcuse frig, însă Lucia nu se putea hotărî să îi părăsească pe cei doi. Luminile Spitalului erau exterminate de cohortele de femei de serviciu care, ca niște ciocli, silențioși ca un escadron de elită, fără expresie, umbre fără faţă, identităţi fără nume, cărau urmele vieții diurne către niște pubele incendiate barbar. S-a gândit fără vreun motiv anume la camera ei din apartamentul populat de cele trei vaci. S-a gândit la ce ar putea pierde dacă nu s-ar mai întoarce niciodată între acei pereți. Două poze. Una de când era mică, alături de sora ei, cu bretonul tăiat anapoda, râzând cu gura până la urechi, ținând într-o mână un buchet uriaș de flori, iar în cealaltă o şuviţă de par a surorii sale care, cu obrajii umflați, sprâncenele încordate, îmbrăcată cochet, se lupta să se desprindă din strânsoare. Cealaltă îi fusese făcută pe când se întorcea de la înmormântarea surorii sale, la ieșirea din gară. Avea un impermeabil negru, ochii căzuţi în cearcăne şi buzele subțiate de suferință. Privea în jos şi mâinile înfipte adânc în buzunare o deformau, răpindu-i din feminitate. Între aceste două poze Lucia pierduse totul, însă regăsea în ele mărturia vieții sale. Fiecare purta în spatele culorilor povestea unei perioade, a unor conjuncturi şi accidente, a unor coincidenţe şi consecințe. Pozele furaseră sufletele tuturor celor care influențaseră apariția lor. Furaseră sufletele şi, odată cu ele, şi povestea care definea aceste suflete. Prima era alb şi negru dar conţinea atâta fericire, atâtea visuri şi dorinţe, atâta exuberanţă în priviri, încât aproape îi rănea ochii. A doua era color dar prin textura ei se vedea monocromia suferinței. Existenţa ei se afla între aceste două vârfuri de sinusoidă şi, fie că îi convenea sau nu, o alta poză nu credea să mai apară. Însă se considera norocoasă in comparaţie cu Luca, acest etern căutător de vârfuri de sinusoide ale existenţei, care însă nu apuca să apară în niciun cadru al niciunui aparat de fotografiat, urmărit în permanenţă de diluția propriei imagini în mulțime, în infinitul pozelor care nu îl conțineau.

She sees my good deeds

And she kisses me windy
I never worry

Now that is a lie

— Știi ce este anus contra naturii? O procedura chirurgicală de îndepărtare a colonului. Cum trebuie să elimini pe undeva resturile alimentare şi cum colonul tău zace într-un borcan, gata să fie transportat la analize, o soluție ar fi să-ţi găurească burta şi să-ţi atașeze o pungă în care să ţi se scurgă sucurile gastrice. Așa că te trezești din anestezie cu curul lipsit de funcționalitate şi cu un cur nou înfipt în burtă. Cu toate astea, după externare, deși ești încă un anus contra naturii printre atâtea altele, îți vezi de viață, Ţii regim, te plimbi, poți chiar să mai faci şi sex, dacă găsești pe cineva care să te suporte cu punguța cu lichide gastrice pe burtă. Tu, dragă Luca, ești un « anus contra naturii » moral. Nu ţi-ai ales să fii așa, după cum nici un nenorocit care îşi plimba fecalele pe burtă nu şi-a dorit să rămână fără colon. Însă bietul de el îşi poartă anusul său abdominal prin lume şi nu numai că nu este stigmatizat, dar, mai mult, este compătimit, i se dă locul în tramvai, primește pensie şi devine un membru special al comunităţii datorită suferinței sale de care nu este vinovat. Socialul nu te vrea pentru că tu îi acorzi puterea. Anusul tău împotriva naturii nu este cu nimic mai abominabil decât anusul abdominal al oricărui domn respectabil. Numai că tu îți îngrijești stigma şi, în felul ăsta, îți acorzi subtil un motiv pentru a nu fi responsabil de viața ta. Societatea va fi intrigată de lipsa ta de interes pentru preceptele şi convingerile ei privitoare la anusul tău atunci când îți vei plimba fundul de poponar, fâşneţ, printre raioanele supermarketurilor, la operă sau la teatru, la mare sau la schi. Şi, fiind dominată de nepăsare pentru convingerile şi valorile celuilalt, te va adopta ca pe unul dintre ai ei. Prin nepăsare şi dispreț vei reuși să-ţi faci uitat anusul tău împotrivit naturii pentru că vei pătrunde în lungul şir de nepotriviri şi revolte împotriva naturii cu care socialul s-a împăcat deja, de îndată ce nu a mai avut nicio influenţă asupra fenomenului. Rezonanţa pe care o dai tu exteriorului este cea care te îndepărtează de el.

I don’t ever want to feel

Like I did that day
Take me to the place I love

Take me all the way

Marcus era confuz. Auzise conversația, dar nu reușise cu niciun chip să lege rezonanţa timpanică a undelor sonore de aria corticală care să le prelucreze şi să le transforme în cuvinte. Şi acum, brusc, toate sunetele pe care le înregistrase se buluceau să fie sesizate, toate sunetele disparate aveau pretenția să fie în primul rând al înțelegerii sale, consoane şi vocale se isterizau la intrarea în propoziții şi fraze care stăteau să crape de înţelesuri. O oboseală viscerală se răspândea pe furiș şi îi reducea activitățile la puseuri exclusiv cerebrale, însă şi acestea erau slabe în intensitate şi se pierdeau repede în frica de dureri pe care începuse să o acuze de fiecare dată când efectul ierburilor dispărea. Îi era lene să vorbească, însă nu îi plăcea să nu îşi împărtăşească părerile atunci când le avea, din ce în ce mai rar.

— Tu, de fapt, poți fi acuzat că ţi-ai dorit ceva greșit şi ai putea să fii recunoscător divinității pentru că te-a considerat mult prea naiv ca să îți ofere ceea ce îi cereai. Tu, de fapt, ţi-ai dorit să fi un clovn, adorat de mase pentru numerele hazoase, să fii chemat de public ca să le înflăcărezi petrecerile, însă fără să prezinți nici un interes ca individ, ca sensibilitate. Iar eu, fiind clovn împotriva voinței mele şi ca o consecință naturală a alegerilor personale îți spun că este o chemare stupidă şi nu există dorință mai imbecilă decât asta. Tu confunzi libertatea cu circul. Circul este locul cu cele mai multe cuști în afară de pușcărie. Popularitatea, prietenii şi curvele nu sunt decât niște opțiuni care, iremediabil, te vor arunca în marea tagma a clovnilor singuri şi triști. Te obligi să trăieşti pentru vecie într-o singură dimensiune, lipsit de capacitatea de asceză, de evoluție, de împlinire. Nu ești mai liber, pentru că alegi să te împotrivești normelor. Nu faci altceva decât să devii propriu tău temnicer. Te transformi în propriul tău paznic într-o pușcărie pe care ţi-ai tapetat-o cu acadele, cururi senzuale, aventuri energizate de cocaină servită în cantina pavată cu jurnale erotice fierbinți, cu suluri de iarbă fumată după amoruri frenetice, cu LSD servit cu generozitate de animatoare tulburate hormonal. Fără să știi, devii vieţaş în interiorul unei iluzii şi îți va fi imposibil să evadezi pentru că zidurile utopiei sunt înşelătoare şi îşi schimbă în permanenţă poziția şi semnificația. Eu sunt un clovn. Știu, am mai spus-o. Însă ce nu v-am spus este că eu sunt clovnul regelui. Clovnul regelui se prevalează de situația sa pentru a turna în faţa suveranului dobitocii pe care niciunul dintre curteni nu ar avea curajul să le spună. E greu să ajungi clovnul regelui, însă, odată ajuns acolo, ești în siguranță. Orice tâmpenie ai face, lumea nu te va condamna, iar regele nu te va decapita pentru că este exact ceea ce se așteaptă de la tine, să fii imbecil. Dar seara, atunci când castelul îşi ridică porțile şi noaptea se prăbuşeşte peste ulițele insalubre, clovnul regelui stă singur la lumina unei flăcări şi zâmbește amar. Nicio femeie întreagă la cap (şi, mai important, la trup) nu ar vrea să-şi lege reputația de destinul unui clovn. Chiar şi un fierar este mai bine văzut decât un clovn. La răstimpuri, femei cu vocație mesianică doresc să-şi sfideze destinul, să-şi provoace patimi, să salveze sau să vindece. Şi atunci, clovnul este subiectul ideal pentru experimentele de mântuire, sau pentru evadările din monoton. Dar, la urma urmei, nevoia de echilibru învinge şi clovnul se regăsește singur în faţa făcliei prăpădite din camera sa cu o şansă mai sărac, cu o relație mai falit, cu o bucată de sensibilitate mai furat. Niciodată, repet, niciodată, clovnul nu va rămâne cu vreuna din prinţesele care îi trec prin așternuturi şi care profită de mădularul său dezinhibat. Clovnul regelui nu este convenabil decât pentru unică folosință. Pentru clovn, fiecare aventură are chipul unei fete cuminți care vrea să o ardă periculos până când o să-şi pârlească aripioarele şi o să se întoarcă la mămică (în anumite cazuri, la soț). Clovnul este primul lucru care a fost de unică folosință amoroasă, cu mult înaintea prezervativului. Cât despre prieteni, aceștia sunt doar o companie de conjunctură, invitați la curte, pătrunși cu sila în viața clovnului, spectatori distanți ai scălâmbăielilor sale. Făclia, un pat şi o fereastra mititică. Ăsta este universul adevărat al clovnului regelui. Asta este situația după care tânjești şi, orice ai spune, este o binecuvântare faptul că dorințele tale tembele nu ţi s-au împlinit.

It’s hard to believe

That there’s nobody out there
It’s hard to believe

That I’m all alone

Marcus simțea mirosul de sânge şi presiunea hematiilor asupra conurilor sale nazale. Ochii îi incendiaseră scalpul şi o nevralgie devalizată îi încleșta arcadele dentare într-un scrâșnet tetanic. Durerea i se prelingea printre degete şi îl încercuia în halouri algiforme care îi măsurau durata răsuflărilor în sincope chinuite. S-a chircit cu capul în mâini ca să-şi liniștească tobele tâmplelor, ca să-şi încălzească trunchiul înghețat de tentaculele suferinței. A simțit o atingere ușoară care îi cobora pe gât, pe umăr şi care apoi i-a strâns ușor, complice, antebrațul. Nu a putut deschide ochii pentru că simțea că, dacă fantele oculare ar fi rămas libere, globii săi ar fi explodat, aruncându-l pentru vecie în orbire. A știut însă că Lucia este cea care îl atinsese.

At least I have her love

The city she loves me
Lonely as I am

Together we cry

6.