Domnul Fiul …, începem cu originile familiei dumneavoastră

Transcriere interviu Sami Fiul
Caseta I

AM PUS INTRE PARANTEZE PĂTRATE [] EXPLICAŢIILE MELE

Domnul Fiul … , începem cu originile familiei dumneavoastră. Vreau să vă întreb din partea mamei şi din partea tatălui de unde vin cele două ramuri ale familiei, ca şi zonă a Europei.
Da, începem cu tatăl că aşa se cuvine. Familia tatei provine din Fundul Moldovei, cu copiii, în apropiere de Câmpul Lung Moldovenesc. Acolo a copilărit, acolo au copilărit şi fraţii lui, pentru ca, după o vreme să vină în vechiul Regat, în România, unde s-a căsătorit. Mama fiind din Bacău, au rămas la Bacău.
Inteleg. Erau ... tineţi minte dacă v-au spus părinţii, era acolo familia împământenită, stătea acolo familia de foarte mulţi ani, sau veniseră la rândul lor de undeva din afara Moldovei.
De acolo erau din Fundul Moldovei.
Deci erau de mult timp acolo.
Da.
Si din partea mamei?
Din partea mamei toţi au fost din Bacău. […]
Merge. Vorbeam de partea tatălui şi de ancestorii mamei ... din Bacău. Din Bacău ştiţi ceva despre familie, trăiau acolo de mult timp sau veniseră acolo de altundeva ... ?
Bunica a venit din Basarabia.
Bunica Feiga.
Feiga. De bunicul nu ştiu prea multe, dar bănuiesc că era din Bacău.
Inţeleg. Amandouă familiile erau familii de evrei ashkenazi. Bun. Cum trăiau ? Cu ce se ocupau bunicii, ca şi meserie? Din partea tatălui.
Bunicul din partea tatălui s-a ocupat cu agricultura, în Fundul Moldovei, au avut vite...
Aveau pământ acolo?
Aveau o bucăţică de pământ şi vite, care mergeau, aşa cum este obiceiul, vara, la munte. Fiindcă ştiu că tata, care era copil la fel ca şi fraţii lui, erau trimişi cu bulgări de sare, pentru vite, cu sarea-n spinare ... „drob de sare în spinare”! Apoi bunicul a venit la Bacău, unde mai către bătrâneţe a fost melamed.
Bunica, soţia dânsului, bănuiesc că se ocupa de gospodărie, nu avea o meserie anume.
Da. Se ocupa de găspodărie şi v-am spus în ce condiţii deosebite a murit. Mulgând vaca, a fost omorâtă de o schijă rătăcită în timpul războiului, în 1916.
Ca să consemnăm pe casetă, bunicul s-a născut în 1866 în Fundul Moldovei, Mendel Fiul, şi a decedat în 1949 la Bacău.
Da, unde e şi înmormântat.
Ţineţi minte cum, de ce, dacă a fost legat de război sau de bătrâneţe?
Nu [de război], de bătrâneţe.
Despre bunica, Roza, cu numele de fată Feingold, născ. În 1868 în Fundul Moldovei, şi decedată tot acolo la 1916, mi-aţi spus cum.
Da.
Vorbeau română?
Idiş.
Între ei vorbeau idiş?
Între ei vorbeau idiş. Dealtfel şi părinţii între ei vorbeau idiş, cu noi copiii vorbeau româneşte. Şi bineînţeles cu cei din jur. Dar între ei în mod obişnuit vorbeau idiş.
În Fundul Moldovei se vorbea curent idiş?
Bănuiesc. Eu nu am fost niciodată acolo. Din păcate. Mi-am dorit, dar n-am izbutit a ajunge.
Din partea mamei, bunicul David Herşcovici, născut în 1849 la Bacău şi decedat în 1903 la Focşani, pe drumul către Bucureşti, în zona Focşaniului. Aş dori să-mi mai spuneţi odată povestea cu toată conjunctura aia de ...
Da. Într-o vară, bunicul, când s-a trezit dimineaţa, i-a spus bunicii, soţia lui, că a visat că au venit la el doi bătrâni, cu bărbi albe, aşa, care i-au spus să se pregătească, pentru că în ajun de Pesach, care urma, o să moară, o să se prăpădească. N-avea nimic în momentul când a povestit. Era sănătos, avea un atelier de cojocărie în apropierea pieţii de la Bacău, şi bunica a încercat să-l liniştească, să-i spună că-i un vis, oarecum. El însă aşa a avut credinţa că o să se întâmple. Şi a început să se şi pregătească pentru asta. În sensul că a dat drumul lucrătorului pe care îl avea, a dat drumul la vreo doi ucenici, a început să vândă din maşinile de cusut, mă rog, din utilajele atelierului...
Atelierul de ... ?
De cojocărie. S-a ajuns în apropierea Paştelui. N-avea nimic, după cum ne-a povestit bunica. Şi bunica i-a şi spus „vezi, te-ai chinuit un an întreg degeaba, cu o ideie aiurea de la un vis”, şi el a spus „lasă că mai e o săptămână, mai sunt zece zile”. Într-adevăr, cu două trei zile înainte de Paşti, a început să se simtă rău, bunica s-a speriat, şi a urcat la tren, să plece la Bucureşti, la fratele ei care era medic în Bucureşti: este vorba de Isidor Margulius. Dar pe drum, la Focşani ... a murit. În tren. Şi a fost dat jos binenteles şi înmormântat în Focşani. Dar nu mai ştiu de urma mormântului, s-a pierdut.
Nu se ştie dacă a fost înmormântat într-un cimitir evreiesc?
Ba da, sigur, dar nici nu se putea altfel pă vremea aia. Era evreu, trebuia să fie în cimitir evreiesc. Şi e posibil, uite, nu m-am gândit vreodată, să mă duc să-i caut mormântul în cimitir, poate, poate, s-ar putea da de el. Din cele povestite de bunica, de modul în care a suferit până a închis ochii definitiv, se pare că fratele ei doctor a stabilit că a fost ocluziune .... ocluzie intestinală, cum se spunea în termeni populari pe vremea aia „întorsătură de maţe”.
Spuneţi-mi vă rog despre bunica, despre Feiga Margulius, născută în 1859 la Bacău, şi decedată tot acolo în 1937.
În Basarabia. Ştiu că bunica era venită din Basarabia.
Basarabia. Ştiţi de unde?
Nu ştiu unde. Ştiu însă că ea fuma. Si scuza faptul că fumează, ne povestea nouă, că în Basarabia femeile fumează. Ne spunea chiar cu nişte pipe de pământ, micuţe, aşa, ne explica.
Aţi putea să mi-i descrieţi? Ca şi arătare? Ca şi chip?
Pe bunicul nu. N-am văzut nici o fotografie de-a lui. Dar pe bunica o ştiu bine. O ştiu bine fiindcă ea a trăit ultimii ani ai vieţii în casă la noi, unde a şi murit. Ba chiar am o amintire în legătură cu asta. Era într-o primăvară în Martie când s-a prăpădit, eu aveam pe vremea aia vre-o nouă sau zece ani, cântam la voiară, şi a cerut, era pe patul morţii deja, să vin să-i cânt, lângă pat, cu vioara. Să-i cânt cântece evreieşti. Da, asta ţin minte, m-a impresionat, atâta cât ştiam să cânt eu la vremea aia.
Puteţi să ne descrieţi ca şi chip, cum se îmbrăca, purta perucă, gen ultraortodox, batic, se îmbrăca după moda vremii, sau modern, sau ...
Nu, era o femeie înaltă, dreaptă ca bradul, după fotografiile pe care le avem şi după spusele de la cei din jur era frumoasă, de altfel şi copiii ei, toţi sunt, noi ne lăudăm cu asta, era îmbrăcată ... cum se îmbrăca ... ţin minte spre exemplu că avea o haină de iarnă, se numea în Moldova, la noi „caţaveică”, era îmblănită pe dinăuntru, cu catifea pe de-asupra, cum se purta la vremea aceea.
Despre bunicul David aţi spus că nu puteţi să-l descrieţi.
Nu ştiu, nici mama, care era fiica lui, nu l-a cunoscut. Era mică când a murit bunicul.
Şi despre Roza şi despre Mendel ?
Despre Roza n-am cum să ştiu, pentru că a murit în 1916, şi eu m-am născut cu 10 ani mai târziu, în 1926.
Şi tata nu v-a descris-o.
Numai întâmplarea morţii. Numai condiţiile în care a murit.
Da.
De asta mi-a spus.
Şi despre bunicul ?
De bunicul ştiu mai multe fiindcă aşa cum am spus ultimii ani ai vieţii i-a petrecut la Bacău, unde a şi murit, unde e şi înmormântat. Bunicul era un om frumos, cu barbă, care ştia ebraică ....
Purta payot?
Nu, era un om modern. Dar purta barbă, care era tot [ un obicei al evreilor religioşi] . Era melamed. De la el am mai învăţat puţin idiş, puţină Ghemara. Puţin. Din păcate foarte puţin.
Puteţi să descrieţi casa în care trăiau?
Bunicul?
Da.
Bunicul multă vreme a stat la unul din feciori, la un frate de-al tatei, care ne era şi vecin, de altfel.
La cine?
Iosef. Apoi s-a mutat într-o cămăruţă, pe Strada Poştei îi spunea la Bacău, în cartierul respectiv, nu ţin minte decât că era o cămăruţă mică, în timpul războiului friguroasă ... Mergeam din când în când îi tăiam lemne, îi făceam focul, atâta cât puteam şi mă pricepeam la vârsta aceea.
Deci locuia într-o singură cameră care-i ţinea loc şi de bucătărie şi de ....
Da, sigur, sigur, atunci nu era de mirare. Mirarea era să ai mai multe.
V-a povestit cineva ceva despre casa în care locuiau bunicii din partea tatălui în casa din Fundul Moldovei?
Ceea ce ştiu de acolo era o locuinţă ţărănească, cu grajd bineînţeles pentru vite, cu o mică grădină în jurul casei, aşa cum e la ţară peste tot. Şi ceea ce spuneam mai înainte, la munte, vara, cu droburi de sare.
Aveau apă curentă, sau electricitate, sau încă erau cu gaz lampant, nici vorbă de aşa ceva pe-acolo ...
Asta e o glumă pentru vremea aia.
Trebuie să întreb şi asemenea lucruri câteodată.
Da, natural.
Când spuneţi vite, erau vaci bănuiesc....
Vaci, da, sigur.
Aveau pe cineva în casă, o fată în casă, bonă pentru copiii lor sau fraulein sau doică .. ?
He he he, doamne fereşte, şi asta e o glumă, erau fete care munceau, surorile tatei. Se muncea, se muncea din greu, nu putea să fie vorbă de aşa ceva.
Cât de religioşi erau bunicii?
N-aş putea spune că ...
Ţineau kosher?
Sigur că da. Asta era lege. Ţineau vase separate de carne, de lapte, însă nu erau habotnici, cum se zice. Bunicul nu purta nici straie din care să denote asta.
Thales mic, d-ăla de brâu?
Nu, nu cred. Sau ştramlăh, cum era pe atunci.
Cum îi spune?
Ştramlăh. E o căciuliţă aşa, de blană. Şi se purtau un fel de sutane. Pentru că la vremea aia evreii ieşeau şi la plug, şi am văzut, cu sutana pusă-n brâu, la coarnele plugului.
Înţeleg. Păstrau Sabatul bănuiesc. De şabat nu se lucra, nu se ..... şabatul era sfânt.
Sigur, asta era sfânt, sigur. Ca şi masa de vineri seara, era sfânt. De altfel fiecare masă avea ceva al ei, nu ca acuma, iertaţi-mă pentru generaţia asta, înseamnă că atunci când se aşeza capul de familie la masă, toţi copiii, soţia, erau deja la masă. Nimeni nu se ridica de la masă până nu se ridica capul familiei de la masă, ăl mai bătrân. La noi dacă venea bunicul, până nu se ridica bunicul nu se ridica nici tatăl nostru, fiul lui. Era lege.
Da. Ţineţi minte, se spuneau binecuvântări pentru pâine sau pentru vin când începea masa?
Sigur, sigur.
Deci se respectau mare parte din legile caşrutului, din legile mâncării,
Da, cum spuneam, fără să fie habotnici,....
Da, fără nimic radical. Mergeau la sinagogă, sau nu era sinagogă în Fundul Moldovei? Un schil ....
N-aş putea spune. O casă de rugăciune probabil. De obicei nu era o sinagogă cum ştim noi, o clădire special făcută, construcţie, era o casă de rugăciune într-o cameră a unuia, a unui gospodar din localitate.
Înţeleg.
unde erau puţine familii, ca-n Fundul Moldovei, într-un sat.
Era obiceiul să se adune mai toţi evreii din sat la sărbătorile mari? De Rosh Hashana, de Yom Kippur , de Sukkot, de ....
Da. Sigur. În acea casă de rugăciune se adunau. Aşa cum se adunau la diverse ceremonialuri de familie.
Nunţi, sau botezuri,.... Ţineţi minte de poveşti, întâmplări de genul acesta de prin Fundul Moldovei legate de nunţi, părinţii sau bunicii au asistat la căsătorii, la botezuri, la Brit Mila ...

Nu ştiu. Eu ţin minte că am fost, copil fiind, la nunta unui frate de-al tatei, bineînţeles mai mic decât el, al Iosef.

Unde?
Într-o localitate în apropiere de Fundul Moldovei.
Şi nuntă tipică, cu chuppa, cu rabin ...
Da. Ceea ce m-a impresionat, copil fiind, e că am mers cu un docar ... era ceva!
Cu un docar? Cu docherul?
Docher înseamnă altceva ....
Vorbiţi de ...
De vehicol ...
Nu, mă gândeam la ambarcaţiunea aceea cu care treci peste apă ...
Nu, docarul e un fel de birjă, tr trăsură, cum să spun ca să înţelegi, cu care se mergea, ieşeau gospodarii în zilele de sâmbătă, respectiv de duminică, ca să arate că sunt gospodari.
De două locuri?
De două ... mai erau şi nişte scpunele pentru copii ...
Înţeleg. M-a impresionat, şi ţin bine minte cum era ornată camera de nuntă. Erau nişte laviţe, ca la ţară, cu scoarţă, nişte covoare, tot aşa, covoare, pe pereţi, nu era ca acum, în saloane ... nuntă ca la ţară. Dar se cântau melodii idiş, evreieşti, erau lăutari ţigani, cum era obiceiul, ştiau bine melodiile evreieşti, şi de Purim, de sărbători, nu exista să nu vină cu muzică evreiască evreiască, în toată regula.
De apreciat!
Muzică care a rămas să ne placă nouă ăstora bătrâni şi în ziua de azi
Ce-mi spuneţi despre bunicii din partea mamei, despre părinţii mamei, despre casa lor? Bunca v-a povestit despre casa de la Bacău, unde au trăit împreună bunicii?
Nu numai că mi-a povestit. Eu mă duceam în casa aceea.
Ne-o puteţi descrie?
Da. Era pe strada Precista, aşa-i spunea pe vremea aia, mi se pare că acum îi spune 9 Mai, la Bacău. Urcam 2-3 trepte, intram într-un coridor, în care erau patru uşi. La fiecare din uşi stătea o familie. Bunica, de una singură, stătea şi ea la o uşă. Intrând pe uşă intrai într-o singură cameră: una. Care servea şi de bucătărie, servea şi de dormitor şi de sufragerie .. salon de primire a musafirilor ... aşa era.
Cum era mobilată?
Şi dacă treceai de culoar, la capătul celălalt, coborai două-trei trepte şi dădeai într-o curte, unde neapărat era un coteţ de păsări, erau noroaie când ploua ...
Bunica avea păsări în curte, erau pomi fructiferi, chestii de genul ăsta?
Da. Nu era livadă livadă, dar 2-3-5 pomi fructiferi, un prun în care ne mai căţăram noin copiii din când în când, mai cădeam, ne mai rupeam hainele; erau.
Cum era ... descrieţi-ne interiorul casei. Era aranjat cumva special de bunica, v-aduceţi aminte ... mobilierul?
Da. Pat, masă şi scaune, şi un tablou, era obligatoriu, tabloul de la nuntă, în care era bunica cu bunicul, tet-a-tet, aşa cum erau îmbrăcaţi ca mire şi mireasă.
Nu-l mai aveţi?
Nu ... pe pat .... s-a pierdut şi-mi pare rău ... Pe pat erau, aşa era pe vremea aceea, pernele puse una peste alta, la capul patului, perne între care, spun şi asta, se păstra caldă mămăliga. Făcea mămăliga dinainte, se învelea într-un ştergar curat, şi ca să ţină caldă până venea bărbatul de la muncă se băga între perne. Şi noi, copiii, când ne duceam ca să ne dea de mâncare, o scotea de acolo, călduţă, aşa, ....
Şi obişnuia să o taie cu sfoară ... ?
Sigur că da! Pot să vă spun şi o istorioară, dacă interesează. În fiecare joi, la noi se obişnuia să se mănânce fasole făcăluită.
Fasole frecată cu făcăleţul.
Frecată, cu ceapă prăjită deasupra, se punea un castron cu umoare de murături, pe un fund de lemn se răsturna mămăliga, cu o sfoară cu care se tăia în felii, şi fiecare lua mămăliguţă, cu fasole d-aia, cu lingura la castronul cu murături, se lua umoarea de murături ... era un ospăţ în toată regula, ne plăcea la toţi. Ce s-a întâmplat odată: a venit o soră de-a mamii, de la Bucureşti, oraş mare, mă rog, în orăşelul nostru mai mic, şi a adus printre altele banane. Se pare că bunicul, care era la masă, în capul mesei, ca de obicei, nu văzuse aşa ceva, că se uita curios. Mama a văzut că e o curiozitate pentru el, şi i-a desfăcut ea o banană când s-a terminat masa, şi i-a dat să mănânce. Bunicul a muşcat de două trei ori, a muşcat pe urmă repede şi a mâncat-o toată, după care a pus mâna pe o lingură şi a luat umoare de murături de două trei ori. Mama, intrigată de situaţie, zice „Ce faci, tată?”. În idiş vorbeau, dar noi înţelegeam, copiii. „Ce faci tată, ce inseamnă asta, de ce iei umoare după banană?” Bunicul zice „Păi vreau să-mi dreg gustul!”. Nu văzuse probabil şi nu mâncase banană. Nu era obişnuit, de la ţară ...
De sobă, asta mă interesează. Era plită, era de metal, sau cărămizi, sau cum era făcută?
Soba era din cărămidă, cu plită la bucătărie. Noi [acasă] aveam şi bucătărie, nu ca bunica, care le avea pe toate într-o singură încăpere. Dar în casă era sobă de zid, făcută în stil, cu două coloane, mă rog, cu nişte arabescuri în partea de sus, era o sobă frumoasă, dar din zid, tencuită cu ceva, nu-mi dau seama cu ce.
Puteţi să-mi ziceţi despre bunici cum erau cu politica? Aveau vreo tangenţă cu politica? Vorbeau de partide, de independenţă ...
Nu ştiau ... Pe tata.
O să ajungem şi la părinţi. Îi luăm aşa, pe secvenţe. Relaţia cu vecinii lor.
A! E întradevăr interesant.
Să începem cu părinţii tatălui.
Nu ştiu pentru fiecare în parte, dar pot să vă spun în general. Vecinii erau cam mai mult decât rude, noi copiii trăiam o părticică din viaţa copilăriei la ei, la vecini. Ştiam de bunătăţile care le făceau, fiecare familie avea prăjiturile specifice, noi copiii ne bucuram de bunătăţile vecinilor, la rândul lor copiii vecinilor se bucurau de bunătăţile din casa noastră ... Spre exemplu, mi-aduc aminte că bunica...
Feiga?
Feiga. Care ea conducea gospodăria, părinţii erau ocupaţi cu munca de toată ziua, făcea tot felul de bucate deosebite, iar fiindcă era vorba de prăjituri, specialitatea casei era, spueanu ei, studentnbrot, pâinea studentului, din idiş cum ar fi. Era o prăjitură foarte bună, îmi pare rău că nu pot să descriu cum se făcea, n-am de unde să ştiu; ce vă pot spune e că era foarte bună.
Băga ceva ingrediente, cu stafide, sau brânză ...
Era cu nucă. Erau nişte foi, aşa înfăşurate, probabil că erau puse în lung, tăiată în bucăţele, foarte bun acest studentnbrot, cu nucă şi rahat.
Deci erau vecini majoritatea evrei?
Da. Mulţi evrei. De altfel la Bacău, unde mi-am trăit copilăria, aproape de jumătate din populaţia oraşului ... da sigur! Aproape jumătate din populaţia oraşului erau evrei. Populaţia oraşului fiind la vremea aceea, la vremea copilăriei mele de circa 35 000 de locuitori. Poţi să-ntrerupi niţel?
Da cum să nu!
E clar?
Pentru mine da!
Pentru mine da! Puteţi veni mai aproape.
Nu ştiu, am impresia că e distorsionată tocmai din cauza apropierii. Nu pentru mine.
Ar fi, ..., probabil, probabil că e ... De acuma ştim cum ne purtăm cu microfonul ăsta.

Bun. Revenim la relaţia cu vecinii. Spuneaţi că în Bacău erau jumătate evrei.

Da. Pot să vă spun în privinţa asta câtă bucurie şi câtă plăcere aveam noi copiii de Purim când se ducea aşa-zisul şolhămunăs.
Şolhămunăs?
Da. În idiş. Însemna că fiecare trimetea la vecini, chiar la creştini, la neevrei, nu neapărat la evrei, intrase în obicei... Se trimiteau prăjituri, şi uneori alături şi o sticlă de vin, de must ... must? Nu, că la vremea aia nu era. Dar de băutură dulce, eventual. Cu prăjituri pă tavă, acoperit frumos, cu ..., ceva, cu ştergar de mână, cu un ltergar lucrat, şi noi copiii eram bucuroşi că acolo unde ne duceam ne servea şi pe noi cu prăjituri, de-ai lor. Fiecare avea specialitatea lui de prăjitură, cum spuneam, şi asta era mare sărbătoare. Sigur că .... ca să nu mai spun de petrecerile de Purim, care erau pentru noi deosebite.
Bunicii... Să mergem mai departe cu bunicii. Ce puteţi să-mi spuneţi despre sărbători? Mergeau la sărbători împreună bunicii?
Da. Sărbătorile erau păstrate cu sfinţenie. Şi de către bunici şi de către părinţi. În celelalte zile în zilele obişnuite ale anului erau absorbiţi - din câte ştiu eu, aşa cum am văzut la ai mei şi aşa cum era în mai toate familiile - de munca lor, de dimineaţă până în noapte, nu era vreme, ca pe vremea bunicilor, la părinţii noştri, de rugăciune de dimineaţă şi de rugăciune de seară. Aveau ocupaţie, erau ocupaţi de dimineaţă până în noapte dă munca lor. Dar de sărbători – astea erau păstrate cu sfinţenie. Adică Rosh Hashana, Yom Kippur, Purimul, Hanuka, astea erau respectate...
Pesahul?
Da, se mergea la - şil îi spuneam atunci - la sinagogă, la templu, se mergea cu haină curată, de sărbătoare. Mesele erau deosebite faţă de zilele de lucru ... sărbătorile erau păstrate cu sfinţenie spre marea noastră bucurie, a copiilor, care aveam liber atunci şi de la şcolile la care învăţam, la şcoli laice.
Deci de sărbătorile evreieşti, copiii evrei care studiau la şcoali neevreieşti aveau liber.
Da.
Interesant.
Cel puţin în oraşul de une eram eu. Nu ştiu în alte părţi.
Vreau să vă întreb despre rudele lor, despre rudele bunicilor. Am notat că despre bunicul David nu v-aţi adus aminte de fraţi, de surori, ...
Nu, nu.
Că tatăl lui se numise tot Shimon Dov, că a trăit în Polonia şi că a murit în 1890, şi că era cojocar.
Da. Şi că tatăl meu purta nume după el.
Tot ....
Tot Shimon Dov.
Să înţeleg că era o tradiţie?
Ce anume?
Cojocăria? Prelucrarea pieilor, a blănurilor?
Da. Din partea mamei mai toţi au fost tăbăcari şi cojocari. Şi din partea tatei, pei ici pe colo, dar din partea mamei se transmitea cu regularitate din tată-n fiu.
Înţeleg. Rude ale bunicii... mi-aţi spus că părinţii bunicii dumneavoastră se numeau Ana şi Marcu ... am notat date despre ... despre Ana: 1819-1924, că era casnică. Şi mai spuneţi-mi odată de vârsta ei.
Da. Era o satisfacţie pentru toată familia, şi un prilej de optimism. Unul din familie a trăit cum a trăit ea, o sută şi cinci ani. Spuneam că se povestea, noi n-am apucat dar mama ne-a spus, că la 102 103 ani, cum casa noastră era pe deal, şi fântâna era în vale, ea căra două găleţi cu apă, şi urca dealul cu găleţile cu apă.
Străbunica dumneavoastră.
Străbunica.
Şi de Marcu Margulius, de străbunicul, născut în Grecia spuneţi ?
Născut în Grecia, şi ceea ce e original şi deosebit e că a lucrat la calea ferată, căi ferate care se construiau de zor atunci în toată România, ca tălmaci. Constructorii căii ferate erau străini, probabil în mare parte germani, el cunoştea limba, poate au fost şi greci, şi el făcea serviciul de tălmaci, de translator.
Ce puteţi să-mi spuneţi de Isidur, de fratele bunicii? Am notat că s-a născut în 1861 şi că a murit în 1932.
El se bucura în familie, şi la noi copiii în mod deosebit de un respect aparte. Dat fiind că era medic, la vremea aceea nu erau prea mulţi medici, mai ales ridicaţi din familii de rând, cu atât mai mult cu cât vă spuneam eu ....
Medic de specialitate pediatru.
Pediatru. Mai ales că, locuind la Ploieşti, a fost o vreme medicul şef al oraşului, funcţie onorabilă. Ofiţer în armată ...
Am notat medic primar al oraşului Ploieşti în jurul anului 1900.... plus minus ceva .... 5 ani.
Şi mai apoi medic de casă, de fapt copiii îngrijea, ai regelui Carol I.
Cum de a ajuns în armată medic pediatru? Bănuiesc că întâi a devenit medic pediatru şi după aceea a ajuns în armată? Sau le-a făcut concomitent? E destul de rar ...
Nu ştiu în ce măsură erau specializaţi medicii pe vremea aceea. Bănuiesc că a făcut medicină generală, vreau să cred că a fost medic bun, şi asta l-a făcut să ajungă la Casa Regală.
Înţeleg. Era căsătorit cu o evreică sefardă ...
Da.
Eleonora.
Da, după care spuneam sora mea poartă numele, cum e obiceiul la evrei.
Iar despre copiii lui?
Aţi notat....
Am notat.... Marcel şi Eugen.
De altfel, şi aţi văzut şi fotografia, da.
Unul medic căpitan, şi celălalt inginer. A! Şi Silvia.
Şi Silvia.
Silvia cu studii la Belle Arte, la Paris.
La Paris.
Spuneaţi că ...
Dar nu la Belle Arte, la Notre Damme. La Belle Arte a făcut Eugen, Sau Puiu – cum îi spuneam. Nenea Puiu. Şi am tablou, îl am în pod, am să vi-l arăt cândva, tablou pictat de el. N-am avut unde-l pune aici. Acasă l-am avut pe perete.
Puteţi să-mi spune-i despre copilăria bunicilor, bunica Feiga v-a povestit ceva despre copilăria ei? Cum a fost copilăria ei ...
Cred că era prea bătrână. Dacă ne povestea copiilor ne povestea în idiş, interesant, istorioare, poveşti, mai ales când copiii eram bolnavi, eram la pat, parc-o văd sprijinită de soba de teracotă din camera noastră – am avut luxul ăsta, sobă de teracotă, era ceva pe vremuri – şi povestind istorioare în idiş ... istorioare ca pe vremea aia. Cu heder, cu ...
Legate de viaţa ei sau „a fost odată în Heder”?
„A fost odată ca niciodată”.
Înţeleg. Bănuiesc că despre bunicul David, despre tinereţea lui nu ştiţi nimic ....
Nu ştiu nimic. Nici mama nu ştia prea multe.
Legat de bunicul şi de viaţa lui ca militar, aveţi vre-o amintire?
Viaţa ca militar, mai puţin. Ştiu că a făcut războiul [Primul Răzb. M.]. Ştiu că unul dintre fii lui, Puiu, sau Eugen, cum îi spune oficial, noi îi spuneam nenea Puiu, a fost ofiţer de legătură şi că în campania de la Mărăşeşti a venit la Bacău într-o permisie la vremea aia, cu capela găurită de glonte.
Cu capela?
Da.
Tichia aceea de soldat?
Da. El era ofiţer, dar în război se purta uniformă de campanie, şi ne-a fost arătată, a fost păstrată, găurită de glonte. A scăpat cu viaţă ca prin urechile acului.
Înţeleg. Vreau să vă întreb despre bunicii din partea tatălui, am vorbit prea puţin despre ei. Ţineţi minte dacă păstrau tradiţii evreieşti?
Siiiiiigur! Păi bunicul a fost melamed. Se înţelege de la sine. Dar, aşa cum vă spuneam, nu era habotnic, nu era extremist în privinţa religiei. Era o religie moderată, păstrată cu sfinţenie, dar neexagerată.
Spuneţi-mi un pic despre itinerariul lor. Cât a trăit bunica, Roza, au trăit în Fundul Moldovei.
Da.
Despre casa de acolo ştiţi ceva?
Am spus mai înainte. Casă tipic ţărănească, cu prispă, cu vite, cu o bucăţică de grădină în jur ....
După moartea bunicii, bunicul s-a mutat în Bacău?
Bunicul a venit după feciori, după copii. Copiii s-au împrăştiat, şi pă vremea aia se împrăştiau. Nu ca acuma, dar tot îşi luau zborul la un moment dat, plecând de lângă părinţi. Iar tata, care se pare că era unul dintre cei vrednici, se pare că aşa era considerat în familie, s-a stabilit la Bacău. De altfel nu numai el. Şi fratele lui Iozef, şi fratele lui Rubin, au venit mai mulţi la Bacău, urmându-l bănuiesc chiar pe tata, care era un fel de fuhrer, un conducător de familie, şi bunicul, bătrân fiind acuma, a venit după ei, după copii. La Bacău au fost