Domnul Fiul …, începem cu originile familiei dumneavoastră

ăştia trei fraţi, şi două surori. Şi trei surori. Reghina, Nina, şi Mari. V-am spus numele, aţi notat. Deci erau mulţi din familie la Bacău. Doi dintre ei s-au mai împrăştiat prin alte părţi. David la Bucureşti, aşa cum aţi notat, şi Nina la un moment dat a plecat în Bucovina, înapoi către casă. Mai era încă una, Fani, care a murit tânără. Nina a fost căsătorită, a avut o fată, în război au fost în Transnistria....
Deportaţi?
Deportaţi. Din Bucovina, care a căzut sub ruşi, şi acolo s-a prăpădit soţul ei. S-au salvat ea cu fata, au reuşit să vină în România pe urmă.
Bunicul Mendel s-a stabilit în Bacau la care dintre fii?
La Iozef.
La Iozef.
Dar după aceea, după un timp a rămas singur. I s-a luat o cameră, într-un cartier mai din margine Bacăului, stătea singur.
A fost alegerea dânsului?
Da, da, cred.
Probabil că considera că era o povară să stea în casa fiului ....
La vremea aia, locuinţa era o problemă. Stăteam mulţi într-o singură cameră. Nu ca acuma. Şi acuma e uneori, dar mai puţin. Şi se întâmpla să se stea părinţi, bunici şi copii în aceeaşi cameră. Aşa s-a întâmplat la acest unchi Iozef, unde au fost două fete şi doi băieţi, ei amândoi, şi bunicul. Şi n-aveau decât o cameră şi un hol. În asta stăteau trei familii, trei generaţii.
Acolo unde s-a mutat bunicul, cum era casa, îşi aranjase? Aţi spus că era melamed. Mă aştept la, nu ştiu, un oarecare nivel, o oarecare cultură, o anumită preferinţă pentru cărţi, pentru ....
Aşa e. Eu la el am văzut prima dată şi mi-a arătat şi a încercat să mă înveţe dar, precum copiii, nu am făcut-o şi îmi pare rău acuma, dar e târziu. Mi-a arătat hemeş [humaş], legat frumos în piele, mi-a arătat Ghemara, şi aveam respect numai când auzeam despre asta.
Bunicul îşi aranjase casa, cămăruţa, ca un adevărat melamed. Avea multe cărţi în ea?
Nu multe, dar care le avea cred că erau cărţi preţioase la vremea aia.
Le păstra cu cinste?
Da.
Haideţi să mergem un pic mai departe, la oraşul în care v-aţi născut aşa cum era în copilărie. Vorbim despre Bacău.
Da. Ce de amintiri ...
Am spus, cam cîţi erau, şi cam câţi erau evrei?
Cam jumătate, cam jumătate din populaţia oraşului erau evrei. Sigur că există statistici, se poate ştii precis, sunt recensăminte de pre vremea aia. Ceea ce reţin, posibil, este faptul că erau circa 35 000 de locuitori în ajunul războiului, celui de Al II-lea Război Mondial.
Mda. Cum aţi putea descrie comunitatea evreiască din Bacău?
Era foarte activă, erau multe sinagogi....
Câte erau?
Unele erau mari, cum a fost, spre exemplu, şi există încă, aceea a cerealiştilor, care erau după bresle, interesant, era sinagoga cizmarilor, sinagoga tipografilor, siagoga ...
Erau aşa multe?!!!
Sigur! Cred că numai pe o singură stradă, strada evreiască, Strada Leca îi spuneam noi, existau vre-o opt sau zece.
Sinagogi?
Case de rugăciune. Mai mult sau mai puţin sinagogi. Din care o sinagogă mare, sinagoga la care mergeau părinţii şi deci şi noi, copiii pe lângă ei, Erăb Strul, aşa-i spuneam.
Erăb Strul?!!!
Da. Rebe Strul.
Aaaa! Rebe Ştrul!
Rebe. Sau Rebe israel, că Strul şi Israel am io impresia, adică cred, e acelaşi lucru.
Da. În oraşul Bacău sinagogi mari, cam cum e templul nostru, cam câte erau?
Două.
Două mari.
Aşa ştiu eu. Două mari.
Dar case de rugăciuni?
Case de rugăciuni multe. Şi erau şi vreo două sinagogi mai mici. Astea erau temple. Asta a cerealiştilor, care spuneam şi eu, ....
Celeaniştilor?!!!
Cerealiştilor.
Aaaa! Cerealiştilor!
De la cereale.
Nu identificasem....
Asta este şi acuma.
Da? Mai există?
Simgurul templu care a rămas la Bacău. Poate case de rugăciuni mai sunt vre-o două.
V-aduceţi aminte rabini din Bacău?
Sigur. Îmi daţi prilejul să vorbesc despre unul care mi-a fost în deosebi drag, şi căruia îi port respect şi acum şi mă bucur că trăieşte încă, şi trăieşte onorat şi cinstit de ... nu numai de ţara în care este, Elveţia, dar şi de România, şi vreau să cred de o lume întreagă. Este vorba de Şafran. Rabinul Şafran. Alexandru Şafran ...
Alexandru Şafran?!!!
Da! Mi-a fost profesor de religie şi la şilul lui, care nu era templu mare, al lui şi al tatălui lui, mergeam în fiecare vineri seara, când eram elev, şi mergeam cu drag.
Îmi povestiţi un pic?
Da, cu plăcere o fac. Era un om deosebit de frumos, un bărbat frumos, subţire la trup, elastic, frumos, avea probabil pe vremea aia vre-o treizeci şi ceva de ani, era şi tânăr, avea o barbă roşie, frumoasă, îngrijită, era un rabin model, cu care noi ne mândream, şi ceea ce se poate reţine în mod deosebit, este verbul lui: talentul lui oratoric. Vorbea o românească – vorbeşte ţi acum, l-aţi auzit probabil – cum puţini români vorbesc, aşa ne lăudăm noi, la vremea aia mai ales, dar şi acuma chiar. Ieşeau parcă perle din gură. Şi noi, copiii, şu numai copiii, l-am văzut şi în chip de profet. Mi-aduc aminte că a cuvântat la şilul la care vă spuneam că mergeau părinţii, la Ereb Strul, în ajunul războiului, cu un an doi înaintea războiului, Al Doilea Război Mondial. Şi mi-aduc aminte de câteva cuvinte în idiş, că aşa a vorbit, pe care n-am să le uit nicicând. A strigat la un moment dat, şi s-a şi cutremurat parcă, „alh zein blut!”: „Eu văd sânge!”. Era cu doi trei ani înainte de război. Doi trei ani înainte de Holocaust. Şi atunci l-am privit într-adevăr ca pe un profet. Şi iată, amintirea lui mi-a rămas dragă.
E extraordinar! Dar spuneţi-mi despre Mikve, şcoli evreieşti, heder, ieshivot ....
Existau, fără doar şi poate. Dar noi n-am fost. Noi eram, ştiu eu, să spunem mai modernizaţi, mai ieşiţi poate din rândurile şi obiceiurile evreieşti. Noi la heder n-am fost. Vorbesc de noi copiii. Aveam acasă lehrer, sau melamed, care ne învăţa acasă să citim, şi de care câteodată fugeam, şi acum înţeleg de ce, înţeleg de ce. Învăţătura era lipsită complet de posibilităţi pedagogice. Fiindcă învăţam să citim. Ce citeam nu ştiam, şi citeam numai din cartea de rugăciuni. Ori pentru un copil, normal ar fi fost – pedagogic vorbind – să fie o carte cu poze, o carte colorată, o carte care să-l atragă, şi ce ce citim să fie tradus. Aşa citeam după cum vă spun. Aşa că, când vedea bietul lehrer Moise, aşa-i spunea lehrerului nostru, un om frumos şi de o bunătate ca pâinea caldă ... tot aşa-i păstrăm amintire copiii, pe care ne-a învăţat cât a putut să ne-nveţe.... N-am vrut noi să învăţăm, de fapt el ar fi vrut să mult mai mult .... Spre exemplu când venea, eram câte doi trei, şi ne găsa la un loc, că ne jucam împreună, şi ne aduna, ne învăţa pe fiecare în parte, nu pe toţi, da’ ... ne aduna din mulţime. Ne suiam în copac, şi el ne căuta. Ne striga, prin grădină, aveam grădină pe lângă casă, trecea pe sub noi, şi noi chicoteam în copac acolo, ca să nu ne audă. Ba uneori ... mi-aduc aminte că ne-am ascuns în paie, era ca pe lângă gospodărie. El a trecut căutându-ne, şi a călcat pe paiele ălea, a călcat pe noi, şi nu ne-am mişcat de acolo numai ca să nu ne ducem să ne ţină la lecţie. Sau, o altă amintire, se făcuse la vremea aia vaccin. Făcuse o coajă groasă ... prin clasa a-ntîia primară. Şi coajă fiind, ne mânca, ne scărpinam. Şi ca să vedeţi bunătatea lui, ca să citim, avea un pai de stuf aşa, şi ne gâdila vaccinul aşa. Şi noi citeam; cât ne gâdila bietul bătrân, obosea, se oprea: ne opream şi noi din citit. Gâdila, iar mai citeam, aşa se ţinea lecţia. Din cauza asta nici n-am învăţat prea mult. Mare greşeală pedagogică. Nu s-a învăţat după o carte plăcută pentru copii, şi n-am învăţat traducerea. Şi eu consider, dacă mi-e permis să spun, că este şi greşeala care se face acum în ... E permis să spun? Nu avem traducere. Dacă avem cărţi, şi e un noroc să ai carte, şi eu am, am Machzor, şi am şi un Sidur, cu traducere în limba română. Pe vremea în care noi frecventam în mod deosebit sinagoga exita cantor, cu o voce deosebită, şi exista cor de copii. Copii între şase şi 12 – 14 ani, şi dacă nu înţelegeam, nu prea înţelegeam mai nimic, fiindcă nu ştiam traducerea la rugăciuni, în schimb ascultam muzica, melodia, şi socot că melodiile religioase evreieşti sunt deosebit de frumoase, şi cred că una dintre culmile frumuseţii este Kol Nidre, care impresionează mult. De aceea am rămas cu obiceiul – chiar şi în anii când mă îndepărtasem de religie, în anii comunismului – de Yom Kippur nu exista să lipsim în Ajun la Kol Nidre, care se asculta cu religiozitate, cu sfinţenie, şi cu plăcere. Nu mai există, în cele mai umlte comunităţi, la noi la Braşov, cantori, nu mai există corul acela de copii, la stânga şi la dreapta altarului, toţi îmbrăcaţi cu sutane negre, cu pantofi, cu potcap, şi cum vă spun, dacă nu înţelegeam prea multe, ascultam cu plăcere melodiile, deosebit de frumoase, evreieşti.
Înţeleg. Ieşive erau?
Heder era, ieşiva nu ştiu. Heder ştiam că pe strada Leca, Strada Leca la Bacău era, aş punea spune, sută la sută evreiască, toţi locuitorii străzii, ca într-un ghetou, fără să fie ghetou, erau evrei. Există astăzi un medic, la pensie, trecut de 80 de ani, trecut bine de 80 de ani, în Israel, care scrie – mi-ar face plăcere să mă şi audă cum vorbesc despre el - scrie, e la al 4-lea volum, despre Strada Leca, aşa este şi intitulată această trilogie deocamdată, în care sunt amintiri, şi e scrisă foarte frumos, despre diverse figuri, diverse personalităţi, din strada Leca.
Puteţi să-mi daşi un nume.
Iancu Iulius. Doctor Iancu Iulius. Pot să dau şi adresa din Israel.
Am văzut strada Leca pomenită foarte foarte des în Jurnalul Fericirii.
Nu ştiu ce e „Jurnalul”.
Nicolai Steinhardt.
Steinhardt. Steinhard nu mi-e cunoscut numele.
Mai povestim noi despre el.

Exact asta era următoarea întrebare. Era un ghetou, erau evreii răspândiţi prin tot oraşul aşa ca sarea-n bucate sau era un cartier majoritar evreisec?

Această stradă, Strada Leca, i s-a spus mai pe urmă Strada Dr. Aroneanu, care a fost tot evreu, evreu un socialist, care a murit în bătăi în subsolurile comisariatului, ale garnizoanei, la ordinele unui colonel Polzer.
Polzer?
Polzer. Pe care eu l-am cunoscut, stătea în apropierea liceului.
În ce perioadă era asta?
Dumnezeu, după aceea, să nu-l odihnească, pentru ce a făcut. În preajma, sau imediat după primul război mondial. Înainte de al –lea Război Mondial. Pentru că ştiu că unchiul Berl, de care spuneam, fratele mamii, împreună cu alţii, umblau să-l asasineze pe colonelul Polzer, drept răzbunare pentru moartea doctorului Aroneanu, care după câte ştiu eu, a murit în chinuri groaznice. Se spune că i s-au strivit testicolele. Probabil că istoria o să consemneze toate astea. Eu spun doar ce am auzit de la unul, de la altul, dar există documente, există acte ... Îmi pare rău că au schimbat şi ăştia de acum, guvernanţii de acum, noua denumire a străzii. Din câte am auzit nu-i mai spune Dr. Aroneanu, şi se merita să rămână cu numele ăsta.
Deci revin a întrebare. Cu evreii. Era un cartier evreiesc?
Da. Strada asta era pur evreiască, de la un capăt la altul. Nu ţin minte măcar o singură locuinţă în care să fi stat neevrei. Dar erau evrei şi împrăştiaţi în tot oraşul. Exista strada comercială, aşa-zisa Stradă Mare, cum avea mai fiecare oraş de provincie pe vremea aia, care era în bună parte evreiască, comerţul era în mare măsură [evreiesc]. În schimb pe această stradă Leca erau oameni amărâţi, necăjiţi, de toate meseriile. Erau mulţi hamali, cotiugari....
Ce erau?
Cotiugari. La cotigă, ştii ce-i cotiga?
Aaaa! Cotigă. Cotigari.
Cotigargi, hamali, fierari, doi fierari, pieţari, zugravi, am avut şi vecini, vecinul nostru cum intrai în casă în dreapta era zugrav.
Cum îl chema?
Marcovici.
Care erau ocupaţiile tipic evreieşti acolo? Chiar acum aţi zis un număr de ....
Erau, ca mai la toate etniile, erau pături, straturi. Erau în bună parte într-adevăr comercianţi. Heh, comercianţi! Erau unii care într-adevăr meritau denumirea asta, aveau nişte prăvălii mai mari, pe Strada Mare, dau erai şi nişte amărâţi, cu dughene, sau şi mai rău, erau ambulanţi.
În orice caz, fiecare avea într-un fel sau altul mica lui afacere.
Da. Însă erau, aşa cum spuneam, mulţi birjari, mulţi cotiugari, se pare că erau pricepuţi la cai, la îngrijirea cailor, de aia erau birjari şi cotiugari. Hamali, muncă grea, la magazin de cereale, erau servitoare evreice, care făceau serviciul ăsta la negustorii mari, erau industriaşi ... le cam amestec io păturile astea, dar mă rog, era industria textilă din oraş, era în mâna evreilor. Industria de pielărie, tăbăcărie şi astea. Fie că erau patroni, fie că erau ca unchiul Berl al meu, care era truditor în făbricile lor, ca şi feciorii lui. Era fabrică de casângi.
Casângi?
Îhî. Basmale. Înseamnă casângă.
Basma basma, batic?
Nu batic, basma cum poartă femeile la ţară pe cap.
Aaaa! Aha.
Şi, mă rog, erau covrigari, erau brutari evrei, erau în toate meseriile, şi aş putea spune, şi vă rog să mă credeţi că o spun cu toată modestia de ordin naţional, nu din mândrie etnică, erau meseriaşi foarte buni. Eu am avut de a face spre exemplu, când am lucrat, cu un mecanic de pompe, în uzina electrică unde lucram. Unde era defecţiune mai gravă la pompe, fără Sabetai Manole, aşa se numea, nu se putea repara pompa. Şi era Uzina Electrică Grozăveşti [mult timp cea mai mare uzină electrică din ţară, în Bucureşti], nu un atelier oarecare. Sau sudori. La fabrica de textile din Buhuşi, unde am lucrat, era sudor evreu pe care îl căutau cu lumânarea, era strungar care era capabil din punct de vedere tehnic cât doi trei ingineri la un loc, un autodidact.
Mai spuneţi-mi despre Bacău, curent electric şi apă erau, în vremea în care eraţi dumneavoastră copil?
Da, era.
Deci aveaţi şi apă curentă?
Asta numai cînd am stat în casa noastră, care era mai centrală, era vizavi de spitalul oraşului. În timpul războiului am fost scoşi din casă, evacuaţi din casă.
Nu, înainte de război, până în anii 30.
Asta vreau să spun, că la margine de oraş, unde ne-am mutat noi când ne-au dat afară din casă, era o casă cu pământ pe jos, cu lut, fără lumină electrică, aveam lampă cu gaz, şi fără apă, aduceam apa de la fântână. Deci la margine de oraş nu existau utilităţi pe vremea asta. Numai la străzile centrale.
Până să vă mute în marginea oraşului aţi stat în casa părintească.
Da.
Acolo era, era şi curent electric?
Da. Însă curentul electric, interesant e faptul că erau lămpi electrice montate pe vechile lămpi cu gaz.
Interesant.
Adică erau de abea atunci aduse cumva.
Deci curentul electric era atârnat de lămpile cu gaz.
Da.
Parcă văd şi acum lampă cu gaz, de salon, cu glob special, era lampa cu gaz, s-a scos de la mijloc dispozitivul acela cu fitil şi în loc s-a montat un fason.
Despre climatul politic, în ”26, ”30, ”35, ”37 ....
Ooof ... cumplite amintiri pentru noi, evreii.
V-aţi întâlnit cu antisemitismul, atunci ca şi copil?
Da. Cum să nu, cum să nu. Cu toate că în şcoală aveam prieteni buni, eram prieteni buni cu toţii. Rar se întâmpla câte unul, altul, puţini. Eram treizeci şi ceva de elevi, doar unul sau doi se puteau numi antisemiţi. Eram, cam o treime din clasă eram evrei, mulţi se cheamă.
Şi de ce se puteau numi antisemiţi?
Pentru că se legau de noi, mai luam şi câte-o bătaie, sau ne luam la păruială cu ei, că unii dintre noi ripostau, şi pe care-l găseau slab, din laşitate – că după părerea mea antisemitul este şi laş – îl ataca pe ăla slab. Atunci săreau în ajutor ceilalţi. Şi nu numai evreii. Săreau în ajutor şi neevreii, colegi, şi asta era frumos. Mi-aduc spre exemplu aminte că era unul Gold pe nume, era mai grosolan aşa, din punct de vedere fizic, şi mai molatec, poate mai prostuţ: pe ăla îl atacau. Şi eram nevoiţi noi ăştelalţi, aşa cum spun evrei şi neevrei, să-i sărim în ajutor să-l apărăm de cei doi - n-aş putea spune mai mult de doi – antisemiţi, dacă mă gândesc bine. Cu toţi ceilalţi ne împăcam perfect, cu colegi.
Îl atacau, săreau la bătaie?
Da, îl chinuiau, îl hârjoneau, şi dacă răspundea îl şi băteau în recreaţie.
Dumneavoastră aţi avut probleme cu antisemitismul?
Da cum să nu. N-a fost evreu să nu aibă probleme. Pentru că prin 36-37 au venit la putere, la guvernare, cuziştii. N-aş putea să spun mai multe decât ştiu decât că aveau o casă văruită cu albastru, casa cuziştilor, pe care noi o ocoleam de la distanţă cu groază. Nu spun de faptul că mi-aduc aminte de un vânzător de ziare, ciung, fără o mână, care vindea „Porunca vremii”, era un prăpădit, pe jumătate vagabond, dar dacă dădea de copil evreu în calea lui erai sigur că luai picioare în spate, şi noi eram copii şi el era om în toată firea. Toată firea la trup, că la minte, să mă ierte Dumnezeu. Şi vindea ziarul „Porunca vremii”. Aţi auzit de „Porunca vremii”?
Nu.
Pe vremuri era ziarul cuziştilor. Ziar antisemit de la titlu şi până la ultima filă. Şi casa aceea a cuziştilor era ocolită. Dar era cum era, au venit apoi legionarii, mai în apropiere de război, şi a fost şi mai cumplit. O amintire în legătură cu legionarii. Nu mai spun până la Rebeliune, dar la Rebeliune am văzut legionari împuşcaţi în Piaţa Florescu, era o piaţetă unde undeva pe-o latură era şi şilul nostru, în 37-38, şi erau împuşcaţi, lăsaţi în ploaie, cu nişte lumânări aprinse-n jur; deci au ripostat faţă de ideile lor teribile şi cei care erau la guvernare la vremea aia. Nu-mi aduc aminte – eram copil – împrejurări şi ce politică făceau unii şi ceilalţi. Noi ştiam că trebuie să ne fie frică de ei şi trebuie pe cât posibil să fim departe de ei. Despre Rebeliunea Legionară v-am mai spus, tot în Ajun, eu eram pe vremea aia la Bucureşti, dat afară din şcolile de stat, terminasem patru clase de liceu, luasem capacitatea, tocmai bine am fost la un capăt, la încheiere de capitol şcolar, şi făcusem liceu teoretic, am plecat la Bucureşti la o şcoală evreiască. Şcoli evreieşti de meserii renumite, aţi auzit ? de şcoala Coicanul? Era un liceu industrial evreisec. În 1939 m-am dus la şcoală. Şi primul an făceam toţi lăcătuşerie. Ceea ce ţin minte e că veneau la cursuri serale, de meserii, intelectuali din oraş, avocaţi, medici, se simţea apropierea nenorocirilor care au urmat în timpul războiului, nenorociri care au picat nu numai pe evrei, ci şi pe ceilalţi, că a fost război în definitiv, dar pe evrei în mod deosebit. Şi ţin minte că era internat, era şcoală internat, cu nişte ziduri înalte, cu un zdrahon de portar, de nu puteai trece de el ca să te duci ... aveam pe atunci dragoste pentru muzică, şi mai am şi acum, şi mai fugeam din şcoală la operă, la operetă, nu prea puteam ieşi. Dar în ianuarie 40 deja, imediat după Rebeliune, ţin minte că s-au montat mitraliere de către armată, la colţurile de zid. Zidurile, gardul şcolii să-i zicem, era ca un zid de cetate. Nu ştiu de ce s-au montat mitraliere. Noi am plecat în vacanţă, era în Ajunul Crăciunului în 39, că de aici plecasem ... sau în 40, imediat după un cutremur mare de pe vremea aia, şi înapoi nu ne-am mai întors, cei din Provincie, pentru că a venit Rebeliunea legionară. În ce an a fost?
40, 41 ...
Exact, bine îmi aduc aminte. Şi am trăit teribila groază la Bacău, când ţin minte că pe stradă, noi ne-am ascuns în grădină, într-o groapă, ne era teamă să nu fim atacaţi, pe stradă treceau grupuri organizate milităreşte de legionari. Îngenuncheau în stradă şi cântau cântece legionare, spre spaima noastră, care vă închipuiţi în ce stare sufletească eram: înspăimântaţi. Din fericire n-a durat prea mult, s-a făcut o oarecare acalmie, după care a urmat războiul, cu altă prigoană, au venit nemţii, fasciştii, ....
Înainte de război. Vă aduceţi aminte de evenimente politice, de ce discutau părinţii în casă, eu ştiu, când a venit Hitler la putere de exmplu... Acordul din 1938 de la Munchen, invadarea Poloniei ... Vorbeau părinţii despre aşa ceva?
Părinţii erau oameni simpli, care aveau şcoala vieţii în mod deosebit şi mai puţin şcoala făcută pe bănci. Nu se pricepeau la politică, aparate de radio nu aveam.
Nu aveaţi în casă aparat de radio?
Atunci se luase, chiar în Ajun, un aparat de radio care ne-a fost confiscat imediat după aia, aşa că tot fără aparat de radio am fost. Ziare nu se citeau, nu era vreme. Se muncea, de dimineaţă până-n noapte. Nu era vreme de citit ziare. Şi din cauza asta nu simţeam în casă, nu auzeam discuţii cu privire la război. Doar când venea acel unchiul Berl, de care spuneam, şi care făcea politică socialistă, el venea cu tot felul de aşa-zise noutăţi, cu ştiri de prin oraş, şi noi ascultam.
Unchiul Berl nu v-a povestit niciodată de ameninţarea Germaniei, despre apropierea războiului, despre lucrurile astea?
Ba da.
Când a venit Hitler la putere nu-mi vine să cred că nu a venit unchiul Berl cu o falcă-n cer şi una-n pământ supărat şi furios şi nervos şi-ngrijorat că a venit Hitler la putere.
Dar nu ne vorbea atâta despre ce se întâmpla peste hotare. Ne vorbea despre cuzişti, despre legionari, despre guvernele de dreapta, despre antisemitismul din ţară, mai puţin despre ce se întâmpla peste hotare. Îmi închipui că nici el nu citea prea mult, de aparat de radio nici nu putea fi vorba, era, cu cei opt copii pe care-i avea, un amărât, un sărac, de multe ori flămând, de multe ori în şomaj, cred că n-am greşit, şapte sau opt... Da ... Berl Herşcovici. Ceea ce reţin este numai spaima, teroarea, asta se simţea în atmosferă tot timpul, nu discuţii. Se simţea groaza de ceea ce se întâmpla, şi mai ales de ceea ce se presupunea că o să se întâmple, şi care din nefericire aşa a şi fost, s-a întâmplat.
Şapte?
Şase fără câteva minute.
Şase.
Să trecem la părinţi. De notat când şi unde s-au născut am notat. În Fundul Moldovei tata, la 1899, şi a trăit până în 1986, în Iaşi.
Da.
Mama, Dorina Herşcovici, născută în 1895 la Bacău cu patru ani înaintea lui ...
Da
A decedat în Bacău la 1971.
Da.
Despre educaţia lor, despre tatăul dumneavoastră. Spuneţi-mi despre studiile dânsului, ce a făcut?
N-a avut decât patru clase primare, făcute la austro-ungari, în germană. .... Trebuie vorbit puţin alături de microfonul ăsta ...
Deci patru clase la austroungari?
Da. El scria spre exemplu cînd a învăţat - venise în vechiul Regat – să scrie româneşte, toate substantivele – până s-a prăpădit - cu literă mare, ca în germană. Avea un scris caligrafic, frumos, însă din cauza asta mai puţin corect.
Şcoala primară a făcut-o acolo în Fundul Moldovei?
Da. Acolo sau la Câmpulung Moldovenesc, nu ştiu dacă în Fundul Moldovei era şcoală.
Înţeleg. Limba lui maternă era?
Cred că idiş, sau germană. Una din două. În orice caz nu româna, pentru că era la austro-ungari. Se povestea, povestea mama, că începuse să înveţe şi a învăţat bine româneşte, uitase germana aproape cu totul mai către bătrâneţe, dar la început când erau logodiţi, cică s-a oprit în faţa unei vitrine unde erau mezeluri, şi i-a spus mamei, logodiţi fiind, „ia uită aicea ce porcării, câtă porcărie” ... he he he.
Porcărie în sensul de produse din carne de porc ...
De porc, deh ....
Frumos. Mama ce studii avea?
Mama avea cred o şcoală de menaj, nu ştiu dacă terminată sau nu.
Căte clase avea?
Trei ani. Cât o şcoală profesională. Echivala cu o şcoală profesională.
În şcoala de menaj învăţase şi să scrie şi să citească sau asta făcuse în şcoala primară?
Asta făcuse în şcoala primară. Şcoala de menaj era după şcoala primară.
Deci şcoala de menaj era cum ar fi acum în gimnaziu clasa a 5-a, a 6-a şi a 7-a.
Da.
În schimb tata făcuse primele patru clase primare ... şi atât.
Atât. Dacă l-a prins războiul, l-a luat la 17 ani, nu prea a mai avut când, şi la ţară.
Mama bănuiesc că tot idiş avea limbă maternă ... spuneaţi că bunica Feiga vorbea idiş.
Da. Şi în casă, între ei vorbeau idiş, cu noi vorbeau româneşte. Din păcate. Ar fi trebuit să vorbească idiş, am fi ştiut şi noi mai bine. Dar înţelegem, pentru că ne străduiam să înţelegem ce vorbesc între ei, dar dacă nu vorbeau cu noi, nu ne-au dat prilejul să ne încercăm limba în idiş.
Ce ocupaţie aveau?